Era cam 0:00 si cerul devenea din nou senin. Eram langa foc, la circa 100 m de lac, la o altitudine de aproximativ 600 mdM. Stateam pe o banca facuta din 2 scanduri rezemate (simplu) pe niste pietre. Mi-am indreptat privirea spre S-E, pe o axa de cca. 15 grade fata de axa E-V. Poate a fost prima data cand nu am abordat un cadru in care sa am centrata Ursa Mare (Ursa Major). Paradoxal, era prea multa lumina in celelalte directii, lumina ce venea dinspre masinile sau scuterele altor turisti care…se simteau bine. Am ales comoditatea si am incercat cu senzorul de 10,1 MP la ISO 1600, dar tot cu un obiectiv de 50 mm f/1,8. Am avut parte de un cer interesant, luminat pe alocuri, cu nori care parca se fugareau unul pe altul pe deasupra copacilor. Un prieten ma tot intreba ce as face daca m-as fi pomenit singur pe acolo, pe un drum forestier, singurul de altfel, ce ocolea padurea si lacul. “Nu stiu”, am raspuns cu vocea tremuranda. Purul adevar e ca ne aflam undeva intr-un colt, parca izolati de mai multe gloate de petrecareti cu corturi si masini pe unde era loc. Am sa trec totusi peste asta caci nu despre asta e vorba in postul asta. Desi o zona frecventata de animale salbatice, ma indoiesc ca in mijlocul verii drumul sa mi se fi intersectat cu vreun locuitor al padurii de pini. Desi imi caut doar scuze pentru focalizarea proasta, orientarea stangace sau timpul de expunere prea lung, zgomotul si agitatia care pare sa tina cu succes louitorii de drept ai acelui loc departe de acele carari, climatul asta ma sperie mai dregaba. Mi-e dor de intunericul acela linistitor care multor oameni le inspira frica si nervozitate. Nu-mi mai e frica nici de ochii sticlosi care se vad uneori in departare si care investigheaza atent imprejurimile. Imi tot revine in minte privirea calma si totusi rece a unui lup in plina iarna.Toate povestile alea despre haita, cruzime si alte prostii spuse in oras, la masa dintr-un bar nu mai inseamna nimic. E de admirat cum pot ramane sufletele acelea atat de imperturbabile la prostia din jurul lor care le “domina” lumea. Dar asta a fost acum mult timp (16 ani). Imi lipseste oaza aceea, cetina uscata de pe jos si surasul discret al izvorului. E incredibil cum lumea se lumineaza sub stele chiar si in umbra brazilor si a cabanei. As fi vrut un diapozitiv, macar de 400. Probabil ar fi captat frumos culorile constelatiei Vanatorului si ar fi prins urma difuza a norilor, pe fundalul granulatiei specifice. Am mai incercat totusi cateva cadre. Fara prea mult succes. Nu poti cuprinde printr-un dreptunghi incarcat cu o tensiune oarecare ceea ce uneori nu ai ochi sa vezi sau mintea deschisa sa simti. As vrea totusi…
si norii…
“Near, far, wherever you are
I believe that the heart does go on
Once more you open the door
And you’re here in my heart
And my heart will go on and on
There is some love that will not
go away
You’re here, there’s nothing I fear,
And I know that my heart will go on
We’ll stay forever this way
You are safe in my heart
And my heart will go on and on”
dam167.wordpress.com 