Am mai văzut astfel de postări, în care autorii blogurilor treceau în revistă lucruri bune sau mai puțin de care au avut parte datorită blogului. Probabil ați mai dat de ele – în mare erau prieteni noi, expunere, reclamă, câștiguri materiale, joburi etc. – nu cred că are rost să intru în detalii, dar pentru mine experiența a fost alta. Intenționat a fost alta.
Am vrut un loc unde să postez câte ceva din pasiunea pentru fotografie. Am reușit abia prin 2006 să-mi cumpăr un DSLR și să-mi pot dedica mai mult timp pentru a învăța și a călători puțin. Am găsit platforma wordpress ca fiind satisfăcătoare și am început să-mi postez cadrele pe care le făceam. Luam cam peste tot aparatul cu mine așa că am putut să exersez și să experimentez, inclusiv cu partea de prelucrare. Ca o notă, ce zic eu aici se poate urmări prin răsfoirea arhivei din dreapta. Unele prelucrări sunt ok, multe sunt în schimb agresive și ciudate pentru că eram într-un proces de învățare și în căutarea unui stil.
Cu timpul am descoperit alte bloguri, alți fotografi, diverse site-uri, concursuri, reviste, dezbateri sau dispute. Fiind un blog personal am mai scris și eu tot felul de păreri, unele fundamentate, altele poate puerile. Așa ajungem la scris. Eu n-am scris niciodată prost, dar nu cred că ar trebui să-i fie frică vreunui scriitor că-i voi lua pâinea de la gură. Blogul a fost totuși o metodă bună de a exersa și de a-mi reciti modul în care mi-am formulat unele păreri. În timp ce unii sperau ca modul lor de a se exprima atrage un public numeros, eu speram să sune bine, nu să citească tot poporul – pentru simplul fapt că sunt convins că nu interesează pe tot poporul ce fac eu aici.
Am continuat cu postări foarte personale atunci când am simțit nevoia (gen postarea cu pozele cu mine), postări parolate sau o extensie sub forma unui alt blog. Nu cred că o să dau link-uri, dacă nu le găsiți asta e. Aruncând un ochi înapoi, pentru mine acele postări exprimă sentimente puternice, dar sunt închise, adică nu cred că alții pot rezona cu ele sau se pot regăsi în ele, chiar dacă au trecut prin experiențe similare – latura mea egoistă; am vrut să fie despre mine, pentru mine.
Poate principalul obiectiv omniprezent a fost creșterea mea personală, mă rog, a unei laturi a personalității mele. Mi se pare că am reușit, mi se pare că am exprimat așa cum mi-am dorit fotografia și o parte din gândurile care m-au măcinat în timp ce practicam asta.
Între timp a venit explozia blogurilor, prin 2009 – 2010, când mulți tineri au luat avânt. Poate că sunt exigent, dar s-au rezumat la lucruri mărunte care nu au dus nicăieri. Au crescut ei ca persoane probabil, dar pentru mine a fost doar formă fără fond – sunt convins că am zis asta de cel puțin o mie de ori. Nu mă refer aici la scriitori. Aceeași perioadă marca sfârșitul blogurilor și al multor site-uri de fotografie pentru că nu știa nimeni ce să facă cu ele. Fotografii au rămas cu portofolii iar restul s-a risipit pentru că era o muncă pe care nu voia nimeni să o facă. În plus toți și-au văzut de drumul solitar, n-au simțit nevoia unei comunități.
Așa ajungem la partea financiară. Poate sună arogant, dar blogging-ul ăsta e prea puțin, la fel și banii. Având o profesie, chiar și nu prea bine plătită, aș fi putut investi timp acolo în venituri extra care erau mult mai mari decât tot felul de advertoriale tâmpițele. Ce au încercat tot timpul să spună blogării, iar noi restul i-am luat peste picior, e că în spatele blogului e multă muncă, una de rutină și plicticoasă după părerea mea – documentare, scris și publicat articole, participat la evenimente și chinul cu atrasul cititorilor e pentru mine o muncă fără satisfacții. Cât despre fotografie, un fotograf e judecat după fotporafii, nu după blog, iar despre echipament se vorbește mult mai bine în afară. Pentru mine un blog transformat într-o afacere nu e destul, de asta am avut tot timpul o aversiune față de oameni cu profesii reale care erau „pasionați de social media”. Oameni care aveau atâtea de împărtășit se pozau aiurea pe la evenimente și scriau articole care nu ofereau nimic. Nu e pentru mine asta.
Dacă am cunoscut oameni? da, asta se întâmplă atunci când cauți să discuți public, începi să dai de oameni cu care te înțelegi. Cu asta pot fi de acord că e un mare câștig, iar genul ăsta de interacțiune se vede pe bloguri de la o poștă – sunt oameni care vor să discute, care vor să împărtășească chestii.
Am ajuns prin 2014 și, vizibil cred, mi-am concentrat atenția în alte direcții. Am fotografiat mai rar, dar consider că am ajuns la un nivel destul de avansat – cel puțin pentru fotografia de călătorie/concediu/ocazie. Am fost ocupat cu altele dar m-am tot întrebat ce aș putea realiza dacă nu mi-aș lua o vacanță, ci m-aș delega pentru fotografie, adică aș simula abordarea profesională. Nu am avut timp de asta, dar am mai citit despre ce înseamnă să fii fotograf profesionist. Vă spune dam ăsta, nu e chiar roz. Mi-am materializat și alte pasiuni între timp și am alocat mai multă energie în direcțiile alea. Din cauza asta postatul fotografiilor s-a rărit mult pentru că pe moment nu mă ajută cu nimic platforma asta – vom vedea dacă și cum se va schimba asta.
Ca să închei și postarea, dar și chestiile astea cu afacerile, aș spune că, din câte pricep eu, publicitatea e un mamut din care vor toți să muște, așa că fiecare speculează cum poate. Unii recurg la practici de o moralitate discutabilă, în timp ce alții se dau aproape sfinți și totul culminează cu înțepături și dispute între taberele formate. Ceea ce încercau unii să spună prin „brand personal”, adică creearea unei imagini care să poată fi vândută, e acum la apogeu și e ceva care te consumă – deci nu e de mine. De asta a fost nevoie să treacă ani pentru ca unii să fie remarcați și imaginea lor să poată fi ulterior vândută. Dar hei, nu vă luați după mine, că eu nu mă pricep. Eu voi rămâne în continuare obscur, vzibil pentru cei câțiva care mă găsesc, cu zero promovare pentru că ăsta e dam167. Eu, ca persoană, sunt ceva mai complex, iar ăsta rămâne un blog.
dam167.wordpress.com 