Month: October 2011

Proiectanţi blogosferici

Da, ăsta e încă unu’ d-ăla cu proiecte online. De data asta vorbesc foarte serios şi vreau să arăt încă o dată superficialitatea şi prostiile care se scriu prin blogosferă, în categoria “noi blogării facem”. Am un proiect foarte drăguţ, cu urmă de ecologism. Ştiaţi sau nu, e o treabă la Pepsi, cum că câştigi nu ştiu cum 20 de mii de euro şi pui proiecte pă facebook. Nu mă interesează premiile ci doar modul în care tratează unii oameni care se consideră serioşi problema “proiectelor”.

PROIECTUL este aici. Ideea nu e nouă şi nici nu e rea. Până la urmă e de peferat ca într-un mediu urban să existe cât mai multă verdeaţă pentru că viaţa locuitorilor devine calitativ mai bună. În nici un caz ideea nu este originală, însă din păcate, nici fezabilă. O să împart discuţia în două puncte şi anume spaţiile verzi urbane şi procesul de “înverzire”.

Pentru cei ce nu ştiu, ideea de verdeaţă şi locuri de relaxare a venit undeva în antichitate. Oamenii de atunci au înţeles nevoia oamenilor de a se relaxa şi de a petrece timp în natură. Spaţiile verzi dintr-un oraş cad în responsabilitatea administraţiei locale. E clar că în momentul de faţă fiecare oraş a rămas cu ceva din “greaua moştenire”, iar principalele probleme care se pun sunt legate de întreţinerea spaţiilor existente. Toate aceste zone cu vegetaţie interacţionează cu tot ce există într-un oraş (praf, trafic, microclimă etc.). Credeţi sau nu, există oameni care gândesc lucrurile acestea şi anume arhitecţi şi/sau urbanişti.

Procesul de înverzire se referă în primul rând la reabilitarea zonelor verzi, iar în oraşele cu posibilităţi, la contruirea unor noi locuri de recreere. Având în vedere că aceste lucrări se execută pe domeniu public, există o serie de legi, normative şi reguli care trebuie respectate, ca să nu mai vorbim de bugetul alocat. Un parc nu trebuie numai construit, ci şi întreţinut. Întreţinerea este făcută de o entitate care primeşte o sumă de bani. Prin urmare simpla administrare a unor arii mai mari cere un buget extins.

Dar stai! Avem blogări care fac ceva! În primul rând, în contextul economic actual, aceste idei nu sunt fezabile. Adică nu se pot pune în aplicare. Imposibil? nu, dar totul trebuie să pornească de la celălalt capăt. Ce presupun acoperişurile înierbate? Vă spune dam ăsta: bani şi lucrări delicate, lucrări pentru care în momentul de faţă nu sunt oameni pregătiţi. Dacă aş vrea în momentul de faţă să-mi construiesc un astfel de acoperiş aş angaja o firmă de execuţie şi m-aş alege cu infiltraţii, condens şi un gazon uscat. Da, acel gazon are şi el nevoie de o îngrijire specifică. Bun. Să îmbrăcăm verticale urbane cu plante! Băi, recunosc, tâmpenia asta m-a tulburat. Poate pentru un blogăr proiectant ăsta e un lucru uşor de realizat. Dar. Unde se poate face asta? Peste vitrinele magazinelor din Piaţa Victoriei? Dar faţadele placate n-ar avea de suferit? Nu s-ar desprinde mai multe ornamente dacă acele plante intră în crăpăturile din mortar? mortar care nu se vrea reparat de către proprietari? Vor face ei, proprietarii, reparaţii pentru ca dl. Olteanu să resprire, pentru că merită, merită proiectul, merită Clujul, merită Pepsi, merită merită merită? A, stai că “Campania vrea să pună în mişcare mii de oameni care conştientizează importanţa calitătii aerului pe care îl respirăm şi care au mai tras cu ochiul la marile oraşe europene verzi. “. Da, important e să conştientizeze, restul se rezolvă de la sine.

Ei bine, proiectanţi de 2 lei, aflaţi că lucrurile astea au o altă abordare. Nu înfigi câte un tufiş pe unde ai loc, ci dirijezi circulaţia şi întregul flux al oraşului astfel încât zonele verzi să fie uşor de întreţinut şi să prospere. Credeţi-mă pe cuvânt, asta se învaţă la facultate. Ei, problema traficului e ceva mai delicată. Am văzut alţi pămpălăi care ziceau că traficul trebuie limitat. Atât. Să nu mai circule domle maşinile şi gata. Problema nu e că Boss nu mai poate parca în buricul târgului când merge la cafea, ci aprovizionarea unor magazine, instituţii publice etc. Nu poţi elimina circulaţia în anumite zone fără o alternativă cu un cost similar. Bun, dacă nu facem acoperişuri verzi, hai să umlem balcoanele cu iarbă. Băi nene, ia, de mâine cumpărăm din banii ăia de la Pepsi câte un ficus pentru fiecare cetăţean. Garantat, aer curat, minţi blogosferice oxigenate. Pe asta nu o mai dezvolt, vă daţi şi voi seama cât e de tâmpită ideea.

Acum, cum e mă ăsta proiect? Am o idee şi e proiect? Proiectul cuprinde eventualele detalii, în nici un caz nu e idee care, în cazul de faţă, nu e deloc fezabilă. Dar blogul permite. Şi facebook permite orice aberaţie, orice imbecilitate. Bineînţeles că aceste proiecte provin de la oameni care se consideră adulţi. Oameni care se recomandă ca fiind superior educaţi, oameni care dispun de raţiune. Ca un apropo, domnul Olteanu e mai doctor decât un medic. Are şi un post doctorat. Epic win!

Acum dam ăsta are o întrebare la voi. A încercat vreodată un blogăr care susţine amenajarea unui spaţiu verde să afle contextul legal în care se face asta? De la proiectant la avize şi până la punerea în operă? Dacă vreau să ajut, nu e enormal să mă interesez cui trebuie să-i ofer ajutorul? Se pare că nu. Sunt multe idei şi aşa zise proiecte. Sunt de o superficialitate dezarmantă. Eu personal aş vrea ca blogării să aibă putere de decizie în administraţia locală ca să-şi poată demonstra incompetenţa. Pentru că a fi competent înseamnă să reuşeşti în contextul legislativ actual, nu a susţine şi a cere să se facă. Din păcate asta nu se poate pentru că ar avea o populaţie întreagă de suferit în urma deciziilor lor susţinătoare. Eu sunt un egoist şi i-aş lăsa.

Ce facem când apar proiectanţi susţinători, de conştientizanţi căutători? Prmiteţi-mi să citez:

“În concluzie, votaţi, RT-uiţi, share-uiţi, să ajungă la cât mai multă lume şi, nu în ultimul rând, VOTAŢI, VOTAŢI, VOTAŢI!!! “

Hai şi un exemplu, în caz că trece vreun minunat pe aici:

Proiect:

 

Project:

 

Faceţi dracului diferenţa între ele şi găsiţi traducerile adecvate, penibililor!

Advertisements

Joyride – octombrie 2011

I hit the road out of nowhere
I had to jump in my car
And be a rider in a love game
Following the stars
Don’t need no book of wisdom
I get no money talk at all

She has a train going downtown
She’s got a club on the moon
And she’s telling all her secrets
In a wonderful balloon

She’s the heart of the funfair
She’s got me whistling her private tune

And it all begins where it ends
And she’s all mine, my magic friend

She says: Hello, you fool, I love you
Come on join the joyride
Join the joyride

She’s a flower, I can paint her
She’s a child of the sun
We’re a part of this together
Could never turn around and run
Don’t need no fortune teller
To know where my lucky love belongs,
Oh no

Cause it all begins again when it ends
And we’re all magic friends

She says: Hello, you fool, I love you
Come on join the joyride
Join the joyride

Be a joyrider

I take you on a skyride
A feeling like you’re spellbound
The sunshine is a lady
Who ROX you like a baby

She says: Hello, you fool, I love you
Come on join the joyride
Join the joyride

 

 

 

 

 

 

Cetatea Devei

N-am să vă povestesc prea multe, aşa că vă recomand articolul scris de dojo (fotografiat la fel de bine) pentru o idee de ansamblu. Trebuie să recunosc că sunt invidios pentru ultima ei fotografie, dar asta e. Eu am preferat apusul pe drum, aşa că la mine rămâne pe altădată.

 

 

 

 

 

 

 

 

dam cel anonim

E articolul care încheie disputa cu socialiştii media de duminică privind motive, justificări şi tot ce ţine de asta. A fost ăsta, Cristina a mai scris unul. După cum era de aşteptat, Cristina (cu ea am schimbat replica dar cred că se poate extrapola) nu a înţeles cum stau lucrurile. Am să încep cu blogul aici de faţă şi am să spun care e rolul lui în fantasma lor marketistică.

Pentru cei ce nu ştiu, dam167 de un blog care se este aici din 2007, an care a născut mulţi antrepenori aici în online. De atunci prostia a început să se manifeste peste tot şi dacă nu ne-am lovit noi de ea, ne înghionteşte ea pe noi. Asta se întâmplă la mai multe niveluri, nu doar în ceea ce numesc ei PR. Revin. Am făcut acest blog pentru a-mi publica evoluţia fotografică şi eventuale păreri personale sau poveşti pe care vreau eu să le scriu, aşa de chestie. Nu urmăresc vreun câştig, nu vreau să fiu băgat în seamă de cineva, nu vreau să fiu celebru şi nu vreau să primesc şampoane de la Farmec. Aspiraţiile mele profesionale nu se leagă nicicum de ceea ce înseamnă blog. Simplu, nu mă interesează care e potenţialul financiar al blogurilor.

Pentru informaţia ta, Cristina, nu am absolut nici un beneficiu ca urmare a polemicilor legate de tine, zoso, Nebuloasa, Andrei Roşca sau oricare altul. Pentru informaţia ta am penalizat (metaforic vorbind) şi bloguri cu 10 cititori. Ba mai mult, beneficiile în urma schimbului de replici cu tine s-au concretizat printr-un număr de 30 de vizualizări (în medie) pe zi. UAU! Sunt sigur că tu ai milioane de cititori, dar eu atât am primit. Când am făcut blogul aveam un cititor. Acum cred că sunt vreo 3. E foarte bine aşa. Dacă voiam să am vizualizări şi unici, cum ziceţi voi, puneam toate articolele pe toate reţelele de socializare sub deviza “ia articol, neamule!”. După cum vezi, nu e cazul. Nu alerg după cititori şi nu mă încălzeşte cu nimic un public numeros şi pupincuristic. Nu vreau să-mi ureze oamenii “spor la vânzare!” sau să fie toţi de acord cu mine. Sper că acum e clar. În rest, sunt un om interesat de multe lucruri şi e normal să am câte o părere. Atunci când consider că unele lucruri întrec bunul simţ, public acea părere. Nu mă interesează daca percepeţi voi ca feedback acele păreri.

Dacă nu ai observat, argumentele mele sunt în general extrase din dincţionare şi reguli ale bunului simţ. Deci ce campanii de comunicare să organizez eu? Un spot publicitar prost e unul prost, iar eu (culmea, cel căruia îi e adresat) pot spune că e prost numai dacă mă ocup cu turnarea lor? Adică se trezeşte câte un om minunat să zică o tâmpenie (tâmpenie conform dicţionarului şi/sau pe baza unor legi sau a unui nomenclator) iar eu nu pot critica asta decât daca fac acelaşi lucru? Păi fratele meu antreprenor, dacă ăsta nu e românism, nu e Corina Georgescu inginer agronom. Voi vorbiţi de comunicare? Cei ce vă faceţi că plouă de câte ori apare un comentariu care nu e pe placul vostru? Voi care nu acceptaţi critici de la unii oameni vizibil mai informaţi ca voi aveţi tupeul să pomeniţi comunicarea în toată ecuaţia asta? Nu, Cristina, tu nu ai vorbit despre construcţia podurilor, dar ai vorbit despre alte lucrări, despre servicii şi multe alte lucruri din jurul tău fără să cunoşti munca din spatele lor. Toţi facem asta, că doar e lumea în care trăim.

Aşa ajungem la mine şi identitatea mea. Când am început să citesc mai multe bloguri şi implicit să comentez în rubrica aferentă unor articole, semnam cu prenumele şi lăsam o adresă de forma prenume.nume@ceva.com şi asta pentru că acele comentarii îmi parţineau mie, care eu sunt o persoană, nu un blog. Evident, am fost numit hater, care hater e o persoană care nu e de acord cu tine, conform cretinismului unor oameni minunaţi. Deci şi prin urmare am devenit hateru’ ala, fără nume şi/sau prenume care au devenit irelevante. Eu nu simt nevoia să arăt un CV sau să-mi prezint cronologic educaţia. Eu am o părere şi atât. Dacă voiam să fie oficial, îţi trimiteam un fax în numele persoanei juridice pe care o reprezint. Dar nu mă interesează feedback-ul tău, dramatismele privind munca ta sau a celorlalţi. Nu am nimic cu voi personal dar m-am săturat de limba de lemn care pluteşte deasupra tuturor, singura justificare fiind traducerile voastre de 2 lei sau incultura.

Am lăsat la urmă asta cu 7 ani de acasă. În limbaj urban, dragă Cristina, în contextul de faţă, mi se fâlfâie. Mă poţi face nesimţit atunci când împing o bătrânică pe stradă. Atunci voi băga capul în pământ şi voi pleca ruşinat. Momentan, pentru simplul fapt că o mână de oameni care se minunăţesc unul pe celălalt sar în sus, nu ma simt aşa. Unii sunt inofensivi, alţii servesc drept inspiraţie la conferinţe. Se vor găsi tineri viitori antreprenori şi consultanţi care vor încurca şi vor strica multe. Deja se găsesc, iar voi încurajaţi asta. Asta contest eu de fapt. De asta mă lovesc aproape în fiecare zi. Dacă nu eşti tu în stare, te faci trainer sau consultant. Reţeta succesului. Atât. Pe moment (da ştiu, am minţit la începutul articolului).

Maxima maximă a zilei

“Blogurile din Romania trec printr-un proces de selectie naturala – cele puternice raman si se consolideaza, iar bloggerii de “ocazie”  contribuie cel mai mult la cei – 27% scadere anuala numarului de bloguri active.”

 

Citat din scrierea Pe șirul lui Fibonacci în jos, de Ștefan Stroe (traducere din limba ixiană), anul 129 din era I a primului Soare

Castelul Corvinilor

Încep prin a spune că este un monument impresionant. Detalii mai multe despre istoria sa aici, aici şi aici. Locaţia, preţuri de intrare şi facilităţi găsiţi pe site-ul dedicat, nu mai insist pe asta. E un articol pe care il scriu cu greu, asta pentru că nu am de spus prea multe lucruri frumoase şi asta mă întristează.

Nu ştiu cine şi ce a mai scris, eu unul am citit la Dojo câteva lucruri despre drumul spre Hunedoara şi castel. Eu nu pot fi atât de îngăduitor. Prima dată am vizitat castelul acum aproximativ 20 de ani (hai 17-18, că n-oi fi chiar aşa de bătrân) şi am fost de-a dreptul fascinat. Mi-au plăcut încă de copil basmele şi legendele românilor, mi-a plăcut romantismul cu care erau scrise poveştile. Aveam să aflu în timp cât de puţin şi cât de prost cunoaştem propria istorie, dar asta e o altă poveste. Am păşit mândru pe podul spre poarta castelului (ca un adevărat cavaler în sinea mea) parcă pe fondul ropotului copitelor şi al clinchetului armurilor. E unul dintre puţine locuri care păstrează şanţul cu apă în jurul castelului, unul dintre puţinele locuri care îşi arată impunător încă de la intrare turnurile şi locurile de tragere.

Cam atât cu lirismul. E greu să găsesc cuvintele care să-mi exprima dezamăgirea pe care am simţit-o când am ajuns duminică (16.11.2011) acolo. Lucrări de restaurare, firma x, arhitectul nu ştiu care, monument, astea, iar castelul arată mai prost decât acum 20 de ani. Da, sunt nişte schele. Da, s-a mai tencuit pe alocuri – mare realizare. Pentru a face fotografii în incinta castelului precum şi în interior trebuie să plăteşti o taxă foto în valoare de 5 RON. Fie. Din păcate o cam plăteşti degeaba, pentru că nu ai ce fotografia. Intri cu curaj în diverse încăperi doar pentru a descoperi că sunt de fapt magazine de suveniruri. Eu am numărat cel puţin 4 (patru). A, nu cred că mai are rost să spun că acele magazine vând chinezisme la supra preţ. Da, chinezisme specific româneşti, normal. Treci de asta şi ajungi la în ce am înţeles eu că se numeşte sala Dietei. Unde se organizează concerte. Chiar în data mai sus menţionată era programat un concert de muzică clasică, orchestrat de un dirijor japonez. Foarte frumos decorată sala, cu scaune de plastic albe respectiv verzi şi nişte steaguri atârnate care cum. Un deliciu fotografic, nu alta. În semn de respect pentru bunul simţ am ales să nu fotografiez lucrurile sau zonele care mi-au provocat dezgust într-un fel sau altul. Bun. Am bifat şi asta. Până să ieşi în curtea interioară treci prin mai multe încăperi unde poţi admira:           – adică nimic. Da, acolo nu e nimic. Mai departe. Am ajuns într-o sală mare, impunătoare. Acolo era o expoziţie de fotografie. Băi, am zis că hai să văd, că doar dam ăsta e puţin cu fotografia. Foarte drăguţ, nişte poze slabe, numai bune de agăţat în mall. Doar că ele ocupau în proporţie de 10% o încăpere din Castelul Corvinilor. Mai departe. O sală cu trofee de vânătoare. Câte un căpşor de animăluţ, tot la 3 m şi 2 blănuri. Mi-a venit să plâng şi nu, nu glumesc.

Am uitat să menţionez că întregul peisaj era domniat de un grup de copii în jur de 9 ani din câte am dedus eu. Aceştia erau conduşi (alături de părinţii care-i pocneau când începeau să înjure şi să scuipe) de o tanti ghid, mai sictirită decât mine când văd eforturi mari de încovoiere la baza pereţilor. Bun, copiii tot copii sunt, iar ăştia moderni mai înjură şi mai scuipă, dar tu, ca ghid, ai încercat să le atragi atenţia cu o poveste? A, nu. Lasă că scapi de ei şi poţi freca în continuare menta în magazinele de suveniruri.

E crunt să te afli într-un loc atât de frumos şi să nu existe nimic care să evoce vremurile de glorie ale locului. Da, ştiu, nu sunt bani, Elena Udrea, autorităţi locale şi aşa mai departe. Bine mă, pramatiilor, dar de câţi bani e nevoie, ce buget trebuie alocat pentru a întreţine o amărâtă de toaletă? Copiii ăia sunt de vină? Ei au murdărit totul acolo? Mai are rost să spun că nu există noţiunea de săpun? E normal pe de o parte pentru că, deşi nu poţi simţi nostalgia unor vremuri demult apuse, ai ocazia să experimentezi din plin modernul jeg al românilor. Şi nu, pentru asta nu există scuză! Am văzut toalete de 10 ori mai îngrijite în timpul unui festival medieval într-o cetate, unde, evident, nu era numai un pâlc de oameni. Deci se poate. Nu se pot evoca legende şi nu se poate face nimic în pezenţa încăperilor goale, probabil nu sunt bani. Câte şi mai câte am face noi românii dacă ar fi bani.

Hai să mai schimbăm tonul. Una dintre legendele care mi-a plăcut este cea a fântânii din interiorul castelului. Fântâna ar fi fost săpată de doi prizonieri turci, aduşi de Iancu de Hunedoara, cu promisiunea că astfel îşi vor cumpăra libertatea. Între timp domnitorul a murit, iar doamna ce era la conducerea castelului le-a refuzat acestora libertatea. Cei doi au cerut să fie lăsaţi să scrie un mesaj pe pereţii fântânii, mesaj care ar spune “Apă ai, omenie n-ai”. Evident, au fost executaţi ulterior. Sunt sigur că sunt mult mai multe, asezonate cu trofee de vânătoare, poveşti şi cântece ce evocă diverse bătălii. Din păcate ele pot fi doar în sufletul vostru, al celor ce treceţi poarta castelului.

Închei prin a spune că e un articol pe care nu voiam să-l scriu. Cu toate astea, e modul în care prefer să-mi manifest indignarea faţă de ceea ce se întâmplă acolo. Nu vreau să fiu înţeles greşit, până în momentul de faţă castelul e monumentul meu preferat. Nu are rafinamentul sau finisajele ce se pot vedea la Peleş, dar e mărturia unor vremuri în care în sala cavalerilor nu exista mătase, cizmele şi pintenii nu zgâriau parchetul iar săbiile erau ciuntite şi tocite din cauza folosirii. Nu multă lume se poate mândri cu aşa ceva, dar noi ne batem joc. Sunt sigur că există multe motive pentru care nu se poate face nimic. Aşa e la noi. A, se face, se restaurează. Ia priviţi aici. Pentru cei ce chiuie de fericire amintesc că asta s-a întâmplat în 20 (douăzeci) de ani. Nu, nu, ceea ce se întâmplă acolo e peste puterea mea de înţelegere. Pur şi simplu refuz să atribui un raţionament atitudinii oamenilor implicaţi. Nu dau nume, se ştiu ei. Sunt sigur că sunt toţi nişte pasionaţi. Nişte oameni minunaţi, cum ar zice blogării noştri descoperitori de Românie şi mai mult, descoperitori ai oamenilor.

Pe final, am o urare pentru cei mai sus menţionaţi: Stimabililor, sper să întâlniţi o rudă a celui din cadrul de mai jos!

Între Făgăraş şi Bucegi

Aşa cum spune şi titlul, între cele două masive, la Bran. Am alergat în căutarea cadrelor cu respiraţia aproape tăiată şi cam atât am reuşit. De fiecare dată îmi doresc să fiu mai aproape de munţi, dar astea au fost posibilităţile. Nu cred că sunt capabil de a descrie în cuvinte frumuseţea acestor locuri, aşa că vă las cu puţinele cadre pe care le-am reuşit.