Ce a însemnat pentru mine blogul – varianta serioasă

Am mai văzut astfel de postări, în care autorii blogurilor treceau în revistă lucruri bune sau mai puțin de care au avut parte datorită blogului. Probabil ați mai dat de ele  – în mare erau prieteni noi, expunere, reclamă, câștiguri materiale, joburi etc. – nu cred că are rost să intru în detalii, dar pentru mine experiența a fost alta. Intenționat a fost alta.

Am vrut un loc unde să postez câte ceva din pasiunea pentru fotografie. Am reușit abia prin 2006 să-mi cumpăr un DSLR și să-mi pot dedica mai mult timp pentru a învăța și a călători puțin. Am găsit platforma wordpress ca fiind satisfăcătoare și am început să-mi postez cadrele pe care le făceam. Luam cam peste tot aparatul cu mine așa că am putut să exersez și să experimentez, inclusiv cu partea de prelucrare. Ca o notă, ce zic eu aici se poate urmări prin răsfoirea arhivei din dreapta. Unele prelucrări sunt ok, multe sunt în schimb agresive și ciudate pentru că eram într-un proces de învățare și în căutarea unui stil.

Cu timpul am descoperit alte bloguri, alți fotografi, diverse site-uri, concursuri, reviste, dezbateri sau dispute. Fiind un blog personal am mai scris și eu tot felul de păreri, unele fundamentate, altele poate puerile. Așa ajungem la scris. Eu n-am scris niciodată prost, dar nu cred că ar trebui să-i fie frică vreunui scriitor că-i voi lua pâinea de la gură. Blogul a fost totuși o metodă bună de a exersa și de a-mi reciti modul în care mi-am formulat unele păreri. În timp ce unii sperau ca modul lor de a se exprima atrage un public numeros, eu speram să sune bine, nu să citească tot poporul – pentru simplul fapt că sunt convins că nu interesează pe tot poporul ce fac eu aici. 

Am continuat cu postări foarte personale atunci când am simțit nevoia (gen postarea cu pozele cu mine), postări parolate sau o extensie sub forma unui alt blog. Nu cred că o să dau link-uri, dacă nu le găsiți asta e. Aruncând un ochi înapoi, pentru mine acele postări exprimă sentimente puternice, dar sunt închise, adică nu cred că alții pot rezona cu ele sau se pot regăsi în ele, chiar dacă au trecut prin experiențe similare – latura mea egoistă; am vrut să fie despre mine, pentru mine.

Poate principalul obiectiv omniprezent a fost creșterea mea personală, mă rog, a unei laturi a personalității mele. Mi se pare că am reușit, mi se pare că am exprimat așa cum mi-am dorit fotografia și o parte din gândurile care m-au măcinat în timp ce practicam asta.

Între timp a venit explozia blogurilor, prin 2009 – 2010, când mulți tineri au luat avânt. Poate că sunt exigent, dar s-au rezumat la lucruri mărunte care nu au dus nicăieri. Au crescut ei ca persoane probabil, dar pentru mine a fost doar formă fără fond – sunt convins că am zis asta de cel puțin o mie de ori. Nu mă refer aici la scriitori. Aceeași perioadă marca sfârșitul blogurilor și al multor site-uri de fotografie pentru că nu știa nimeni ce să facă cu ele. Fotografii au rămas cu portofolii iar restul s-a risipit pentru că era o muncă pe care nu voia nimeni să o facă. În plus toți și-au văzut de drumul solitar, n-au simțit nevoia unei comunități. 

Așa ajungem la partea financiară. Poate sună arogant, dar blogging-ul ăsta e prea puțin, la fel și banii. Având o profesie, chiar și nu prea bine plătită, aș fi putut investi timp acolo în venituri extra care erau mult mai mari decât tot felul de advertoriale tâmpițele. Ce au încercat tot timpul să spună blogării, iar noi restul i-am luat peste picior, e că în spatele blogului e multă muncă, una de rutină și plicticoasă după părerea mea – documentare, scris și publicat articole, participat la evenimente și chinul cu atrasul cititorilor e pentru mine o muncă fără satisfacții. Cât despre fotografie, un fotograf e judecat după fotporafii, nu după blog, iar despre echipament se vorbește mult mai bine în afară. Pentru mine un blog transformat într-o afacere nu e destul, de asta am avut tot timpul o aversiune față de oameni cu profesii reale care erau „pasionați de social media”. Oameni care aveau atâtea de împărtășit se pozau aiurea pe la evenimente și scriau articole care nu ofereau nimic. Nu e pentru mine asta. 

Dacă am cunoscut oameni? da, asta se întâmplă atunci când cauți să discuți public, începi să dai de oameni cu care te înțelegi. Cu asta pot fi de acord că e un mare câștig, iar genul ăsta de interacțiune se vede pe bloguri de la o poștă – sunt oameni care vor să discute, care vor să împărtășească chestii.

Am ajuns prin 2014 și, vizibil cred, mi-am concentrat atenția în alte direcții. Am fotografiat mai rar, dar consider că am ajuns la un nivel destul de avansat – cel puțin pentru fotografia de călătorie/concediu/ocazie. Am fost ocupat cu altele dar m-am tot întrebat ce aș putea realiza dacă nu mi-aș lua o vacanță, ci m-aș delega pentru fotografie, adică aș simula abordarea profesională. Nu am avut timp de asta, dar am mai citit despre ce înseamnă să fii fotograf profesionist. Vă spune dam ăsta, nu e chiar roz. Mi-am materializat și alte pasiuni între timp și am alocat mai multă energie în direcțiile alea. Din cauza asta postatul fotografiilor s-a rărit mult pentru că pe moment nu mă ajută cu nimic platforma asta – vom vedea dacă și cum se va schimba asta.

Ca să închei și postarea, dar și chestiile astea cu afacerile, aș spune că, din câte pricep eu, publicitatea e un mamut din care vor toți să muște, așa că fiecare speculează cum poate. Unii recurg la practici de o moralitate discutabilă, în timp ce alții se dau aproape sfinți și totul culminează cu înțepături și dispute între taberele formate. Ceea ce încercau unii să spună prin „brand personal”, adică creearea unei imagini care să poată fi vândută, e acum la apogeu și e ceva care te consumă – deci nu e de mine. De asta a fost nevoie să treacă ani pentru ca unii să fie remarcați și imaginea lor să poată fi ulterior vândută. Dar hei, nu vă luați după mine, că eu nu mă pricep. Eu voi rămâne în continuare obscur, vzibil pentru cei câțiva care mă găsesc, cu zero promovare pentru că ăsta e dam167. Eu, ca persoană, sunt ceva mai complex, iar ăsta rămâne un blog.

Advertisements

5 comments

  1. Eu sunt valul 2010 :). Pentru mine ala a fost momentul de start deci n-as putea comenta daca blogosfera era in decadere, desi sunt total dispus sa te cred ca asa e, avand in vedere ca pana si eu mi-am facut unul. Pentru mine motivul nasterii blogului a fost unul foarte prozaic si anume sa invat sa scriu in romana. De citit si vorbit si zic ca eram foarte bun (bine, parererea mea din momentul ala, accent am si acum), dar am constatat ca de scris nu eram in stare si ca e complet alt gen de efort intelectual, efort care cere mult mai multa disciplina.
    Mult timp n-am avut nici un cititor, fiindca nu comentam pe la nimeni (n-aveam curajul pe motiv ca nu eram prea sigur de calitatea gramaticii si erau duri pe vremea aia cu parametrul asta). Pe urma m-a ajutat nevasta-mea (mi le recitea ea si-mi spunea pe unde sa pun cratima/virgula) si am capatat curaj cand am vazut ca nu se strapezesc cei de le comentam.
    Apoi l-am tinut intertial (inca il tin sa-mi “jump start” scrisul in romana dupa perioade lungi de latenta) si sunt unii dintre aia care scriu despre nimic. Mai mult ca un jurnal. Fiindca nici nu ma prea intereseaza sa creez continut. Blogul meu a ramas aceeasi intreprindere egoista menita sa ma dezvolte pe mine. Putin imi pasa daca lumea ma citeste sau daca “iau” ceva de pe blog. Dar imi place sa port discutii pe el (pe vremuri chiar se intampla asta si era simpatic).
    A, si mai are un rol. De arhiva. De exemplu am pus retetele de cocktail pe care le-am facut si cand vreau sa le repet gasesc toate detaliile pe el. Sau ma ajuta sa stiu cand am cumparat ceva sau cand am vizitat ceva. Acum mai putin, ca nu prea mai scriu pe el suficient incat sa aiba rol real de jurnal.
    Mie imi place in mod real blogul tau, desi nu-s un fotograf pasionat, ci cat se poate de amator. Dar imi plac pozele frumoase, mi se par interesante multe subiecte de discutie si am mai invatat si eu cate ceva de aici care imbunatatit amatorismul asta al meu. Ce-mi place cel mai tare este ca nu e un blog pe care sa te enervezi, nu e plin de marlani si nu faci spume la gura. Ceea ce suna amuzant, dar in opinia mea e ceva absolut de apreciat in blogosfera romaneasca.

    1. Cred că ai descris noțiunea de blog personal și mi se pare fain că l-ai făcut ca să exersezi. Nu-mi place că unii se leagă de greșelile gramaticale sau de punctuație la modul arogant, mai ales când subliniază doar asta și ignoră ideea comentariului. Avem o limbă grea și e normal să nu excelezi atâta timp cât profesia ta nu depinde asta.

      Pe mine m-a deranjat cel mai tare asta cu conținutul când am văzut că unii au început să se plângă că ei trebuie dintr-odată să primească bani pe munca lor, deși făceau și ei același lucru ca noi – scriau chestii uzuale pe un blog personal. Poate e o idee învechită că banii ar trebui să vină în primul rând după școală+muncă, dar unii voiau să fie plătiți mai bine decât unii cu profesii cu răspundere mult mai mare. Recunosc, așa i-am judecat, mai ales că li se părea normal să valorifice ce aveau deja.

      M-am mai liniștit și eu, am avut o perioadă când mă iritau foarte ușor prostiile scrise pe internet dar mi-a trecut. Cred că fenomenul s-a generalizat și foarte mulți vorbesc acum prostii – de exemplu multe lucruri despre poluare, ecologie sau investiții în infrastructură sunt povești – chiar și prin presă. Nu că ei ar zice că e rău iar eu susțin că e bine, ci pur și simplu realitatea e mult mai complexă.

      Mă bucur că treci pe aici și găsești ceva interesant, iar legat de fotografie, dacă ai idei sau ai vrea să încerc să scriu despre ceva anume să-mi spui. Sau măcar să mai arunc resurse din când în când, pentru că mai nou mi-am mai făcut timp să urmăresc chestii noi în domeniu.

      1. Mi-ar placea (poate ai si n-am descoperit) ceva despre incadrare si iluminare (despre asta stiu ca ai) pentru poze de la apropiere (daca nu ma insel cred ca cuvantul corect e “macro”, dar nu bag mana in foc si prefer sa folosesc descrierea).

        Care e ideea: eu vopsesc figurine de Warhammer 40k (jocul de platou). Astea sunt mici (variaza in functie de unitate, dar un “soldat” de “infanterie” are cam 3-5 cm) si foarte detaliate. Ca sa le vezi pun link-uri spre doua posturi de pe blogul meu (figurine pictate de altii de la campionate), sper ca e ok:
        https://bloodymir.com/2012/10/31/warhammer-en-bleu-gamesday-2012-paris/
        https://bloodymir.com/2011/05/23/si-paris-in-ziua-trei/

        Ei, as vrea sa le pot poza la nivel de detaliu si mult mai profesionist decat pana acum. Asta e linkul spre genul de poze de-s eu in stare sa le fac: https://vraji.files.wordpress.com/2014/01/collage31.jpg

        Echipament: Doamna mea are aparat profesionist (Sony, nu-mi amintesc exact ce alpha si nu-s acasa acum sa verific) si mi le mai pozeaza ea, dar as vrea sa mi le fac singur (am acces la aparat). Nu avem obiectiv special, foloseste standard si mai are unul de distante mari. Eu am doua “sapuniere” de la sony si una de la nikon (vechi, in jur de 2012-2014). Cel de la Sony e varianta compacta despre care review-urile ziceau ca e bun de zoom-uri: https://vraji.files.wordpress.com/2012/10/dscn8153.jpg
        Nikonul e cel din poza asta la numarul 4:

        Intrebari specifice: se poate face ceva decent cu genul asta de echipament? Daca nu cam ce-ar trebui pentru fotografiat figurine ca mai sus? Mai trebuie si altceva decat un aparat/obiectiv bun? Cum sa fie iluminarea omogena? (avem spoturi reglabile in tavan si e mult mai bine decat cand aveam becuri, dar tot nu-mi place cum iese) Exista programe speciale de prelucrate genul asta de poze? (sau Photoshop e suficient)

        In general ma intereseaza ce trebuie sa stii/faci/posezi ca sa fotografiezi obiecte de la apropiere

  2. O să postez ceva pe tema asta pentru că am studiat și eu puțin problema, dar pentru fotografiat mâncare. O să fie mai multe postări, că nu vreau să fie una foarte lungă. Până una alta îți răspund cât de cât la întrebări.

    Obiectivul macro îți permite să te apropii foarte mult de subiect. Fiecare obiectiv are o distanță minimă de focalizare (e scrisă undeva lângă lentilă sau găsești pe net pentru modelul respectiv) – de exemplu 1m – asta înseamnă că dacă te apropii la mai puțin de 1 m de ce vrei tu să fotografiezi, aparatul n-o să poată focaliza. Pe scurt, eu aș pleca de la încadrare: la distanța focală pe care o ai, poți încadra bine sau ai nevoie de un zoom mai mare? dacă da, și nu te poți apropia destul de mult de subiect, ai nevoie de un alt obiectiv.

    Dezavantajul la macro e că, cu cât te apropii mai tare de subiect, profunzimea câmpului e mai mică, adică capul figurinei să zicem o să fie clar, restul neclar – asta se rezolvă cu focus stacking, dar ai nevoie de un trepied.

    Ca lumina să fie difuză (soft) ai nevoie de un diffuser – poate fi și o coală mare de hârtie în fața luminii. E același efect pe care îl dă perdeaua la o fereastră. Eu mă gândesc să-mi cumpăr lămpi cu led de la magazinele de bricolaj (că sunt ieftine) și să pun un diffuser în fața lor. În principiu ajunge o singură sursă de lumină.

    Cât despre softuri, Photoshop ar trebui să fie suficient. Eu folosesc mai mult Lightroom mai ales pentru că e mai ușor de lucrat cu multe cadre simultan, dar Photoshop e chiar mai complex.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s