Month: October 2015

Experiența Apple – II – iPhone, iPad

iPhone

În 2011, odată cu valul smartfoanelor, am trecut și eu la iPhone 4, de la un Nokia E63. După experiența iPod, care m-a lăsat împărțit între design, construcție și funcționalitate impecabile, dar în același timp un mod ciudat de a-l conecta la calculator, am ales iPhone, alte variante fiind HTC Desire HD sau Nexus nu știu care. Erau telefoanele de care am auzit, Androidul era, din nou, ceva de care auzisem doar. Doi colegi aveau HTC, nimeni Nexus. Nimeni iPhone. Am hotărât că vreau iPhone fără să despic firul în patru, fără să văd ce procesor, ce memorie, ce retină, ce rezoluție, ce Android. Apropo, n-am de gând să fac un review și n-am de gând să compar telefonul celor de la Apple cu restul, dar voi sublinia niște idei. Revin, iPhone 4. După jumătate de zi de transferat contacte de pe vechiul Nokia (nu știu dacă pe Android era mai ușor, chiar nu știu), m-am obișnuit repede cu iOs. Mi-am făcut Apple ID, iCloud, chestii. Mi-am configurat mailul și alte mărunțișuri. Trebuie să recunosc că pentru mine era un adevărat salt în viitor navigarea pe internet pe mobil, dat fiind faptul că pe Nokia trebuia să mișc o săgeată cu tastele. Din ce am văzut la unul dintre colegii mei, Androidul părea ceva similar care putea fi personalizat. Nu puteam să pun widget-uri, nu aveam vremea pe ecranul principal, nu aveam atât de multe aplicații. Nu am văzut în asta un impediment.

Unul dintre lucrurile greoaie a fost însă, din nou, conextarea telefonului la calculator. Dacă în cazul pozelor e simplu – se pot copia pur și simplu pe calculator -, în cazul altor fișiere era mai complicat, de exemplu copierea melodiilor sau a tonurilor de apel. Din nou iTunes. Chiar dacă totul părea oarecum logic, adică a sincroniza ce ai pe calculator cu ce ai pe telefon (mă rog, într-o anumită măsură), eu nu voiam să sincronizez. Eu voiam să copiez pe și de pe. Până la urmă nu pot spune că am fost deranjat de situație pentru că eu nu prea leg telefonul la calculator. Un ton de apel și câteva melodii și aia e.

În rest, mi-a plăcut telefonul pentru că totul era simplu și intuitiv, comod aș spune. Eu folosesc telefonul mobil pentru telefoane, poze, browsing, anumite aplicații, note, ceva jocuri și alte lucruri mărunte care au nevoie de internet – de exemplu internet banking. Ah, ar mai fi rețele de socializare, dar nu depind de asta. Pentru mine e important să fac asta când mă plictisesc, când sunt la volan, când stau pe câmp sau când aștept ceva. Nu am nevoie de tot felul de senzori sau elemente personalizate. De exemplu, am văzut că un telefon (Nexus nu știu care) știe să pornească camera dacă faci double tap (dau cu degetul de doo ori pe ecran) pe ecran. Tare, mi-am zis. Dacă aș avea nevoie de asta? sigur nu. Dacă mi-ar face asta viața mai ușoară? sigur nu. În momentul de față, în loc de tap-ul ăla apăs un buton și mișc degetul pe ecran. Mulțumit de experiență, am trecut la un iPhone 6, că 4 dădea semne de oboseală. Deh, fițe.

IMG_1734

Acum vin heitării, adică oamenii cinici. Indiferent de ce ați văzut și auzit, iPhone este un telefon bun. Da, e bun. Nu cel mai bun, nu cel mai prost, nu cel mai potrivit, nu cel mai inovator, nu revoluționar. Bun. De ce nu știe să dea pagina atunci când miști ochii? de ce nu are mai multă memorie? de ce nu are mai multe funcții? pentru că Apple consideră că nu trebuie să aibă. Atenție, că aici alunecă toți în ridicol. Dacă ăia consideră că tu n-ar trebui să ai senzori nu înseamnă că ți se impune ceva, că nu te obligă nimeni să ai aifon. Prin limitarea funcțiilor însă, Apple a reușit să le facă pe alea puține să meargă bine.

Am auzit întrebarea ”câți folosesc la maximum un telefon?”. Da, m-am crucit. Pentru cei ce încă n-au înțeles, e un TELEFON. Dacă folosești 2-3 funcții, pentru că ălea îți sunt de ajuns pentru a aprecia sensul vieții, e ok. Nu, nu ești spălat pe creier, ești un om care folosește un obiect pentru ceva. Sau, mai rău, cum propovăduiau unii pe bloguri, trebuie să merite banii dați pe el. Pentru că un merită să-ți iei un model de telefon mobil doar dacă ești nu știu cinne, faci nu știu ce și câștigi nu știu cât. Logic, nu?

Hai să dăm și în partea financiară. E scump. Normal că a da 3500 de lei pe un telefon e mult. Că e mult, ce dracu’. Nu oricine are un asemenea salariu. De fapt e scump doar pentru că sunt altele mai ieftine. Problema e că, dacă vrei să ai viața ușoară cu un telefon mobil, vei da cel puțin 1500 de lei pe el. Tot scump, dar parcă nu chiar așa, nu? Ei, cine folosește electronice știe că prețul dublu nu înseamnă performanță dublă. Practic, grosolan spus, un telefon de 3000 de lei nu e neapărat de 2 ori mai bun ca ăla cu 1500. Acum sărim în ailaltă barcă, adică cât de cool e telefonul ăsta. Noi românii încă mai credem că un astfel de obiect îți oferă un anume statut. Fie ești tare că ai aifon, adică nivelul maselor, fie la modul subtil – doar am zis că îți iei doar dacă ești nu știu cine, câștigi nu știu cât etc. Deci de fapt dacă ești sărac n-ai aifon. Dacă ai aifon, nu ești sărac. Dar de ce aveți bă, toți aifon?! că se știe că nu sunteți bogați. Eu zic să trecem peste. Morala e că poți cumpăra un iPhone odată la 3-4 ani, ceea ce mai îndulcește partea financiară.

Ca o recomandare, dacă crezi că ai aceleași așteptări ca mine de la un telefon, ți se potrivește. Dacă ți se pare că te face mai trendy, iar ți se potrivește. Dacă ți se pare că limitările lui te limitează și pe tine trebuie să alegi altceva. Un coleg spunea că ar fi interesant să folosești telefonul ca pe un stick de memorie, adică pentru a lua diverse chestii cu tine. Nu zic că nu e comod, dar mie nu mi se pare ăsta un impediment. iPhone e un telefon popular, și nu degeaba. Oamenii normali nu încearcă să te convingă că un telefon au altul e mai bun, indiferent de marca sau tipul acestuia. Eu unul nu consider că toată lumea ar trebui să și-l cumpere. Din nou, e scump. E la fel de scump ca multe alte obiecte electronice fără de care ai putea trăi.

iPad

După ce am aberat până acum, aici e foarte simplu: nu am un iPad. Am cumpărat unul pentru maică-mea anul trecut, mai excat un iPad mini genrația 3. Pentru mine e un iPhone mai mare. Eu folosesc laptop și telefon, deci pentru mine tableta e complet inutilă. Vreau să mă uit la ceva sau să citesc ceva, am laptop sau telefon. Trebuie să recunosc totuși, pentru fotografi sau graficieni e un fel de carte de vizită – poți avea oricând la îndemână întregul tău portofoliu într-un dispozitiv portabil. Pentru mine personal, nu merită. Deși am văzut că e unul dintre cele mai ”cool” dispozitive, nu e pentru mine. Ăsta e un exemplu clar de ”nu merită să dau banii ăia”. Mai bine îmi iau țoale, jocuri, softuri, accesorii pentru bicicletă etc.

E fain. Serios, e fain. Dacă te vezi cu o tabletă în mână sau dacă într-adevăr îți crește în vreun fel productivitatea, merită.

Acum niște chestii de principiu. Nu, nu sunt unul dintre ăia care ar sta la coadă la iPad. Sau iPhone sau orice altceva – nu despre asta e vorba. Ești doar un om normal dacă cauți comoditatea sau un produs care pur și simplu îți place. Nu, nu trebuie să ai 10 argumente pentru ca un obiect să-ți placă. Din câte am observat (mai ales în străinătate, că la noi e altă atitudine), cei ce folosesc iPhone sunt doar oameni normali. Nu sunt îndoctrinați sau spălați pe creier, doar normali. Într-un fel am ajuns să-i apreciez pe cei ce sunt fideli unei idei sau unor mărci, pentru că asta înseamnă că aleg ce le place. Așa cum am un coleg care își cumpără doar telefoane HTC (nu Samsung, LG sau naiba știe ce, HTC), așa era o fătucă care spunea că ei îi place Orange. Nici nu se uită la Vodafone, că îi place Orange. Saaaau, al treilea caz, o fătucă căreia îi place bing (motorul de căutare) – recunosc, pe asta n-o înțeleg.

Advertisements

Din secretele lui dam ăsta – resurse pentru heituială

Nu știu dacă v-am mai spus cum face dam ăsta când face. Nu știu pentru că mi-e lene să caut, e la mintea cocoșului, dar eu am să vă spun. Probabil v-ați gând că dam ăsta ia toate blogurile la rând, citește cu nasul lipit de monitor ce scriu toți specialiștii, iar apoi stă și cugetă că cum să se ia de ei, nu? Nu, nu e așa. Important e să știi unde să cauți – iar asta știți toți cei care ați terminat o școală. Da, la școală ai învățat că trebuie să copiezi din cartea care trebuie, că altfel tot 2 luai. Poate luați voi 4, dam ăsta lua 2, că cică avea părul dat cu gel. Bun, să nu ajungem la uniforme și cal bălan, mai bine aia cu resursele. Numai puțin, că mi-am adus aminte de ceva. Deci stați că trebuie să lămurim asta. A, voi nu sunteți hateri? Mba da, sunteți. Dacă ești român, automat ești/ai fost hater – conform legii blogsferice din 2003, republicată prin HGblog_generalist din iulie 2011. Cum să nu fii hater? Ți s-a părut la un moment dat că apa caldă era prea caldă? că limonada era prea acră? că produsele Apple sunt prea scumpe? well then, mincinos mic, cum e cu heitingul? Gata, sunteți toți hateri, n-o mai dați la întoarsă. Revin.

  • Creativitate și povești. Vrei de-alea în care diverși aberează și sunt incoerenți? atunci accesează cu încredere campaniile de la blogal inițiative. Acolo  oamenii trebuie să scrie articole despre obiecte precum cratițe și abonamente tv. Îți dai și tu seama ce creativ poți prezenta o cratiță printr-un articol, nu? Vrei să trântești una de-aia cu ”maxima nu știu cui”? dam ăsta îți garantează că în maxim 5 minute ai material. Dacă cumva petreci 10 minute acolo, e posibil să ai material mai mult decât îți duce memoria.
  • Heiting profesional blogosferic. Simplu: refresh.ro. Studiile blogosferice, modul în care pui degetul pe smartfon (rezultat dintr-un studiu), milioanele de utilizatori și cititori de bloguri, aproape toate nestematele astea sunt ușor de demontat. Trebuie să răsfoiești puțin, apoi să citești chestiile reale pe un site serios și gata, trebuie doar să așterni pe blogul tău fain heituiala. Dacă itemul anterior (cică itemul există în limba noastră-i o comoară) era pentru începători și gospodine acre, aici e nevoie de finețe și de niște raționament.
  • Proiecte blogosferice. Asta intră în categoria întâmplărilor de zi cu zi, sau de sezon. În funcție de cum străluce soarele afară – sau din cale afară în sufletul cuiva – în blogosferă se coc tot felul de idei. Citește o carte, poartă carte, transformă-te în carte, participă la un marș cu carte, nu neapărat despre carte. Ei, nu numai că rar e ceva util și bine gândit, dar din aceste proiecte se nasc alte proiecte. Ai purtat cartea? na, acum ia-ți bicicleta și bag-o (pe carte) între spițe. Mergi pe bicicletă (mai greu, că ai cartea între spițe) până în parc, parchează bicicleta lângă un gorun și citește cartea. Ăsta e un exemplu, înțelegeți ideea. Ăsta a fost un exemplu banal, dar lucrurile astea pot devia în brenduri și alte povești care pot fi heituibile în serii de articole.
  • Blogări neutri. Adică oameni precum Oana. Aparent are un blog normal, cu diverse chestii care te pot interesa sau nu. Nu dă nimănui în cap, nu ridică în mod excesiv în slăvi pe nimeni. Dar, din când în când proiectul îi bate la ușă. Atunci, orice om normal, îi citează pe toți, pune link-uri (deși Oana nu e cel mai bun exemplu pentru că am certat-o de câteva ori pentru lipsa lor) cu oamenii și chestiile din proiect. Nu trebuie decât să răsfoiești, pentru că toți au scris la fel, exact același lucru. Nefiind ceva documentat sau interesant, din nou, se poate demonta sau ridiculiza ușor. De acolo am ajuns, de exemplu, la Doris ”Diacnoză”, un blog cu potențial. Eh, aici trebuie ai ceva fler ca să nu stai să pierzi aiurea timpul cu toate blogurile.
  • Domeniul tău de activitate. Dă și tu un search pe google sau, dacă suferi de hipermetropie sau astigmatism, pe bing. Nu te mira, dacă suferi de alea n-ai observat că nu era google ăla pe care căutai. Revenind, dacă te pricepi la ceva, caută ce spun alții. Vei constata că sunt mulți care nu se pricep, dar scriu despre. Uite, barajul Vidraru are sait. Cineva s-a gândit că accelerația terenului la cutremurul din ’77 fu 0.15 grame. Nu 0.15g, adică 0.18 x g=9.81 m/s^2, ci grame.
  • Blogării profesioniști. Ei bine, când vine vorba de social media, ăștia profesioniști se pricep, nu ca tine. Practic ar putea șterge pe jos cu unul ca tine. De fapt sunt la așa un nivel încât nu numai că a da like la o poză cu o cafea înseamnă strategie, ci inclusiv frunza desenată pe spuma cafelei respectă un brief. E clar, n-ai ce comenta la ăștia despre social media, dar, în profesionalismul lor ei vor scrie și despre alte chestii – similar cu punctul anterior. Ei, acolo e muuult material.
  • Blogroll. Atenție la blogroll-ul fiecărui blogăr. Dacă la el ai subiect de heituială, probabil că vei găsi și acolo.
  • Freestyle hating. Intri pe niște bloguri la plezneală. De exemplu, dai de un articol. Vezi? câteva rânduri. Ei, ce e acolo poate fi heituit din mai multe unghiuri, de exemplu: criteriul de evaluare, în câte țări fu blogărul de își dă cu părerea, sau de cum elimină țările ”mici”, adică ălea mai puțin bătute de picior.

Dacă n-ați observat, punctele de mai sus pornesc de la o experiență blogosferică minimă și se opresc la ceea ce numim poporal, cutră bătrână. Ultimele puncte presupun niște know how sau hau hau de-ăla când știi ce să cauți, că altfel nu numai că citești porcării săptămâni întregi, ci mai rău, ajungi să le crezi. Sper că vasta-mi experiență să vă slujească așa cum m-a slujit pe mine, și să puteți bifa fiecare proiect blogosferic cu minimă pierdere de vreme.

Experiența Apple – I – iPod

Am văzut și citit o serie de chestii despre produsele Apple de-a lungul timpului, și sunt sigur că și voi. Păreri despre fiecare obiect, de la americanii care dorm în fața magazinelor înainte de lansări până la cinismul românesc, chestiile astea Apple formează un subiect controversat. Scumpe, faine, nasoale, numai mărul de ele, nu merită, merită dacă ești nu știu cine și ai nu știu câți bani și așa mai departe. Sunt ăia care fac profit pe spatele oamenilor și n-ar trebui să cumpărăm pentru că exploatează alți oameni. Trecând peste rândurile de mai sus, m-am gândit să împărtășesc cu voi câte ceva despre ce am văzut și folosit de-a lungul timpului, obiecte cu semnul mărului. O să vedem astfel ce, dacă și pentru cine merită și ce înseamnă asta cu ”think different”.

În primul rând, sunt scumpe, nu? Cred că cel mai bine începem de la ce a spus un prieten recent – ”bă, ăia sunt artiști!”. Atunci când iei un obiect și îl fabrici într-un anume fel, și astfel treci de conceptul de ”funcțional”, obiectul ăla va fi mai scump. Orice obiect iei, indiferent că e ciocolată, teniși, ceasuri, chiloți, mașini etc. și îl personalizezi într-un fel anume, va fi mai scump decât media. Cât de scump și cât merită sunt de fapt întrebări la care trebuie să-și le răspundă fiecare. E greșit însă să spui că poți cumpăra o alternativă la fiecare produs oferit de Apple la aproape jumătate de preț. Dacă un MacBook Air costă 5000 lei, iar un alt laptop 3500 lei nu înseamnă neapărat că primul e prea scump sau nu merită. În fine, nu are rost să dezbat la nesfârșit niște lucruri care oricum nu ajută la nimic, așa că vă voi povesti ce și cum am folosit eu.

Așa ca o notă, nu sunt un om plin de bani, nu mi se pare că banii trebuie aruncați și nici nu consider că toți ar trebui să defileze cu produse Apple.

iPod – mai exact iPod Shuffle

În 2006 sau 2007 mi-am cumpărat primul mp3 player – un Watson. A fost echivalentul a 60 de lei și avea o capacitate de 500 MB. L-am cumpărat strict pentru excursiile în care mergeam la fotografiat prin păduri și alte coclauri. Nu era cel mai frumos sau cel mai bun, calitatea sunetului era îndoielnică dar era perfect pentru ce aveam eu nevoie. Era și ieftin, comparat cu ce oferea, de exemplu, Sony. Avea nevoie de o baterie AAA, dar l-am folosit atât de puțin (cam de 2 ori pe an) încât nici acum nu știu cât puteai să asculți cu acea baterie. Era începutul mp3 playerelor, iar telefoanele mobile nu prea făceau față la ascultatul muzicii în format mp3 câteva ore.

În 2009 am cumpărat 2 iPod Shuffle, unul l-am făcut cadou. A fost 245 lei fiecare (aproape două milioane jumate, deh) și mi s-a părut foarte scump. A fost un mic efort financiar atunci. Voiam un mp3 player pentru a asculta muzică la birou și voiam să văd care e chestia cu Apple ăștia. Trebuie să recunosc că experiența iTunes de atunci, mai exact copierea melodiilor pe el, a fost cruntă. Nu înțelegeam cum poate fi un proces atât de simplu transformat într-o procedură atât de ciudată. Sincronizare cu un singur calculator? de ce? de ce poți copia muzică de pe UN SINGUR CALCULATOR?

IMG_1744

În rest, era drăguț, elegant, bateria părea să țină mult – îl încărcam odată la câteva zile. Nu încărcam prea des muzică pe el pentru simplul fapt că nu ascult prea multe când lucrez, fiind suficient Vangelis sau Pink Floyd. Încă îl am, încă funcționează. Din nou, la momentul respectiv aveam un Nokia E63, telefon care mie nu mi s-a părut un mp3 player, cel puțin nu așa cum sunt telefoanele de acum. Acum nu văd rostul unui mp3 player atâta timp cât ai un telefon cât de cât. Din câte știu eu, și acum e pe undeva pe la 250 de lei – destul de mult pentru ceva de care nu prea ai nevoie. Poți opta și pentru alte modele, mult mai scumpe dar și cu mai multe funcții. Nu pot spune că regret că l-am cumpărat pentru că mi-am dat seama de niște lucruri – design excelent, calitatea construcției și faptul că Apple îți impune un mod de a folosi obiectele vândute de ei.

Revoluționar la iPod a fost magazinul de muzică. Faptul că puteai, pentru prima oară, să cumperi melodii, nu doar albume, la prețuri mici pentru străini, normale pentru noi – raportat de exemplu la prețurile albumelor comercializate la noi. Practic aveai o colecție personală de melodii pe care o puteai lua cu tine oriunde. Asta nu se potrivea cu ce făceam noi restul, adică o listă în Winamp. În Winamp adăugai muzică, indiferent că era pe CD, că erau mp3-uri pe CD sau colecția personală de mp3 – știm toți de unde venea aia.  Abia când am avut instalat Linux am folosit Banshee, care e de fapt un media player similar cu iTunes sau Windows Media Player. Aici îți organizai muzica după albume sau playlist-uri și nu aveai listă lungă cât colecția de muzică. Nu că ar fi ceva rău în aa asculta cu Winamp, doar că acolo mi se părea că e mai greu să-ți gestionezi muzica. Ulterior mi-am dat seama că așa mi se părea mie și eram doar comod. Faptul că sub Linux n-am mai avut Winamp a trebuit să-mi schimb puțin obiceiurile.

Ca o concluzie, iPod-ul (oricare ar fi el) mi se pare o jucărie, și încă una scumpă. Ați văzut reclamele alea cu dudui în pantaloni mulați un iPod de-ăla mic agățat de ele? și ce cool erau? na, cam aia e. Dacă faci sport și nu vrei să cari telefonul cu tine (nu văd totuși de ce ai face asta) poți lua un iPod.