Să vă zică dam ăsta…

… ce a mai făcut. Am un update chiar și pentru rezoluțiile de la început de an – spoiler alert, sunt în grafic. Din păcate fotografia de anul ăsta nu e spectaculoasă, o să presar 2-3 poze printre rânduri. 

În apărarea mea, anul ăsta am fotografiat între pauzele de bere. Apropo de bere și mâncare, am încercat, dar n-am putut sta prea mult cu aparatul în mână.

Am avut câteva excursii, am luat aparatul cu mine, l-am atârnat pe umăr, dar pe primul plan au fost oamenii cu care am fost. Am preferat să nu mă ridic de masă si să plec în căutare de cadre, ci am preferat să pun aparatul de o parte. Natura în general îți arată culori frumoase, mai ales în zilele însorite ale primăverii, dar nu sunt cadre deosebite.

Am și dedicație pentru Dunia – 2-3 cadre, îmi pare rău dar a trebuit să beau bere, să fac grătare, zău acuma, cât să mai apăs și pe butoanele alea de la aparat?!

Continui cu muzica, mai exact cu colecția de muzică. Și mai exact, discuri de vinil. După cum am mai zis în postările anterioare, nu văd un motiv practic pentru care ai asculta muzică, în 2022, la un pick-up. Ai nevoie de echipament specific, trebuie să cumperi discuri (care nu sunt ieftine, apropo) și mai trebuie să ai și grijă de ele. Daaaaaar, e activitatea de a colecționa, de a te bucura de variante ale unor albume, de a asculta muzica altfel. Echipament audio n-am mai cumpărat, cu excepția unor căști pentru a asculta muzică la birou – eu zic că nu se pune, că au fost ieftine și sunt wireless.

Am un side project cum se spune, dar cum e legat de profesia mea, avansează destul de greu. Avansează, dar încet, pentru că atunci când ajung acasă nu mai am răbdare să fac, practic, aproape același lucru. Totuși, AVANSEAZĂ, iar asta e important pentru mine.

Rezoluțiile. Prima era legată de mișcare. Am făcut un „squat challenge” de 30 de zile, după ce am văzut asta pe un canal de YT de ciclism. Practic am făcut 50 de genuflexiuni cu o greutate de 5 kg în fiecare zi, timp de 30 de zile. Provocarea era 100 cu 10 kg, dar pentru că am făcut asta seara, am vrut să fie mai ușor ca să-mi ia mai puțin timp și deci să fie șanse mai mici să renunț. Cu excepția unei zile, pe care am adăugat-o la coadă, am reușit! Da știu, până aici nu e nimic interesant, dar am simțit diferența în pedalele bicicletei. Același traseu, aproximativ aceeași putere, viteză mai mare. Practic îmi era mult mai ușor. O trec pe asta la victorii, a fost ceva simplu și eficient. Declar rezoluția bifată.

A doua era cu circulatul. S-au mai relaxat restricțiile, se poate spune că am umblat mai mult. Mai urmează și un concediu, deci probabil că se poate bifa și asta.

Bețele chinezești. Eh, aici am încercat, dar nu prea s-a lipit. Am lăsat-o mai moale cu mâncărurile chinezești pentru că n-am prea ajuns la magazine să cumpăr ingrediente specifice, iar de chestii simple m-am săturat. Le-am mai folosit, dar de vreo 2-3 ori.

A patra se referea la side projects. Bifat, zic eu, după cum spuneam mai sus.

Ah, voiam să lucrez mai puțin. Depinde cum o privești, la job am lucrat mai puțin, pe lângă am lucrat mai mult. Per ansamblu poate tot pe acolo e. Un lucru e sigur, luna august a lui 2022 mă găsește mai liniștit și mai odihnit decât augustul anului trecut. Tind să cred că am făcut ceva bine.

În continuare vreau să fotografiez mai mult – asta n-o să fie greu, am încărcat bateria aparatului doar pentru că pot, nu că era nevoie. Și o să-mi cumpăr discuri. E ceva aproape terapeutic în a răsfoi discuri prin magazine, mai ales că acum se găsesc mai peste tot. A, și cum vine concediul (sper) urmează să citesc alea 1-2 cărți/1-2 ani. Dacă o țin așa, în câteva zeci de ani aproape că n-o să mai fiu incult.

Gata pentru moment, dar cred că o să revin cu o postare despre pick-up, că tot discutam cu Vladen într-o postare anterioară și poate ajută pe cineva. 

Experiența mea cu diverse formate audio – ce merită și ce nu

Cred că multă lume își pune întrebarea „de ce?” când discuțiile din jurul muzicii ajung tehnice, așa că aș vrea să încep cu asta. A, și ce-i cu adiofilii ăia, care sunt niște ciudați cu bani mulți – și despre asta vreau să zic. Eh, întrebările de genul ăsta ți le pui atunci când vrei mai mult de la muzica pe care o asculți, vrei să asculți mai mult. Poate vrei să te simți învăluit de Dizzy Reed în Estranged, poate Confortably numb te aruncă într-o altă dimensiune sau cine știe, ai găsit profunzime în Baby one more time. Un lucru pe care nu-l înțelege multă lume e că muzica nu trebuie să sune într-un fel anume, ci o asculți tu așa cum îți place. Există standarde, reglaje, note, parametri, frecvențe, dar până la urmă poate conta mai mult modul în care vrei să asculți tu muzica, nu neapărat viziunea artistului sau a casei de discuri. 

Când te interesează separarea instrumentelor sau efectul de scenă știi că vrei mai mult și… începi să cauți mai mult. Calitatea audiției, în ansamblu, e dată de echipamentul pe care-l ai, chiar dacă ai crede că un sunet prost e… prost, indiferent de echipament. Nu e chiar așa, pentru că 1) un echipament bun poate corecta anumite defecte și 2) dacă muzica pe care o vrei tu e înregistrată prost, nu e ca și cum ai posibilitatea să aranjezi tu alte înregistrări – nu de alta, dar anumiți artiști nu mai sunt deja printre noi. Totuși, ceea ce poți să faci e să cauți cel mai bun format al muzicii, în speranța că e suficient. În continuare o să încerc să rezum, după experiențele mele din ultimul an, ce merită și ce nu – normal, pentru noi amatorii.

Lossy vs. loseless

Aici e vorba de bătălia muzicii în format comprimat (lossy, mp3) împotriva formatului necomprimat (losseless, de obicei .flac în bibliotecile electronice). Tehnic e destul de clar, un fișier necomprimat conține mai multă informație și un sunet mai bogat în frecvențe, dar întrebarea e dacă diferențele alea sunt semnificative pentru urechile noastre, ale omului de rând neantrenat în ingineria sunetului. Aici e un test online care ar trebui să-ți spună, în baza echipamentului de care dispui, dacă percepi diferențele dintre astea două formate. Eu l-am picat cu brio, apropo. Chiar dacă l-am încercat fără un DAC, adică PC + amplificator + căști, după achiziția DAC-ului n-am observat diferențe în testul cu pricina. Se pare că nu sunt singurul în situația asta și se mai pare că un echipament de o mie de euro nu face minuni. 

În cazul în care nu vrei să faci testul, care apropo cere timp și atenție, e vorba de fragmente de melodii și trebuie să deosebești varianta lossy de cea lossless de mai multe ori, astfel încât statistic să nu fie doar noroc. Pentru mine personal, acel test este irelevant pentru simplul fapt că nu-l pot face cu muzica pe care o ascult. O versiune live a melodiei I wish I were blind a lui Bruce Springsteen nu sună grozav în format comprimat, dar nu am un termen de comparație pentru aceeași melodie. Vreau să ajung la faptul că e importantă înregistrarea și/sau remaster-ul, o melodie înregistrată recent pentru formatul digital probabil că se aude foarte bine, chiar și în format comprimat. Deci ar trebui să nu mă mai intereseze fișierele necomprimate doar pentru că nu pot face diferența pentru două melodii ale celor de la The Killers? 

Bun, deci care-i faza? În practică lossless și high resolution audio mi se pare că sună mai bine, înaltele sunt mai clare și sunetul e ceva mai bogat mai fluid, nu percepi note care să te deranjeze. Dar din nou, poate nici măcar nu e compresia, ci doar înregistrarea mai bună. Ca o primă concluzie, aș spune că merită să ai muzică în formatul ăsta dacă vrei să investești în echipament și ai răbdarea să asculți muzica și instrumentele. La acest nivel e vorba de separarea instrumentelor, de variațiile vocilor interpreților și de sunetele de fundal, dar după părerea mea diferențele nu merită investiții suplimentare fără un echipament performant. Dacă vrei în schimb să ai muzica în cel mai bun format disponibil go for it, chiar dacă unii susțin că n-ai să percepi diferența. 

Servicii de streaming

Ziceam la un moment dat că am rămas fidel Apple Music, mai ales după ce o mare parte din biblioteca disponibilă e acum și în format lossless. Mai mult în aceiași bani, cum s-ar zice la noi. Până recent doar Tidal oferea streaming de nivel HiFi, dacă țin bine minte la un preț dublu (în România) față de Apple Music sau Spotify. Streaming-ul e asociat în general cu mobilitatea și aici sunt evidente avantajele: nu ai nevoie de spațiu de stocare, poți asculta de pe oricare dispozitiv mobil, bibliotecă foarte mare etc. Trebuie menționat și faptul că algoritmii de comprimare au evoluat, nu mai sunt mp3-urile de acum 25 de ani, iar calitatea e destul de bună, așa că începe să fie o variantă și pentru un sistem audio performant – există playere dedicate de rețea sau DAC-uri cu streamer integrat. 

Pe un telefon sau laptop a folosi așa ceva e no brainer, cum zic tinerii acum. Poți descărca local albumele sau listele pe care vrei să le asculți și poți șterge oricând. Ai liste de redare și recomandări, nu mai depinzi de albumele clasice. Un argument care nu-mi place însă e evidențierea volumului de muzică. Scopul nu e să asculți miliarde de melodii, ci să găsești ceea ce vrei tu, sau să-ți extinzi orizontul cu muzică similară cu ce asculți tu. Datorită licențelor sau constrângerilor regionale te poți trezi că anumite albume nu mai sunt disponibile dintr-odată, așa că degeaba ai alte miliarde pe care tu nu vrei să le asculți.

O concluzie a mea ar fi că streaming-ul e o soluție foarte comodă și care merită dacă asculți des muzică și ai gusturi variate, dar nu înlocuiește achiziția de muzică. Așa ajungem la…

CD-uri

Considerată acum o tehnologie învechită, mie mi se pare că încă merită. CD quality oferă o experiență perceptibilă peste formatul comprimat, chiar dacă e sub high resolution audio (CD – 44.1 kHz, high resolution undeva pe la 96 kHz). Evident cu aceeași problemă de la punctul lossy vs. lossless, nu orice e disponibil în HiRes și o înregistrare proastă se aude mai prost decât una bună, indiferent de format (știu, un moment Gică Hagi aici).

Vreau să ajung la faptul că CD-urile oferă o calitate bună la prețuri mici. Eu am cumpărat în iarnă vreo 10 CD-uri (diverse albume) cu 150 de lei, ceea ce mi se pare o afacere bună. Albumele cunoscute (sau de colecție) ale unor formații ca Pink Floyd nu se vor vinde la prețurile alea, dar chiar și 40-50 de lei mi se pare un preț decent pentru că nu se degradează ușor în timp și le pot stoca în format digital pe orice PC la o calitate bună.

Telefoanele mobile sau echipamentul ieftin

Poate par ignorant, dar pentru telefonul mobil sau iPod ce am scris mai sus îmi pare irelevant. Pe lângă faptul că atunci când ascult muzică în felul ăsta nu sunt acasă, și deci am parte de zgomot ambiental, un telefon mobil sau un player ieftin nu-ți oferă prea multe când vine vorba de calitatea muzicii. Plus că probabil nu ai niște căști scumpe, care oricum ar avea nevoie de amplificare sau de DAC, deci eu unul nu văd sensul în a-ți bate capul cu formatul în care e muzica de pe telefon. La birou sau pe stradă nu voi putea fi niciodată atent la un sunet de calitate, deci nu merită deranjul de a investi bani sau timp în așa ceva.

Dacă însă ești plecat perioade lungi de timp și vrei să ai sunet de calitate on the go va trebui să investești fie într-un amplificator dedicat, fie într-un player HiRes, cum e Sony Walkman. Sau nu ești neapărat plecat, dar vrei un sistem foarte compact dar care să-ți ofere calitate.

Discurile (vinil)

Până aici argumentele au fost mai reci, pragmatice și, chiar dacă au lipsit exprimări tehnice, am mia strecurat câte o frecvență pe ici pe colo. Deși am mai scris cum și de ce am început să cumpăr (din nou) discuri, o să scriu sintetic și aici pentru că mi se pare o alternativă bună la muzica în format digital. 

Până să ajungi la discuții și studii complexe legate de echipament (doze, brațe, greutăți, vibrații, rezonanță etc.), ca să te întorci la discuri și pick-up trebuie să te detașezi de argumentele de mai sus. Până la urmă e vorba de albume sau compilații, de a avea grijă de discuri, de a te bucura de elementele artistice cu care vin ele (postere, povești, poze etc.). Nu e vorba numai de sunetul analogic, ci și de așa zisa încetinire a ritmului – cauți albumul pe care vrei să-l asculți, poate ștergi discul de praf, îl asculți, stai lângă el să-l întorci sau să oprești pick-up-ul. Dacă ce am zis în astea două paragrafe nu te atrage, nu are rost să investești pentru că deși sunetul analogic e ceva mai cald, nu e neapărat mai bun, iar echipamentul necesar unui sunet bun al discurilor probabil că te va costa mai mult decât cel dedicat formatelor digitale. N-aș vrea să lungesc prea mult partea asta pentru că mi se pare că e ușor să-ți dai seama dacă e pentru tine sau nu colecția de discuri. Dacă ești atras de modul ăsta de a asculta muzica n-ai să regreți investițiile ulterioare.

Apropo de investiții, câte ceva și despre prețuri. Prețurile la discuri la noi variază între 70-80 de lei și sute de lei, în funcție de artiști sau numărul de discuri – găsești și colecții întregi. Pink Floyd, Queen sau Beatles am văzut între 100 și 200 de lei discul, de exemplu. 

Dezavantajele cred că sunt evidente, principalul ar fi că ai nevoie de un spațiu dedicat acasă pentru asta. Dacă muzica în format digital poate fi ascultată la calitate mare cu amplificatoare compacte, aici s-ar putea să ai nevoie fie de un amplificator integrat cu pre amplificare (phono), sau un pre amplificator alături de amplificatorul compact. Plus că mai e și pick-ul și discurile, iar pentru pick-up ai nevoie de o masă sau un corp de mobilă stabil.

În loc de concluzie

Văd că pe internet e moda generalizării, trebuie să se găsească un numitor comun pentru majoritatea oamenilor, ceea ce mi se pare plictisitor, deci n-am să fac asta. După părerea mea trebuie să citești și să încerci, polologhiile de pe internet trebuie să fie doar un reper atunci când cauți ceva. Legat de formate audio, consensul general e că lossless nu merită, pentru că majoritatea oamenilor n-au echipament (pe birou sau cap) pentru a percepe diferențele, dar le scapă esențialul: poate e un motiv să încerci alt echipament sau să-ți ascuți urechile. Nu trebuie tot timpul să fie cel mai bun sau cel mai ieftin, trebuie să fie ceva care îți face plăcere în general. 

Dacă ar fi totuși să aleg ceva, probabil aș alege CD-urile + streaming pentru comoditate. Streaming-ul m-a ajutat totuși să descopăr muzică, de asta n-aș renunța în viitorul apropiat, chiar dacă aș fi dispus să fac rip la CD-uri pentru a lua muzica cu mine pe telefon sau mp3 player. Dacă ai un echipament bun merită să te uiți și la calitatea semnalului, dar asta acasă, după părerea mea. 

Retrospectiva lui 2021 la dam ăsta și rezoluții pentru noul an

Nu știu dacă retrospectiva nu cumva trebuia să fie totuși într-un post de anul trecut, dar parcă asta cu rezoluțiile (deși s-a cam spart trendul) clar e după intrarea în noul an, nu? Nu contează, vedem noi. Na, pentru început, e absolut șocant cum de n-am făcut nici în 2021 bani din blog, e ca și cum pe nimeni nu interesează că unii scriu bine și nu aruncă cu bani în ei – prea mult? gata, știu, devine obositor, dar cumva la fiecare început de an îmi rotesc ochii către ceafă și revăd cu plăcere lumea blogosferică de acum câțiva ani. Nu era fain când blogurile se cerneau, advertorialele curgeau, astea?

Nu? bine, am înțeles, mai departe. În 2021 m-am concentrat mai mult pe muzică, dar în puținele excursii pe care le-am făcut am reușit să fac și niște poze de care îmi aduc aminte cu plăcere, probabil datorită prietenilor din jurul meu. Nu e nimic deosebit, intră în categoria „snapshots”, dar era o atmosferă bună și din când în când mai puneam mâna pe aparat, fără planificare sau eforturi suplimentare. Gen vezi un apus, pui mâna pe cele 2 kg de aparat și pac, ai 2-3 poze.

Am cumpărat un pick-ul și am trecut din nou (și) la discuri. N-am mai ajuns să scriu despre, dar la un moment dat mi-am cumpărat și un DAC – pentru cine nu știe, un convertor al semnalului digital în analogic -, mai exact un Cambridge Audio DacMagic 100. E mic, a costat cam 500 de lei și, pe lângă calitatea sunetului, l-am ales pentru că îl puteam folosi cum voiam eu: între PC/laptop și amplificator. Diferența e semnificativă, sunetul e mai curat, puțin mai bogat și mult mai puternic. Dacă la anumite melodii (de calitate mai slabă) trebuia să compensez din amplificator (cu putere mai mare), și chiar și așa simțeam că nu sunt reproduse toate sunetele și simțeam că mă „zgârie” la muzica de calitate mai slabă, acum am scăpat de problema asta. Deci recomand un DAC extern oricui vrea ceva mai mult de la muzică, vrea să audă mai multe detalii – instrumente, vocal etc.

Am cumpărat și muzică, 1-2 discuri pe lună și CD-uri din când în când, când am găsit oferte. Am descoperit și adaptorul lightning – headphone jack, care e un DAC extern surprinzător de capabil. Știu că unii sunt supărați că telefoanele mobile noi nu mai au acel jack pentru căști, dar calitatea sunetului pe care o poți obține din lightning/usb-c e semnificativ mai bună, mai ales când ai căști de calitate.

Colțul românesc de internet e în general foarte trist. Oamenii sunt foarte înverșunați și agresivi în gândire și exprimări. La un moment dat m-am întrebat de ce sunt unii atât de categorici, adică au niște păreri atât de bine cimentate, în lipsa evidentă a unei documentări, dar răspunsul mi se pare simplu: școala și viața din România. Mai țineți minte cum scriam acel q.e.d.? adică demonstram ceva și nimeni și nimic n-avea de ce să schimbe aia? era până urmă acel „ori știi, ori nu știi”, fără cale de mijloc. Ori ai dreptate, ori greșești, e mai comod să fie alb sau negru. Nu spun că n-am fost și eu așa uneori, doar că unii parcă sapă un puț când vine vorba de un subiect și nu mai vor să iasă de acolo. Asta înseamnă că discuțiile sunt obositoare și încărcate, așa că anul ăsta voi sta mai departe, că nu prea am nimic de câștigat. 

Apropo de câștigat, la un moment dat am început să studiez puțin programarea pentru niște chestii personale – script-uri pe care sper să le dezvolt la un moment dat în aplicații. În străinătate e „vrei să înveți programare? fă asta*!”, în timp ce la noi e „vrei să înveți programare? stai că nu e așa simplu. Tu crezi că asta se învață peste noapte? crezi că imediat te și faci software engineer și că te și îmbogățești? nu, nu așa se face”. Adevărul e că nimic nu se învață peste noapte, dar dacă ceva te descurajează de la început, până să vezi măcar dacă e de tine, n-ai să faci nimic niciodată. 

* un prim pas, un exemplu simplu

A fost un an în care s-a mai vorbit pe bloguri de educație financiară – na, alea 3-4 pe unde mai intru. În mod ciudat, unii au înțeles că e vorba de prosteala de la toate colțurile, că o dăm în acțiuni și criptomonede sau că ar trebui să investim și n-avem ce. Sau că nu trebuie să ne luăm aifon că vine criza. Sau sau. Ba chiar au început să se facă săraci unii pe alții, pentru că se pare că dacă n-ai nu știu câți bani în cont ești sărac. Eu zic că ar trebui să începem de la ce e aia TVA sau ce semnăm pe la bănci dar hei, ce știu eu. Ca să mut subiectul spre dam ăsta, a fost un an în care m-am interesat și eu de criptomonede și acțiuni și am făcut niște mici investiții. Din păcate am cumpărat tot felul de prostii în timpul anului și balanța finală nu e chiar ce speram eu. 

Gata cu pologhia, la rezoluții. Apropo, se mai poartă asta? Na, aici pe blog momentan da.

  1. Ceva mai multă mișcare. Nu pentru dat kilograme jos sau plimbat, mișcare cu titlul de antrenament, mi-ar plăcea să fiu mai în formă, cum se zice. Am lăsat-o cam moale anul trecut.
  2. Să circul ceva mai mult. Poate se mai liniștește pandemia și voi umbla puțin, măcar prin țară, iar voi o să vedeți pozele obositoare cu stele.
  3. Să învăț să folosesc curent bețele chinezești. Îmi place bucătăria chinezească, aș vrea să le pot folosi atât pentru mâncat cât și pentru prepararea mâncării.
  4. Să mă ocup și de așa numitele „side projects”, adică chestii pe lângă job, nu neapărat pentru câștiguri financiare. Momentan sunt în grafic aici.
  5. Să lucrez mai puțin.

Ultima e discutabilă, dar parcă o listă cu 5 puncte arată mai bine decât una cu 4. Mai sunt și alte obiective care consider că fac parte din viața de zi cu zi, nu sunt neapărat la capitolul rezoluții (mai mult timp pentru familie și prieteni, dezvoltare personală – pe bune, nu aiureli internautice etc.). A, e încă un an în care sper să fac mai multe în Blender.

1035 de cuvinte până aici. Ce să zic, ești tare dacă ai ajuns până aici. N-o mai lungesc, un an nou fericit, sănătate și mai puțin stres, că îmbătrânim și nu mai e de joacă!

Poze din vremea pandemiei

Uneori îmi aduc aminte că am scris photography acolo în antet și îmi spun „dam ăsta ar trebui să posteze niște poze!”. Dar știi ce replică îmi dau singur? „las’ că va veni o vreme când voi pune și poze”. Ghici ce, a venit vremea aia. Cumva la grămadă, cadre de anul ăsta, mai mult sau mai puțin cronologic.

Peștera Ponoarele, Ponoarele, MH
Podul lui Dumnezeu, Ponoarele, MH
Podul lui Dumnezeu, Ponoarele, MH
Podul lui Dumnezeu, Ponoarele, MH
Undeva în BH, mândra livadă a unui prieten
Tot acolo, doar în lumina altui apus

Vă las în continuare cu câteva cadre cu [mult suspans] steleeeeeee. Îmi tot spun că nu e grozavă calitatea și că ar trebui să investesc într-un star tracker dar, abia după ce am ajuns înapoi acasă, mi-am dat seama că măcar stacking aș putea încerca. Din păcate/fericire am preferat să stau mai mult cu prietenii decât cu aparatul foto – pentru stacking aș fi avut nevoie de măcar o oră, cred.

17mm, 25”, f/4, ISO3200
17mm, 25”, f/4, ISO3200
17mm, 25”, f/4, ISO3200

În ultimele 2 cadre punctul luminos (stânga jos) este planeta Jupiter.

Discurile de vinil și pick-upul

E evident că era doar o chestiune de timp până la acest pas – nu e ca și cum ar fi prima dată când ascult discuri, dar au trecut mulți ani de când am avut ultima oară un pick-up. Înainte să intru prea mult în detalii, câteva cuvinte despre ce sunt și ce nu sunt discurile în 2021.

Aș asimila experiența discurilor de vinil cu fotografia pe film. Ambele au un farmec aparte care poate fi replicat cu echipament digital, ambele au costuri în ansamblu mai mari decât omoloagele digitale și nu oferă avantaje reale la modul obiectiv. Dar la fel ca și în cazul fotografiei pe film, discurile au prins tracțiune în ultimii ani și popularitatea lor a crescut. La fel și în cazul filmului fotografic, atât cei nostalgici cât și cei tineri încearcă lucruri noi și caută experiențe noi. Până la urmă cel mai important lucru la un hobby e să-ți ofere o satisfacție, să te facă să te simți bine. Așa că, dacă te interesează ce merită și „cel mai bun”, cred că ai să citești degeaba mai departe pentru că un pick-up nu oferă neapărat cel mai fidel sunet și nici nu merită din punct de vedere financiar în comparație cu un ansamblu digital.

Înainte să-ți cumperi un pick-up…

…ar trebui să înțelegi că nu există „cel mai bun”, ci doar cel mai bun într-un anumit buget. Criteriile de alegere a unui pick-up au în general legătură cu sunetul produs, dar nu numai. În afara dozei sau a acului e important brațul, vibrațiile și poziționarea motorului, stabilitatea, greutatea platanului, funcțiile oferite și posibilitatea înlocuirii componentelor. Ca ordin de mărime al prețurilor, un pick-up bun în ansamblu pleacă de la 4-7 mii de lei (Technics), iar modele decente, pentru cei ce nu vor să cheltuiască atât, pleacă de la 1500 de lei. 

Ce am urmărit eu au fost posibilitatea comutării între 33 și 45 rpm cu un simplu buton, pre amplificator integrat și design simplu. Am ales un Sony PS-HX500, poate și pentru că oferă posibilitatea înregistrării în format digital a discurilor. Legat de design, nu sunt foarte mulțumit că e complet negru pentru că trebuie lumină bună în jurul lui, altfel nu vezi nimic. În fine, am trecut peste ce oferea AudioTechnica între 1500 și 2000 de lei pentru că am citit că unele modele au avut tot felul de probleme. Sincer să fiu, nu cred că merită să studiezi prea mult cu un astfel de buget, n-ai să găsești ceva fantastic oricum. În plus, în general nu există un echipament care să fie cel mai bun la modul absolut, foarte rar vei găsit ceva care ți se potrivește perfect fără să încerci și fără să experimentezi. Sfatul meu de amator ar fi să-ți stabilești un buget și să alegi ce-ți place în banii ăia. 

Discuri

Eu am cumpărat mai mult de la Cărturești, iar prețurile sunt în jur de 70-80 lei/disc – depinde de artiști și de ediția discurilor, cele de colecție sunt mai scumpe. Pentru formații ca Pink Floyd, Queen sau Beatles plătești în general mai mult, dar există discuri de colecție, concerte, variante extended etc. Cum spuneam mai sus, nu e ieftin. Eu unul nu intenționez să-mi fac o colecție foarte mare de discuri (zic eu acum), ci îmi propun să am pe suport de vinil albumele care îmi plac cel mai mult, așa un fel de highlight al colecției mele de muzică. Ca o paranteză, colecția mea de muzică e pe nicăieri acum și e compusă din playlist-uri de streaming, CD-uri și câteva discuri. Încă nu m-am hotărât dacă voi cumpăra muzică în format digital, dar CD-uri și discuri probabil voi cumpăra în continuare. Recent Apple Music oferă lossless și high resolution audio în abonamentul de bază, de aici și noua mea reticență pentru a cumpăra astfel de fișiere pentru a le stoca pe calculatoare. 

Cum se aude

Bine, foarte bine chiar, din punctul meu de vedere. Eu am în momentul de față un amplificator ieftin (Pioneer) și niște boxe care nu sunt prea grozave, dar sunt mulțumit de calitatea sunetului. În comparație cu digitalul, sunetele joase nu sunt așa puternice, dar pot compensa puțin din amplificator. Cred că dacă ar fi să aleg un interval al frecvențelor, probabil ar fi înaltele. Îmi plac înaltele redate clar și calitatea vocii în muzică, așa că pentru mine în momentul de față e suficient. 

Ca o paranteză, când vorbim de echipament audio e ușor să pleci de la 2-3 mii de lei și să ajungi la 20-30 de mii. Calitatea sunetului crește semnificativ odată cu upgrade-ul de echipament, dar momentan nu sunt dispus să investesc prea mulți bani. Am început să bălesc după amplificatoare de 8-10 mii $, ceea ce mi se pare extrem de mult. Probabil cu timpul voi ajunge la obiecte de câteva mii de lei fiecare, dar acum nu am vrut să dau prea mulți bani.

Pe termen lung

Sunt slabe șansele să te mulțumească peste 10 ani un echipament cumpărat acum – apar altele mai noi și mai bune, ți se înmulțesc cunoștințele în domeniu sau ți se schimbă nevoile (de exemplu, poate în loc de amplificator ai nevoie de un receiver). Primul upgrade pe care poți să-l faci e schimbarea dozei sau a platanului, poate chiar a a brațului pick-upului, dar limitele aici sunt date de modelul pe care l-ai cumpărat. În rest, boxele, căștile sau amplificatorul pot fi schimbate în timp, ideal ar fi să le vinzi pe cele pe care le ai deja ca să mai scoți niște bani. Ca și în fotografie, cred că e un domeniu în care vei face tot timpul upgrade, dar vei avea o singură constantă – discurile. Dacă ajungi să ai o colecție amplă, partea valoroasă devin discurile, unele poate vor fi greu de înlocuit în viitor, așa că e o dinamică interesantă. Nu ai problema asta cu mediul digital, acolo schimbi doar echipamentul.

Chestii ce țin de bani

Cred că e evident pentru toată lumea că trebuie să ai niște priorități și o disciplină pentru a da bani pe asemenea echipamente, indiferent cât de mult câștigi. Spre exemplu eu aș prioritiza oricând un sistem audio în detrimentul unui TV sau, în momentul de față, chiar al unei mașini. Poate peste un an lucrurile astea se vor schimba, cine știe. Personal m-am oprit din a investi mulți bani în echipament foto o perioadă – câțiva ani, până voi trece probabil la mirrorless, deci s-au mai schimbat prioritățile. 

Deși am susținut tot timpul că nu sunt adeptul modului liniar de a cheltui bani (adică proporțional cu venitul), venitul, procentual, încă e un reper principal. De exemplu un echipament care costă o sumă egală cu venitul pe o lună mi se pare foarte scump, indiferent că venitul e o mie sau 10 mii $. În același timp o mie poate fi mult chiar și pentru un venit de 10 ori mai mare, dar asta e o altă discuție care depinde de obiectul în sine.

Un alt lucru pe care lumea îl trece cu vederea este timpul în care achiziționezi echipament. Fotografia sau muzica sunt pasiuni pe care în general le ai toată viața, iar la un echipament bun ajungi în mulți ani, nu într-un timp scurt. 

În loc de concluzie

Pentru cei ce știu ce înseamnă un pick-up cred că e destul de clar dacă sunt dispuși sau nu să investească în direcția asta. Cei ce nu știu, dar sunt atrași de idee, ar trebui să încerce. Eu unul aș alege un pick-up nou, dar pentru boxe sau amplificatoare există alternative bune la mâna a doua, mai ales că nu sunt așa sensibile la transport. Discurile înseamnă în general mai puțin și mai de calitate – aici mă refer la experiența de ascultare. Nu trebuie să ai o mie de discuri, poate ai 10 care îți plac și ai momente când vrei să le asculți, să le dedici întreaga atenție, cam asta e ideea. 

Muzica în format electronic

Am avut la un moment dat câteva postări în care am aruncat câteva idei legate de muzică și echipament audio, un fel de introducere în lumea audiofililor – apropo, cu cât ești mai audiofil (autodeclarat) cu atât mai tare te enervează cuvântul ăsta și totuși simți nevoia să-l scrii. Nu știu dacă și păream, dar eram contrariat când vine vorba de formatele audio în general ș ce e mai bun, sau ce ar trebui să alegi de fapt. E plin netul de review-uri, postări sau podcast-uri legate de echipament, de amplificatoare, boxe sau căști, de tot felul de nuanțe, aprecieri și critici, dar care-i faza cu calitatea fișierelor audio nu prea o spune nimeni. E drept, e ceva subiectiv și personal, dar eu zic că se pot trage niște concluzii.

N-o să compar toate formatele sau extensiile și nici toate mediile pe care găsești muzică, ci am să împart muzica pe care o ascultăm în 2: CD quality, ascultat direct sau un rip de calitate, în fișiere losseless, și streaming-ul obișnuit (Spotify, Apple Music, Deezer, YT etc.).

Diferența de calitate în ansamblu

E evident că există înregistrări bune sau proaste, streaming HiRes sau înregistrări cu telefonul pe YT dar, prima idee, CD-ul și rip-ul bun oferă cea mai bună calitate. Asta e ceva demonstrat matematic și, chiar și cu niște căști relativ ieftine legate la un telefon ai să simți diferența. De aici încolo o să mă refer la CD, dar se pot include rip-urile de calitate sau formatele necomprimate disponibile pe net – e doar mai scurt în exprimări așa. Bun, diferențele. Prima impresie e că CD-ul are un sunet ceva mai puternic, mai plin, pare că sună mai tare și ceva mai clar. Inițial poți spune că da, calitatea e mai bună decât a aceleiași melodii de pe un streaming a unui fișier comprimat, dar după un timp observi că experiența de ascultare (listening experience) e cam aceeași cu un echipament ieftin.

Experiența de ascultare (listening experience)

Sună dubios, dar e mai simplu decât ai crede. Fiecare preferă genuri diferite de muzică și apreciază anumite lucruri în mod special, cum ar fi bass-ul, înaltele sau vocea. La astea se adaugă efectul de scenă (soundstage effect) care îți dă impresia unui spațiu larg, similar unui concert. Revin. Eu apreciez bass-ul și înaltele, îmi place ritmul în general iar înaltele, care duc spre un sunet în ansamblu mai rece și mai realist, mi se pare că dau finețe muzicii. Efectul de scenă separă instrumentele (așa se zice), adică simți că le percepi mai clar pe fiecare în parte. Ei, detaliile astea le poți controla cu echipamentul specific – boxe/căști, amplificator, preamplificator, sau DAC-uri. Când inserezi în ecuație echipamentul care îți place, nuanțele pe care le cauți vor fi mult mai importante decât acele diferențe de calitate dintre CD și un mp3 comun. 

Ironia e că odată ce începi să cauți această experiență de ascultare ajungi să dai mult mai mulți bani pe echipament decât dacă ai căuta numai formate audio de calitate – deci chestia de care discutăm aici începe să conteze mai puțin. Dar, o primă concluzie e că poți compensa acea diferență de calitate, streaming-ul fiind cel mai ieftin și cel mai comod.

Avantajele unui abonament de streaming

În România te costă cam 20 de lei Apple Music sau Spotify în timp ce Tidal probabil e pe la 40-50. Avantajul e că ai multă muzică, pe orice dispozitiv. Nu trebuie să cauți un album anume, poți încerca alte genuri sau orice altă formație, poți descoperi lucruri noi. Pentru a asculta direct CD-uri ai nevoie de un CD player sau o unitate optică pentru a face rip; apoi trebuie să plimbi acele fișiere între dispozitive, iar pentru un volum mai mare de muzică devine incomod. Comoditatea devine chiar mai evidentă dacă asculți des muzică de pe telefon sau de pe un mp3 player, cum e iPod-ul – probabil la birou asculți altă muzică decât acasă sau poate asculți muzică variată și n-ai răbdare să tot copiezi și să ștergi muzică. Poate nici măcar nu e telefonul, poate asculți de pe un laptop sau un desktop, în fine, înțelegi ideea. Dacă acasă poți avea un streamer+DAC și asculți DJ Bobo în cel mai rafinat mod posibil, când te plimbi cu un telefon sau un laptop n-o să conteze așa mult calitatea audio pentru că vei fi într-un mediu mai zgomotos – sau atenția ta e împărțită. 

Concluzii

Cel mai tare e CD-ul și/sau rip-ul de calitate al acestuia. Dar, având în vedere avantajele unui abonament, probabil că un CD e practic doar pentru albumele sau artiștii preferați, pentru momentele în care vrei să auzi nuanțe și elemente specifice – gen stai cu un coniac și îți dedici întreaga atenție muzicii. Efectul de scenă sau un egalizator bun al unui amplificator îți va permite să faci reglaje care contează mai mult decât micile avantaje ale unui format ceva mai bun.

Dar dam ăsta, toată lumea știe de FLAC-uri, FLACURILE SUNT MAI BUNE, TREBUIE SĂ ASCULȚI DINALEA! Da, ho, am înțeles. Pe astea le-aș băga în categoria rip-urilor, dar nu tot timpul găsești albumul/compilația pe care o cauți. Am văzut chiar și muzică cu frecvența de 96kHz (comun e 44.1kHz, chiar și la înregistrări de-ale mele), unde sunetul e mai uniform, mai cursiv, contrastul între tonuri e mai mic iar anumite sunete nu ajung să te deranjeze la extreme, dar ce căutam eu… nu era.

Dacă ar fi să aleg acum între Apple Music și discuri sau diverse formate de pe n site-uri, clar ar fi prima variantă. În timp însă, dacă îmi pot face o colecție personală, voi completa și cu celelalte opțiuni pe alocuri. Ce aș vrea să subliniez la final e că experiența e subiectivă, iar sunetul perfect din punct de vedere matematic s-ar putea să nu-ți placă în mod deosebit, de asta există atâtea variante de echipament – gusturi diferite, genuri diferite, experiențe diferite. De asta sunt tot mai populare vinilurile, pentru experiența per ansamblu, nu pentru cel ami bun sunet evăr.

Sfârșit de 2020

Probabil că trebuie să fii un mare blogăr ca să pui un astfel de titlu la sfer de 2021 dar… de ce să vă mint, cronologic fix așa fu’. Nu vă deranjez prea mult, voiam doar să pun 2 cadre cu vedeta de pe Facebook – Cascada Bigăr. Ce e drept, e din alt unghi decât am fotografiat-o eu până acum, cică în mod normal se plătește să ajungi acolo. Na, într-o zi ploioasă de decemvrie, eu unul n-am plătit nimic.

17mm, f/20, 5”, ISO50
17mm, f/20, 4”, ISO50

Povestea mea cu muzica – II – Muzică

O să păstrez intervalele pe ani, doar că aici lucrurile sunt ceva mai clare, în sensul că depind de anumite schimbări în țară, nu de echipamentul folosit. Un lucru interesant pe care l-am observat e că, în ciuda urletelor unora că ce piraterie a fost cu internetul, practica în general a rămas constantă: fanii unor formații/interpreți au cumpărat tot timpul albume, de preferet originale, iar pasionații de muzică au cumpărat tot timpul muzică, indiferent că era piratată sau nu. Culmea, deși ai crede că internetul a facilitat pirateria, o să vedeți la mine (și la alții dacă analizați puțin) că în afara valului generat de DRM (acea protecție a CD-urilor la copiere) internetul a cam redus-o de fapt – mă refer strict la volumul de muzică acumulat de individ.

Anii ’80 – ’90

Formatul analogic, cum am spus și în postarea anterioară – mai mult benzi (pentru magnetofon sau casete), completate de câteva viniluri. În perioada aia mergeam pe împrumut, adică muzica circula între oameni. De cumpărat cumpăram în general casete, care erau înregistrate de pe CD-uri. Cei ce făceau asta erau de obicei prin piețe. Calitatea nu era grozavă pentru că casetele (și implicit banda) erau ieftine, dar CD-ul și casetofoanele folosite la înregistrări erau destul de bune. 

Albumele originale circulau în familie și printre prieteni și le înregistram pe bandă, de obicei de pe viniluri. Compilațiile ni le făceam fiecare după gusturi, așa cum găsești acum Best of-uri. După cum ți-ai dat seama, cam asta e definiția pirateriei, pentru că albume originale nu prea găseai, chiar dacă aveai bani. 

Eu n-am fost niciodată prin cercuri de pasionați, așa că doar căutam ce voiam, uneori cu succes, alteori nu, fără să „fac rost” cum se zicea de tot felul de lucruri.

Anii ’90 – ’00 (chiar spre ’05)

La fel ca și înainte, doar că după revoluție au început să apară tot felul de tarabe cu muzică. Odată cu accesul la televiziunea prin cablu și canalele de muzică (MTV, Viva, VH1) a apărut și cererea pentru mai multă muzică modernă pe care au speculat-o diverși – au apărut casetele și apoi CD-urile cu etichete colorate, dar la fel de piratate. Încet au început să vină și albume originale, dar imediat după revoluție erau tot felul de copii pe care, normal, dădeai bani. 

Pentru mine nu era nimic nou, calitatea nu era mai bună, dar găseam mai multe din ce îmi plăcea să ascult, așa că mai cumpăram casete. Practic în perioada asta mă uitam după casete pentru că nici echipament pentru altceva nu aveam. Încet încet au apărut și magazine unde se vindeau în continuare tot felul de copii, dar i-au apropiat în general pe fanii rock-ului, era ca o comunitate de lectură, doar că varianta cu muzică rock. Cum spuneam în introducere, când s-a găsit muzică, cei ce voiau să asculte o cumpărau și nu era vina lor că în spate era de fapt piraterie. Tot vorbesc de copii pentru că ulterior am avut ocazia să cumpăr casete originale, iar diferența era mare, asta pe la începutul anilor 2000, chiar înainte să fie disponibil internetul acasă.

Am avut o perioadă când am început să înregistrez muzică de la radio, asta cam în 2000. Ascultam Europa FM iar noaptea era numai muzică, așa că era ușor. Știam foarte repede dacă vreau sau nu să înregistrez piesa respectivă, așa că nu pierdeam mult. Nu cred că au fost mai mult de 2-3 casete, practic un radio offline pentru când voiam să ascult ceva. 

Aș vrea să menționez ca notă că nu prea m-am sincronizat la gusturi cu prieteni și familie, așa că nu prea îmi cerea nimeni casete – deci distribuție nu făceam.

În paralel, prin ’98-’99 începeau să umble CD-uri, mai ales cu rip în mp3. Era mult mai comod, puteai pune vreo 100-150 de melodii pe un CD față de un album clasic, așa că circulau mai ușor. A fost începutul muzicii pe PC, dar destul de puțin pentru mine la început – cum spuneam, gusturi diferite față de cunoștințe. Îmi mai treceau prin mâini și CD-uri, de obicei copii pe care le tranformam în mp3. Din nou, puține.

Anii ’00 – prezent

Practic continuarea de prin 2003 când a venit internetul, pentru că la începutul anilor 2000 am redus-o treptat cu casetele și am trecut la digital. Când a venit internetul la toată lumea găseai muzică pe toate gardurile, dar era același lucru ca înainte – împrumutul. Fiecare a dat share la ce avea, iar ăia mai întreprinzători au început să caute pe dincolo – de obicei torenți – la fel ca și casetele înregistrate de pe CD-uri, doar că acum pirateria era pe gratis. Cred că așa am acumulat și eu vreo 30-40 GB la început, probabil între 2003 și 2005, dar era mult balast și nu aveam niciodată răbdare să fac ordine. Practic, dacă aș fi ales efectiv ce îmi plăcea de acolo aș fi păstrat mai puțin de jumătate. Ulterior mai căutam una-alta, dar n-am fost niciodată un hoarder. Nu aveam CD-uri și DVD-uri scrise cu muzică și nu-mi trebuiau HDD-uri externe pentru a stoca volume mari. Asta am observat și în jur, chiar dacă multă lume a trecut de la 3 CD-uri la un HDD plin, ținea de modul în care copiai muzica (adică cu mult balast), nu neapărat că cineva voia extrem de mult. Deși se spune că pirateria era extremă, conținutul la nivel internațional venea ca răspuns la DRM, iar noi plimbam doar muzica, ceea ce făceam deja de 20 de ani. 

Nu zic că e etic sau legal, doar că așa se întâmpla. Repet, de cumpărat am cumpărat tot timpul, și nu numai eu, multă lume făcea așa. Prin 2007-2011 în paralel cumpăram CD-uri. La început vânam colecții la ofertă prin supermarket-uri ca Metro sau Selgros (când făceam cumpărături în volum mai mare), iar apoi mai frunzăream prin Cărturești după CD-uri sau DVD-uri cu concerte – de obicei după ce luam salariul pentru că un CD era cam 60 de lei iar un DVD cam 100. Cred că prețurile au rămas oarecum constante, dar acum sunt tot felul de oferte, per ansamblu mi se pare mai ușor să-ți cumperi chestii.

Cum spuneaam și în postarea anterioară, în 2015 am trecut la streaming, aproape exclusiv, excepție erau câteva CD-uri și probabil 1-2 din mașină. Întra-adevăr e comod, dar principalul avantaj pentru mine a fost că am putut să caut chestii și să le ascult fără să cumpăr, mai ales playlist-uri recomandate după preferințele mele. De obicei ajungi la un artist/formație, apoi la un best of, abia apoi la albume, dacă îți place.

Încă n-am cumpărat mp3-uri și încă ezit pentru că sunt mai scumpe/album. Normal, avantajul e că poți cumpăra anumite melodii, nu albume unde există posibilitatea să nu-ți placă majoritatea pieselor. Pentru albume, CD-urile sunt încă mai ieftine, mai ales dacă vânezi oferte, iar calitatea e în general mai bună. Cum spuneam, la mine nu e o problemă de volum, deci nu am nevoie de foarte multă muzică. Din punctul ăsta de vedere m-am tot întrebat dacă nu mai bine renunț la streaming și de banii ăia să cumpăr muzică, dar m-am obișnuit cu comoditatea. Am atât pe telefon cât și pe iPod, online sau offline și pot să-mi fac playlist-uri variate.

Ascult și destul de multă muzică de pe YouTube, mai ales prestații live, pe cât posibil pe canale Vevo, dar calitatea nu e grozavă. Cine nu e cât de cât pasionat n-o să înțeleagă de ce ai vrea să asculți mai multe variații ale aceleiași piese dar asta e, pentru mine și alții ca mine e important.

Note de final și alte chestii despre piraterie

Trebuie să recunosc că mă dezamăgește puțin atitudinea unora când arată cu degetul că vai, ce urât, x a piratat nu știu ce. Pe lângă că vorbim de practici de zeci de ani care nu se schimbă complet peste noapte, încă avem conținut blocat pe regiuni, iar streamingul nu e cea mai bună alegere pentru artiști – spun asta pentru că tot aud că dacă plătești pentru streaming nu lași artiștii să moară de foame. Din nou, nu zic că e legal sau etic, dar lumea nu se uită la motivele care generează comportamentul ăsta: blocarea conținutului pe regiuni, prețuri relativ ridicate pentru albume cu costuri mult mai mici acum, prețuri destul de mari pentru înregistrări proaste și practici ciudate ale caselor de discuri. Repet și motivul principal de la care a plecat pirateria, faptul că s-a spus că nu poți împrumuta cui vrei un album cumpărat de tine.

E o discuție complexă cu implicații legale clare, dar pe scurt n-ai salvat lumea plătind pentru streaming și ăsta e unul dintre lucrurile ce merită reținute. Dacă vrei să susții artiști cumpără albume, du-te la concerte, donează bani. Apropo, la un moment dat am șters mp3-urile de pe PC-uri pentru că o parte am deja pe CD-uri, iar cealaltă parte intenționez să o cumpăr, tot pe CD-uri. 

În continuare voi rămâne preponderent la digital, cu speranța că în viitorul apropiat să-mi iau totuși un pickup și ceva viniluri de colecție. Pe lângă streaming voi vâna CD-uri, cred că mai puțin albume sau melodii doar în format digital așa cum am făcut și până acum – cu porția. Totuși vinilurile sunt un moft pentru mine acum și probabil că pickup-ul pe care îl voi alege va fi scump deci… mai e loc de cuget aici.

Apropo de calitatea sunetului, diferențele mari se văd (cică) din echipament, mai ales că CD-urile sunt cam vârful – așa că pică momentan pentru mine Tidal sau orice streaming de calitate mai bună. 

Povestea mea cu muzica – I – Echipament

Dacă la sfârșitul anului trecut mi-am tot dat impresii de audiofil, m-am gândit că ar fi interesant (discutabil) să vă povestesc despre călătoria mea prin ascultatul muzicii. Nu neapărat despre albumele mele preferate ale Angelei Similea, ci mai degrabă ce am folosit de-a lungul timpului pentru ascultat muzică, dacă a fost ieftin sau scump, fain sau nasol, și cam de unde mi-am luat muzica. Din păcate nu e povestea de succes a unuia care are chestii de zeci de mii de euro, pe alocuri chiar opusul dar, poate pe unii îi lovește nostalgia, poate îi lovește inspirația să dezvolte subiectul sau pur și simplu le vine cheful de a asculta muzică.

M-am gândit să împart subiectul în 2 părți, prima să fie despre echipament, iar a doua despre muzică, prețuri, albume și, spoiler alert, cam multă piraterie.

Așa ceva mi-ar fi plăcut dar…

Anii ’80 – ’90 (probabil până în ’94 – ‘95)

Probabil perioada în care am folosit cel mai mult echipament – aveam un magnetofon, un radiocasetofon, un pickup și amplificator + preamplificator, iar pentru toate astea aveam 2 boxe (pe care le am și acum de altfel). Nici magnetofonoul, nici pickupul (un Tesla) și nici boxele nu erau de povestit nepoților dar erau fabricate într-o perioadă când totul era… mai bun. Nu aveam albume de colecție, iar ponderea mare a muzicii înregistrate era pe benzi, mai ales casete. Puțin după revoluție magnetofonul s-a stricat, urmat la scurt timp și de amplificator și de pickup (probabil că mai scoteam câțiva ani din el dacă aș fi căutat o doză decentă). A rămas radiocasetofonul, boxele și pentru un timp amplificatorul, lucru care avea sens pentru că începeau să se găsească tot mai multe casete, dar despre asta în partea a II-a.

Acel setup (cum se spune acum) a fost adunat din excursii prin Germania sau Cehoslovacia, în perioade mai bune când mai găseai câte ceva. 

Anii ’90(’95) – ’00

Am rămas cu radiocasetofonul (nu mai știu ce marcă era), unul destul de simplu, la care am legat boxele – cu amplificatorul, până s-a dus și el. Am continuat să ascult casete și am primit la un moment dat un radiocasetofon portabil (numit Walkman, pentru că generic toate erau numite așa), un Watson. Destul de prost, ce-i drept, dar puteam călători cu el. Au urmat ani grei pentru mine și familia mea, micile posibile investiții au fost doar în casete și ocazional căști, până spre 2000, când mi-am cumpărat un nou radiocasetofon portabil – un Philips destul de ieftin. 

Era o perioadă când radio era destul de important pentru mine, noaptea era de obicei muzică bună și, în timp ce fumam seara câte o țigară, am prins prima zi de emisie Europa FM.

În ’97 a venit primul PC, un strălucitor Pentium cu 16 mb RAM și buton Turbo (care nu făcea nimic). A costat o groază de bani și, pe lângă aventurile mele în domeniul calculatoarelor am putut asculta CD-uri – de unde și cum, în partea a II-a. Cum nu aveam prea multă muzică în format digital și net ioc, am rămas la PC + casete, pe vechiul casetofon și noul portabil de la Philips. Am vrut la un moment dat să încep să-mi digitalizez casete, dar era destul de complicat cu ce aveam eu acasă. La scurt timp însă au început să circule melodii în format mp3, copiate de pe CD-uri și așa am lăsat-o moale cu casetele.

Anii ’00 – ’06

Am continuat cu formatul digital, mai ales că casetofonul meu vechi se cam ducea naiba. Pentru că lucram deja pe PC am avut unul nou prin 2003, iar pe lângă împrumuturile frecvente de muzică a venit și internetul care a… deschis noi posibilități. Cu toate astea a primit la un moment dat, ca rezultat al unui favor, un tower Technics ce consta în amplificator, casetofon și tuner deck, pickup și un CD player separat. Pickup-ul nu mergea, așa că am rămas cu restul, ba chiar am început să-mi cumpăr din nou casete și câteva CD-uri – aveam din nou un fel de setup. Casete am cumpărat doar 2-3 (pentru că puteam asculta când plecam undeva), dar CD-uri am început să cumpăr, pe lângă muzica care se mai aduna pe PC. Ba chiar mi-am cumpărat la un moment dat un casetofon portabil, de data asta Panasonic, fără radio. În 2005 îmi luam însă primul mp3 player, un Watson ieftin, strict pentru excursii la munte.

Anii ’07 – ’15

CD player-ul s-a stricat la un moment dat, așa că noul vechi tower al meu a rămas din nou doar cu un deck funcțional și un tuner. Ocazional mai ascultam radio sau colecția mea de casete, dar pe la sfârșitul lui 2006 am primit cadou ceea ce numeam toți generic o combină Philips. Acum aveam ceva modern și un CD player nou, la care am legat PC-ul, lucru care a însemnat trecerea la formatul digital la modul exclusiv. Cu timpul am scăpat de aparatele care nu mai funcționau și de majoritatea casetelor care oricum nu erau grozave.

În 2009 cumpăram 2 iPod-uri Shuffle, unul pentru mine, unul cadou. Ambele au fost în jur de 550 de lei, adică jumătate din salariul meu de atunci. A fost prima mea interacțiune cu un iPod și, în lipsa iTunes Store, mi s-a părut dubios de greu de folosit. Îl țineam cu mine la birou în general și nu aveam multă muzică pe el. Îl am și acum și funcționează destul de bine. În 2011 îmi cumpăram un iPhone 4 și am intrat în lumea smartphone și a internetului mobil, iar asta a însemnat radio digital și YouTube. După ce am studiat puțin piața, în 2014, odată cu un nou iPhone (6) am trecut la streaming pe Apple Music. Tot prin 2014 îmi cumpăram niște căști wireless on ear (Sony) și urma să se învârtă totul în jurul telefonului.

Ce am vs. ce mi-ar plăcea să am

Anii ’15 – prezent

Așa am ajuns să iau calea mobilității. Foloseam telefonul + un mp3 player dacă era cazul (când plecam în excursii) și cam atât. Mi-am mai cumpărat între timp niște căști, tot Sony, dar am fost mai preocupat de muzica pe care o puteam găsi decât de echipament. Totuși, în 2015 îmi cumpăram un amplificator Pioneer A-20-K pe care l-am legat la PC. Am scăpat astfel de acea combină (am făcut-o cadou) pe care se adunase praful și am resuscitat boxele ălea vechi, alea din anii ’80.

Am folosit foarte puțin amplificatorul, pentru că de prin 2014 am folosit preponderent un laptop, deci aveam nevoie mai mult de căști. Abia anul trecut am reușit să ne mutăm într-un apartament mai mare și pot să mă gândesc la un nou setup. Între timp mi-am mai luat căști pe care le-am folosit fie la laptop, fie la telefon sau recent cu amplificare. 

De fapt intervalul ăsta ar putea fi simplu rezumat la muzică în format digital, telefon + laptop și căști – e drept, căști de toate formele și culorile.

Concluzii și ce urmează

După cum se vede, deși am avut tot felul de chestii, am fost departe de HiFi. Eram ca și vecinul care meșterea tot timpul la Dacia din fața/spatele blocului până la tranziția spre digital care precede, cum e la modă, tranziția spre analogic – adică mi-ar plăcea să am un pickup bun și niște viniluri în viitorul apropiat. Cât despre ce urmează, nu vreau să am multe elemente, ci un sistem compact (mă rog, oarecum), probabil compus din aplificator, DAC, pickup, boxe și căști. Deși mi-ar plăcea un DAC cu streaming, sincer nu cred că merită pentru mine și cred că banii ăia ar fi mai bine cheltuiți pe boxe. A, poate și un CD player darsunt reticent pentru că sunt scumpe – probabil și bune, dar 3-4 mii de lei e totuși destul de mult.

Am studiat mult subiectul în ultima vreme și, având în vedere că acum dispun de alte resurse (nu neapărat de bani mult mai mulți, ci și de o piață extrem de variată) e mai ușor să merg pe ceva ca lumea. Postarea asta e un mod de a-mi reîmprospăta memoria și de a cugeta puțin la ce a fost, pentru că privind prin prisma informațiilor de aici nu cred că ajută pe cineva cu ceva.