Muzica în format electronic

Am avut la un moment dat câteva postări în care am aruncat câteva idei legate de muzică și echipament audio, un fel de introducere în lumea audiofililor – apropo, cu cât ești mai audiofil (autodeclarat) cu atât mai tare te enervează cuvântul ăsta și totuși simți nevoia să-l scrii. Nu știu dacă și păream, dar eram contrariat când vine vorba de formatele audio în general ș ce e mai bun, sau ce ar trebui să alegi de fapt. E plin netul de review-uri, postări sau podcast-uri legate de echipament, de amplificatoare, boxe sau căști, de tot felul de nuanțe, aprecieri și critici, dar care-i faza cu calitatea fișierelor audio nu prea o spune nimeni. E drept, e ceva subiectiv și personal, dar eu zic că se pot trage niște concluzii.

N-o să compar toate formatele sau extensiile și nici toate mediile pe care găsești muzică, ci am să împart muzica pe care o ascultăm în 2: CD quality, ascultat direct sau un rip de calitate, în fișiere losseless, și streaming-ul obișnuit (Spotify, Apple Music, Deezer, YT etc.).

Diferența de calitate în ansamblu

E evident că există înregistrări bune sau proaste, streaming HiRes sau înregistrări cu telefonul pe YT dar, prima idee, CD-ul și rip-ul bun oferă cea mai bună calitate. Asta e ceva demonstrat matematic și, chiar și cu niște căști relativ ieftine legate la un telefon ai să simți diferența. De aici încolo o să mă refer la CD, dar se pot include rip-urile de calitate sau formatele necomprimate disponibile pe net – e doar mai scurt în exprimări așa. Bun, diferențele. Prima impresie e că CD-ul are un sunet ceva mai puternic, mai plin, pare că sună mai tare și ceva mai clar. Inițial poți spune că da, calitatea e mai bună decât a aceleiași melodii de pe un streaming a unui fișier comprimat, dar după un timp observi că experiența de ascultare (listening experience) e cam aceeași cu un echipament ieftin.

Experiența de ascultare (listening experience)

Sună dubios, dar e mai simplu decât ai crede. Fiecare preferă genuri diferite de muzică și apreciază anumite lucruri în mod special, cum ar fi bass-ul, înaltele sau vocea. La astea se adaugă efectul de scenă (soundstage effect) care îți dă impresia unui spațiu larg, similar unui concert. Revin. Eu apreciez bass-ul și înaltele, îmi place ritmul în general iar înaltele, care duc spre un sunet în ansamblu mai rece și mai realist, mi se pare că dau finețe muzicii. Efectul de scenă separă instrumentele (așa se zice), adică simți că le percepi mai clar pe fiecare în parte. Ei, detaliile astea le poți controla cu echipamentul specific – boxe/căști, amplificator, preamplificator, sau DAC-uri. Când inserezi în ecuație echipamentul care îți place, nuanțele pe care le cauți vor fi mult mai importante decât acele diferențe de calitate dintre CD și un mp3 comun. 

Ironia e că odată ce începi să cauți această experiență de ascultare ajungi să dai mult mai mulți bani pe echipament decât dacă ai căuta numai formate audio de calitate – deci chestia de care discutăm aici începe să conteze mai puțin. Dar, o primă concluzie e că poți compensa acea diferență de calitate, streaming-ul fiind cel mai ieftin și cel mai comod.

Avantajele unui abonament de streaming

În România te costă cam 20 de lei Apple Music sau Spotify în timp ce Tidal probabil e pe la 40-50. Avantajul e că ai multă muzică, pe orice dispozitiv. Nu trebuie să cauți un album anume, poți încerca alte genuri sau orice altă formație, poți descoperi lucruri noi. Pentru a asculta direct CD-uri ai nevoie de un CD player sau o unitate optică pentru a face rip; apoi trebuie să plimbi acele fișiere între dispozitive, iar pentru un volum mai mare de muzică devine incomod. Comoditatea devine chiar mai evidentă dacă asculți des muzică de pe telefon sau de pe un mp3 player, cum e iPod-ul – probabil la birou asculți altă muzică decât acasă sau poate asculți muzică variată și n-ai răbdare să tot copiezi și să ștergi muzică. Poate nici măcar nu e telefonul, poate asculți de pe un laptop sau un desktop, în fine, înțelegi ideea. Dacă acasă poți avea un streamer+DAC și asculți DJ Bobo în cel mai rafinat mod posibil, când te plimbi cu un telefon sau un laptop n-o să conteze așa mult calitatea audio pentru că vei fi într-un mediu mai zgomotos – sau atenția ta e împărțită. 

Concluzii

Cel mai tare e CD-ul și/sau rip-ul de calitate al acestuia. Dar, având în vedere avantajele unui abonament, probabil că un CD e practic doar pentru albumele sau artiștii preferați, pentru momentele în care vrei să auzi nuanțe și elemente specifice – gen stai cu un coniac și îți dedici întreaga atenție muzicii. Efectul de scenă sau un egalizator bun al unui amplificator îți va permite să faci reglaje care contează mai mult decât micile avantaje ale unui format ceva mai bun.

Dar dam ăsta, toată lumea știe de FLAC-uri, FLACURILE SUNT MAI BUNE, TREBUIE SĂ ASCULȚI DINALEA! Da, ho, am înțeles. Pe astea le-aș băga în categoria rip-urilor, dar nu tot timpul găsești albumul/compilația pe care o cauți. Am văzut chiar și muzică cu frecvența de 96kHz (comun e 44.1kHz, chiar și la înregistrări de-ale mele), unde sunetul e mai uniform, mai cursiv, contrastul între tonuri e mai mic iar anumite sunete nu ajung să te deranjeze la extreme, dar ce căutam eu… nu era.

Dacă ar fi să aleg acum între Apple Music și discuri sau diverse formate de pe n site-uri, clar ar fi prima variantă. În timp însă, dacă îmi pot face o colecție personală, voi completa și cu celelalte opțiuni pe alocuri. Ce aș vrea să subliniez la final e că experiența e subiectivă, iar sunetul perfect din punct de vedere matematic s-ar putea să nu-ți placă în mod deosebit, de asta există atâtea variante de echipament – gusturi diferite, genuri diferite, experiențe diferite. De asta sunt tot mai populare vinilurile, pentru experiența per ansamblu, nu pentru cel ami bun sunet evăr.

Sfârșit de 2020

Probabil că trebuie să fii un mare blogăr ca să pui un astfel de titlu la sfer de 2021 dar… de ce să vă mint, cronologic fix așa fu’. Nu vă deranjez prea mult, voiam doar să pun 2 cadre cu vedeta de pe Facebook – Cascada Bigăr. Ce e drept, e din alt unghi decât am fotografiat-o eu până acum, cică în mod normal se plătește să ajungi acolo. Na, într-o zi ploioasă de decemvrie, eu unul n-am plătit nimic.

17mm, f/20, 5”, ISO50
17mm, f/20, 4”, ISO50

Povestea mea cu muzica – II – Muzică

O să păstrez intervalele pe ani, doar că aici lucrurile sunt ceva mai clare, în sensul că depind de anumite schimbări în țară, nu de echipamentul folosit. Un lucru interesant pe care l-am observat e că, în ciuda urletelor unora că ce piraterie a fost cu internetul, practica în general a rămas constantă: fanii unor formații/interpreți au cumpărat tot timpul albume, de preferet originale, iar pasionații de muzică au cumpărat tot timpul muzică, indiferent că era piratată sau nu. Culmea, deși ai crede că internetul a facilitat pirateria, o să vedeți la mine (și la alții dacă analizați puțin) că în afara valului generat de DRM (acea protecție a CD-urilor la copiere) internetul a cam redus-o de fapt – mă refer strict la volumul de muzică acumulat de individ.

Anii ’80 – ’90

Formatul analogic, cum am spus și în postarea anterioară – mai mult benzi (pentru magnetofon sau casete), completate de câteva viniluri. În perioada aia mergeam pe împrumut, adică muzica circula între oameni. De cumpărat cumpăram în general casete, care erau înregistrate de pe CD-uri. Cei ce făceau asta erau de obicei prin piețe. Calitatea nu era grozavă pentru că casetele (și implicit banda) erau ieftine, dar CD-ul și casetofoanele folosite la înregistrări erau destul de bune. 

Albumele originale circulau în familie și printre prieteni și le înregistram pe bandă, de obicei de pe viniluri. Compilațiile ni le făceam fiecare după gusturi, așa cum găsești acum Best of-uri. După cum ți-ai dat seama, cam asta e definiția pirateriei, pentru că albume originale nu prea găseai, chiar dacă aveai bani. 

Eu n-am fost niciodată prin cercuri de pasionați, așa că doar căutam ce voiam, uneori cu succes, alteori nu, fără să „fac rost” cum se zicea de tot felul de lucruri.

Anii ’90 – ’00 (chiar spre ’05)

La fel ca și înainte, doar că după revoluție au început să apară tot felul de tarabe cu muzică. Odată cu accesul la televiziunea prin cablu și canalele de muzică (MTV, Viva, VH1) a apărut și cererea pentru mai multă muzică modernă pe care au speculat-o diverși – au apărut casetele și apoi CD-urile cu etichete colorate, dar la fel de piratate. Încet au început să vină și albume originale, dar imediat după revoluție erau tot felul de copii pe care, normal, dădeai bani. 

Pentru mine nu era nimic nou, calitatea nu era mai bună, dar găseam mai multe din ce îmi plăcea să ascult, așa că mai cumpăram casete. Practic în perioada asta mă uitam după casete pentru că nici echipament pentru altceva nu aveam. Încet încet au apărut și magazine unde se vindeau în continuare tot felul de copii, dar i-au apropiat în general pe fanii rock-ului, era ca o comunitate de lectură, doar că varianta cu muzică rock. Cum spuneam în introducere, când s-a găsit muzică, cei ce voiau să asculte o cumpărau și nu era vina lor că în spate era de fapt piraterie. Tot vorbesc de copii pentru că ulterior am avut ocazia să cumpăr casete originale, iar diferența era mare, asta pe la începutul anilor 2000, chiar înainte să fie disponibil internetul acasă.

Am avut o perioadă când am început să înregistrez muzică de la radio, asta cam în 2000. Ascultam Europa FM iar noaptea era numai muzică, așa că era ușor. Știam foarte repede dacă vreau sau nu să înregistrez piesa respectivă, așa că nu pierdeam mult. Nu cred că au fost mai mult de 2-3 casete, practic un radio offline pentru când voiam să ascult ceva. 

Aș vrea să menționez ca notă că nu prea m-am sincronizat la gusturi cu prieteni și familie, așa că nu prea îmi cerea nimeni casete – deci distribuție nu făceam.

În paralel, prin ’98-’99 începeau să umble CD-uri, mai ales cu rip în mp3. Era mult mai comod, puteai pune vreo 100-150 de melodii pe un CD față de un album clasic, așa că circulau mai ușor. A fost începutul muzicii pe PC, dar destul de puțin pentru mine la început – cum spuneam, gusturi diferite față de cunoștințe. Îmi mai treceau prin mâini și CD-uri, de obicei copii pe care le tranformam în mp3. Din nou, puține.

Anii ’00 – prezent

Practic continuarea de prin 2003 când a venit internetul, pentru că la începutul anilor 2000 am redus-o treptat cu casetele și am trecut la digital. Când a venit internetul la toată lumea găseai muzică pe toate gardurile, dar era același lucru ca înainte – împrumutul. Fiecare a dat share la ce avea, iar ăia mai întreprinzători au început să caute pe dincolo – de obicei torenți – la fel ca și casetele înregistrate de pe CD-uri, doar că acum pirateria era pe gratis. Cred că așa am acumulat și eu vreo 30-40 GB la început, probabil între 2003 și 2005, dar era mult balast și nu aveam niciodată răbdare să fac ordine. Practic, dacă aș fi ales efectiv ce îmi plăcea de acolo aș fi păstrat mai puțin de jumătate. Ulterior mai căutam una-alta, dar n-am fost niciodată un hoarder. Nu aveam CD-uri și DVD-uri scrise cu muzică și nu-mi trebuiau HDD-uri externe pentru a stoca volume mari. Asta am observat și în jur, chiar dacă multă lume a trecut de la 3 CD-uri la un HDD plin, ținea de modul în care copiai muzica (adică cu mult balast), nu neapărat că cineva voia extrem de mult. Deși se spune că pirateria era extremă, conținutul la nivel internațional venea ca răspuns la DRM, iar noi plimbam doar muzica, ceea ce făceam deja de 20 de ani. 

Nu zic că e etic sau legal, doar că așa se întâmpla. Repet, de cumpărat am cumpărat tot timpul, și nu numai eu, multă lume făcea așa. Prin 2007-2011 în paralel cumpăram CD-uri. La început vânam colecții la ofertă prin supermarket-uri ca Metro sau Selgros (când făceam cumpărături în volum mai mare), iar apoi mai frunzăream prin Cărturești după CD-uri sau DVD-uri cu concerte – de obicei după ce luam salariul pentru că un CD era cam 60 de lei iar un DVD cam 100. Cred că prețurile au rămas oarecum constante, dar acum sunt tot felul de oferte, per ansamblu mi se pare mai ușor să-ți cumperi chestii.

Cum spuneaam și în postarea anterioară, în 2015 am trecut la streaming, aproape exclusiv, excepție erau câteva CD-uri și probabil 1-2 din mașină. Întra-adevăr e comod, dar principalul avantaj pentru mine a fost că am putut să caut chestii și să le ascult fără să cumpăr, mai ales playlist-uri recomandate după preferințele mele. De obicei ajungi la un artist/formație, apoi la un best of, abia apoi la albume, dacă îți place.

Încă n-am cumpărat mp3-uri și încă ezit pentru că sunt mai scumpe/album. Normal, avantajul e că poți cumpăra anumite melodii, nu albume unde există posibilitatea să nu-ți placă majoritatea pieselor. Pentru albume, CD-urile sunt încă mai ieftine, mai ales dacă vânezi oferte, iar calitatea e în general mai bună. Cum spuneam, la mine nu e o problemă de volum, deci nu am nevoie de foarte multă muzică. Din punctul ăsta de vedere m-am tot întrebat dacă nu mai bine renunț la streaming și de banii ăia să cumpăr muzică, dar m-am obișnuit cu comoditatea. Am atât pe telefon cât și pe iPod, online sau offline și pot să-mi fac playlist-uri variate.

Ascult și destul de multă muzică de pe YouTube, mai ales prestații live, pe cât posibil pe canale Vevo, dar calitatea nu e grozavă. Cine nu e cât de cât pasionat n-o să înțeleagă de ce ai vrea să asculți mai multe variații ale aceleiași piese dar asta e, pentru mine și alții ca mine e important.

Note de final și alte chestii despre piraterie

Trebuie să recunosc că mă dezamăgește puțin atitudinea unora când arată cu degetul că vai, ce urât, x a piratat nu știu ce. Pe lângă că vorbim de practici de zeci de ani care nu se schimbă complet peste noapte, încă avem conținut blocat pe regiuni, iar streamingul nu e cea mai bună alegere pentru artiști – spun asta pentru că tot aud că dacă plătești pentru streaming nu lași artiștii să moară de foame. Din nou, nu zic că e legal sau etic, dar lumea nu se uită la motivele care generează comportamentul ăsta: blocarea conținutului pe regiuni, prețuri relativ ridicate pentru albume cu costuri mult mai mici acum, prețuri destul de mari pentru înregistrări proaste și practici ciudate ale caselor de discuri. Repet și motivul principal de la care a plecat pirateria, faptul că s-a spus că nu poți împrumuta cui vrei un album cumpărat de tine.

E o discuție complexă cu implicații legale clare, dar pe scurt n-ai salvat lumea plătind pentru streaming și ăsta e unul dintre lucrurile ce merită reținute. Dacă vrei să susții artiști cumpără albume, du-te la concerte, donează bani. Apropo, la un moment dat am șters mp3-urile de pe PC-uri pentru că o parte am deja pe CD-uri, iar cealaltă parte intenționez să o cumpăr, tot pe CD-uri. 

În continuare voi rămâne preponderent la digital, cu speranța că în viitorul apropiat să-mi iau totuși un pickup și ceva viniluri de colecție. Pe lângă streaming voi vâna CD-uri, cred că mai puțin albume sau melodii doar în format digital așa cum am făcut și până acum – cu porția. Totuși vinilurile sunt un moft pentru mine acum și probabil că pickup-ul pe care îl voi alege va fi scump deci… mai e loc de cuget aici.

Apropo de calitatea sunetului, diferențele mari se văd (cică) din echipament, mai ales că CD-urile sunt cam vârful – așa că pică momentan pentru mine Tidal sau orice streaming de calitate mai bună. 

Povestea mea cu muzica – I – Echipament

Dacă la sfârșitul anului trecut mi-am tot dat impresii de audiofil, m-am gândit că ar fi interesant (discutabil) să vă povestesc despre călătoria mea prin ascultatul muzicii. Nu neapărat despre albumele mele preferate ale Angelei Similea, ci mai degrabă ce am folosit de-a lungul timpului pentru ascultat muzică, dacă a fost ieftin sau scump, fain sau nasol, și cam de unde mi-am luat muzica. Din păcate nu e povestea de succes a unuia care are chestii de zeci de mii de euro, pe alocuri chiar opusul dar, poate pe unii îi lovește nostalgia, poate îi lovește inspirația să dezvolte subiectul sau pur și simplu le vine cheful de a asculta muzică.

M-am gândit să împart subiectul în 2 părți, prima să fie despre echipament, iar a doua despre muzică, prețuri, albume și, spoiler alert, cam multă piraterie.

Așa ceva mi-ar fi plăcut dar…

Anii ’80 – ’90 (probabil până în ’94 – ‘95)

Probabil perioada în care am folosit cel mai mult echipament – aveam un magnetofon, un radiocasetofon, un pickup și amplificator + preamplificator, iar pentru toate astea aveam 2 boxe (pe care le am și acum de altfel). Nici magnetofonoul, nici pickupul (un Tesla) și nici boxele nu erau de povestit nepoților dar erau fabricate într-o perioadă când totul era… mai bun. Nu aveam albume de colecție, iar ponderea mare a muzicii înregistrate era pe benzi, mai ales casete. Puțin după revoluție magnetofonul s-a stricat, urmat la scurt timp și de amplificator și de pickup (probabil că mai scoteam câțiva ani din el dacă aș fi căutat o doză decentă). A rămas radiocasetofonul, boxele și pentru un timp amplificatorul, lucru care avea sens pentru că începeau să se găsească tot mai multe casete, dar despre asta în partea a II-a.

Acel setup (cum se spune acum) a fost adunat din excursii prin Germania sau Cehoslovacia, în perioade mai bune când mai găseai câte ceva. 

Anii ’90(’95) – ’00

Am rămas cu radiocasetofonul (nu mai știu ce marcă era), unul destul de simplu, la care am legat boxele – cu amplificatorul, până s-a dus și el. Am continuat să ascult casete și am primit la un moment dat un radiocasetofon portabil (numit Walkman, pentru că generic toate erau numite așa), un Watson. Destul de prost, ce-i drept, dar puteam călători cu el. Au urmat ani grei pentru mine și familia mea, micile posibile investiții au fost doar în casete și ocazional căști, până spre 2000, când mi-am cumpărat un nou radiocasetofon portabil – un Philips destul de ieftin. 

Era o perioadă când radio era destul de important pentru mine, noaptea era de obicei muzică bună și, în timp ce fumam seara câte o țigară, am prins prima zi de emisie Europa FM.

În ’97 a venit primul PC, un strălucitor Pentium cu 16 mb RAM și buton Turbo (care nu făcea nimic). A costat o groază de bani și, pe lângă aventurile mele în domeniul calculatoarelor am putut asculta CD-uri – de unde și cum, în partea a II-a. Cum nu aveam prea multă muzică în format digital și net ioc, am rămas la PC + casete, pe vechiul casetofon și noul portabil de la Philips. Am vrut la un moment dat să încep să-mi digitalizez casete, dar era destul de complicat cu ce aveam eu acasă. La scurt timp însă au început să circule melodii în format mp3, copiate de pe CD-uri și așa am lăsat-o moale cu casetele.

Anii ’00 – ’06

Am continuat cu formatul digital, mai ales că casetofonul meu vechi se cam ducea naiba. Pentru că lucram deja pe PC am avut unul nou prin 2003, iar pe lângă împrumuturile frecvente de muzică a venit și internetul care a… deschis noi posibilități. Cu toate astea a primit la un moment dat, ca rezultat al unui favor, un tower Technics ce consta în amplificator, casetofon și tuner deck, pickup și un CD player separat. Pickup-ul nu mergea, așa că am rămas cu restul, ba chiar am început să-mi cumpăr din nou casete și câteva CD-uri – aveam din nou un fel de setup. Casete am cumpărat doar 2-3 (pentru că puteam asculta când plecam undeva), dar CD-uri am început să cumpăr, pe lângă muzica care se mai aduna pe PC. Ba chiar mi-am cumpărat la un moment dat un casetofon portabil, de data asta Panasonic, fără radio. În 2005 îmi luam însă primul mp3 player, un Watson ieftin, strict pentru excursii la munte.

Anii ’07 – ’15

CD player-ul s-a stricat la un moment dat, așa că noul vechi tower al meu a rămas din nou doar cu un deck funcțional și un tuner. Ocazional mai ascultam radio sau colecția mea de casete, dar pe la sfârșitul lui 2006 am primit cadou ceea ce numeam toți generic o combină Philips. Acum aveam ceva modern și un CD player nou, la care am legat PC-ul, lucru care a însemnat trecerea la formatul digital la modul exclusiv. Cu timpul am scăpat de aparatele care nu mai funcționau și de majoritatea casetelor care oricum nu erau grozave.

În 2009 cumpăram 2 iPod-uri Shuffle, unul pentru mine, unul cadou. Ambele au fost în jur de 550 de lei, adică jumătate din salariul meu de atunci. A fost prima mea interacțiune cu un iPod și, în lipsa iTunes Store, mi s-a părut dubios de greu de folosit. Îl țineam cu mine la birou în general și nu aveam multă muzică pe el. Îl am și acum și funcționează destul de bine. În 2011 îmi cumpăram un iPhone 4 și am intrat în lumea smartphone și a internetului mobil, iar asta a însemnat radio digital și YouTube. După ce am studiat puțin piața, în 2014, odată cu un nou iPhone (6) am trecut la streaming pe Apple Music. Tot prin 2014 îmi cumpăram niște căști wireless on ear (Sony) și urma să se învârtă totul în jurul telefonului.

Ce am vs. ce mi-ar plăcea să am

Anii ’15 – prezent

Așa am ajuns să iau calea mobilității. Foloseam telefonul + un mp3 player dacă era cazul (când plecam în excursii) și cam atât. Mi-am mai cumpărat între timp niște căști, tot Sony, dar am fost mai preocupat de muzica pe care o puteam găsi decât de echipament. Totuși, în 2015 îmi cumpăram un amplificator Pioneer A-20-K pe care l-am legat la PC. Am scăpat astfel de acea combină (am făcut-o cadou) pe care se adunase praful și am resuscitat boxele ălea vechi, alea din anii ’80.

Am folosit foarte puțin amplificatorul, pentru că de prin 2014 am folosit preponderent un laptop, deci aveam nevoie mai mult de căști. Abia anul trecut am reușit să ne mutăm într-un apartament mai mare și pot să mă gândesc la un nou setup. Între timp mi-am mai luat căști pe care le-am folosit fie la laptop, fie la telefon sau recent cu amplificare. 

De fapt intervalul ăsta ar putea fi simplu rezumat la muzică în format digital, telefon + laptop și căști – e drept, căști de toate formele și culorile.

Concluzii și ce urmează

După cum se vede, deși am avut tot felul de chestii, am fost departe de HiFi. Eram ca și vecinul care meșterea tot timpul la Dacia din fața/spatele blocului până la tranziția spre digital care precede, cum e la modă, tranziția spre analogic – adică mi-ar plăcea să am un pickup bun și niște viniluri în viitorul apropiat. Cât despre ce urmează, nu vreau să am multe elemente, ci un sistem compact (mă rog, oarecum), probabil compus din aplificator, DAC, pickup, boxe și căști. Deși mi-ar plăcea un DAC cu streaming, sincer nu cred că merită pentru mine și cred că banii ăia ar fi mai bine cheltuiți pe boxe. A, poate și un CD player darsunt reticent pentru că sunt scumpe – probabil și bune, dar 3-4 mii de lei e totuși destul de mult.

Am studiat mult subiectul în ultima vreme și, având în vedere că acum dispun de alte resurse (nu neapărat de bani mult mai mulți, ci și de o piață extrem de variată) e mai ușor să merg pe ceva ca lumea. Postarea asta e un mod de a-mi reîmprospăta memoria și de a cugeta puțin la ce a fost, pentru că privind prin prisma informațiilor de aici nu cred că ajută pe cineva cu ceva. 

Echipament foto la dam ăsta (cu tente minimaliste)

Un fel de „what’s in my camera bag”, dacă urmăriți chestii de genul pe YT. Povesteam la un moment dat despre cum m-am hotărât că echipamentul mult și fără cap mai mult încurcă, așa că am evitat să mai cumpăr accesorii și încerc să am o geantă cât mai ușoară atunci când merg la fotografiat. Am observat că lumea mai nimerește pe acea pagină cu echipament care nu mai e de actualitate, deci ăsta ar fi primul pas spre a corecta ce e pe acolo, deși sper că voi reface și acea pagină (speram chiar și cu poze). Am evitat să corectez acea pagină și pentru că mă gândeam la un moment dat să dau un link către un site de profil unde să fie echipamentul – na, nici aia n-am făcut.

Înainte de toate, n-am de gând să renunț la aparatele pe film, deci minimalist nu voi fi niciodată. Nu cred că un pasionat de fotografie poate practica asta fără să strângă tot felul de aparate și accesorii de-a lungul timpului, dar le folosesc foarte rar. Deci alea sunt, dar în genți și cutii.

Echipamentul de bază pe care-l folosesc (principal)

Aparat

De obicei ai nevoie de așa ceva (știu, umor de intelectual):

Canon EOS 1D Mark IV

Obiective(e)

Conon EF 17-40L USM

Suplimentar, în funcție de situație, dar numai unul dintre ele:

Tamron SP AF 70-200mm F2.8 Di LD (IF) Macro

Canon 50mm f/1,8

Teleobiectivul vine cu mine doar când e strictă nevoie, de exemplu acea cursă F1.

Filtre

Polarizare circulară Hoya 77mm

Uneori mai iau filtru neutru, fix sau variabil.

Trepied

Joby GorillaPod 5K 

E suficient pentru majoritatea cazurilor (ultimele cadre nocturne cu el au fost făcute), mai ales în excursii sau drumeții. În rest, pentru cazuri mai speciale unde merg strict pentru a fotografia ceva anume:

Trepied – cap cu bilă, nimic special.

Alte accesorii

  • Aparat complementar – GoPro Hero 5
  • Trepied pentru GoPro (uneori)
  • Acumulator de rezervă
  • Carduri de memorie – 3-4 de obicei
  • Cititor de carduri, cabluri de încărcare
  • Telecomandă pe cablu

Pentru simple plimbări, adică fără un scop bine definit, echipamentul se rezumă la aparat + obiectiv + filtru de polarizare + trepied (Joby), eventual adaug un acumulator de rezervă. Chiar dacă nu prea mai folosesc un rucsac foto dedicat, de obicei am un rucsac normal unde am cardurile de memorie și eventual GoPro-ul.

Câteva observații

Se simte echipamentul bun. La obiective de exemplu, am urmărit să schimb doar distanța focală, nu pentru că unul ar produce imagini mai bune calitativ în anumite situații. Mai bine un obiectiv scump, luminos și solid decât două complementare (evident unde e posibil).

Când mergi pe jos 20 km simți un rucsac prost sau echipamentul în plus. Încă sunt dispus să car un corp greu + obiectiv greu, nu și un trepied greu și pentru prima dată cred că un trepied merită 2-300 de euro dacă e ușor și stabil. Uneori trebuie să iei unul cu tine, iar eu am evitat să le iau pe ale mele pentru că erau prea grele.

Un rucsac bun adaptat la nevoile fiecăruia e destul de greu de găsit. Iar când îl găsești, o să coste – spre 1000 de lei dacă vrei ceva dedicat.

E important backup-ul, așa că la echipament zic eu că se adaugă laptop/PC și mediile de stocare. Și da, o să coste.

În 2020, pentru mine încă DSLR-ul e cea mai bună alegere, chiar și dacă banii nu ar fi o problemă. Aș merge tot pe Canon, probabil aș lua un 1Dx Mark III, mirrorless-ul pentru mine nu aduce mare lucru în plus, iar autonomia mai mică și obiectivele mai puține și mai scumpe nu ar justifica o trecere pe ceva nou.

Dacă vrei să cumperi un aparat nou, gândește-te la greutate și la ce vrei să cari după tine. Dacă nu cauți cea mai bună calitate a imaginii cumpără ceva nou, mirrorless.

Fotografia pe film nu merită, chiar dacă popularitatea și cererea de film cresc. Dacă vrei să încerci încearcă, dar fă-o pentru că vrei să încerci o altă tehnică, nu pentru că ai citit povești pe internet despre cum înveți mai multe așa. E mult mai scump pe termen lung să folosești film și sunt toate șansele să ajungi să le developezi și să le scanezi tu, pentru că nu prea ai unde în România – cred că nu mai trebuie să-ți spun că soluțiile, filmele sau scannerele nu sunt ieftine.

Tipuri de inteligenți pe internetul românesc

După ce ajungi să-ți tocești ciubotele pe colțul românesc al internetului, dai la un moment dat de oameni care îți vor arăta că sunt mai inteligenți ca tine. Nu e „dacă”, ci „când” căci sigur vei trece prin experiența asta. Dacă n-ai trecut încă ghici ce, ai noroc că dam ăsta o să-ți enumere niște tipuri de oameni mai inteligenți ca tine pe care îi găsești pe internet.

Discleimăr: o să fie la genul masculin, că e mai ușor cu limitele mele scriitoricești. Inteligentul din postarea slabă a lui dam ăsta poate fi o ea, un el sau o combinație dintre. Da’ am zis deja că sunt genuri, nu bărbați.

 1. Adeptul zeiței Gramatica

Cel care pândește greșeli de scriere ca apoi să ți-o reteze „du-te și învață gramatică!”. Atenție, doar gramatică, nu sintaxă sau (după caz) fonetică. Orice greșeală e gramatică.

2. Cel pentru care vorbitul/scrisul corect e probă eliminatorie în viață

Pe scurt, ai greșit, ți-ai pierdut credibilitatea. Ai cumpărat o conservă și vrei să-ți spui părerea? na, dacă a-i scris cu vreo greșeală, ți se șterge tot. Tot. Indiferent care e mesajul tău sau contibuția la dezvoltarea societății, nu mai contează.

3. Arătătorul de analfabeți funcțional

Știm deja că există chestia asta numită analfabetism funcțional. Dacă o luăm ca literă de lege, toți avem asta la un moment dat că na, nu ești atent, ești obosit, trecem peste. Ei bine, respectivul te va găsi în mulțime de fiecare dată. Ai interpretat greșit? ți-ai formulat superficial părerea? ai lăsat unde nu trebuie coșul la supermarket? pac, te-a prins. 

4. Specialistul

În mod ironic, e cel ce urlă că n-ar trebui să ne dăm cu părerea despre orice, ci mai bine să lăsăm specialiștii să vorbească. Până să elibereze scena pentru specialiști, și-a dat însă seama că e destul de inteligent încât să ajungă la subiectul ce necesită specialiști – știi tu, fotbal, politică, lipsa de autostrăzi. De cele mai multe ori cineva îi explică că greșește, chiar și până lasă loc specialiștilor dar, ca și alții, ți-o retează că tu, nefiind speciașist, de ce îți dai cu părerea?!

5. Zeul adjunct (pentru că nu poate fi suprem) al limbii române

La un moment dat te-a prins cu o greșeală. Poate ai scris metrii în loc de metri, că uneori umblăm cu mai mulți i după noi și nu te-ai gândit pe moment că articulezi hotărât fără să fie nevoie. Păi ce facem? te rog să cobori o treaptă, pentru că ți se va adresa o persaoană inteligentă cu o limbă română impecabilă.

6. Scriitorul de ocazie

E ăla care a citit Nietzske (sau era Nietzsche?) și Dostoievschi, nu ca tine. Asta în primul rând. În al doilea rând scrie fluid, interesant, șarmant, adânc, mai adânc ca o fântână de șes. Chestia e că, spre deosebire tine, ăsta s-a prins că niște fraze legate și coerente sunt mult prea fade ca să aibă vreo scânteie într-o minte luminată. E singurul gen de inteligent care va scrie uneori intenționat greșit pentru că, deși știe varianta corectă, nu s-a potrivit, nu are afectul profund pe care-l căuta. În fond și la urma urmei cine suntem noi să zicem că e greșit, când atâția poeți făcură asta până acum.

7. Cel ce te va face prost – din nou, nu dacă, ci când

E destul de clar aici, ai să vezi când greșești ceva. Toți greșim la un moment dat.

8. Cameleonul înarmat cu Wikipedia

E un inteligent polivalent, poate fi pe o treaptă superiară ție oricând, pentru că are Wikipedia în bookmarks (sau ceva de genul). Indiferent că e vorba de aliajul unui proiectil sau fetish-urile reginei Hatschepsut, va tranșa conversația cu vârful suliței trecut prin Wikipedia. Îl recunoști fix după asta, îți va spune cu grație că ce zice el e acolo și deci ar trebui să te documentezi.

9. Anticonspiraționistul

E ăla care nu poate avea o discuție coerentă pe tema conspirațiilor. E cel care va enumera daci, reptilieni, elita mondială și Soroș, pentru că asta a văzut el cu coada ochiului pe Facebook. Nici măcar nu știe care în ce context era, doar că lui i se pare că așa ceva n-are cum să se lege în universul cunoscut. E complet aiurea, ce naiba. Atenție, nu se va angaja în discuții pentru că, vorba aia, n-are cu ce – argumente zic, că inteligență am zis deja că are.

10. Cel care a luat școala prea în serios. Sau, altfel spus, a luat numai școala în serios

E cel care a fost atent la școală, încă de acolo știe că războaiele daco-romane au fost între anii 101-102 e.n. și 105-106 e.n., că ADN înseamnă acid dezoxiribonucleic sau că Ion Barbu este pseudonimul lui Dan Barbilian care a fost matematician. Sau chiar că pe poetul Mihai Eminescu îl chema de fapt Eminoviciu. Experiența și cunoștințele lui sunt bătute-n carte, nu pe internet, e cel mai aproape de știință. E cel care știe că forța de frecare este N x G și nu pune botul la povești. Nu s-ar putea gândi vreodată că ce a văzut el pe băncile școlii (uneori scris direct pe bănci, cu pixul, de către alți colegi) e ceea ce au învățat și bunicii bunicilor lui și că poate lucrurile s-au mai schimbat. Dar e de-a dreptul stupid, dacă s-ar fi schimbat ai fi învățat la școală… sau…?

Nu e o enumerare a genurilor de proști, de asta nu-i și dam ăsta mai sus. Sau poate dam e printre ăia enumerați deja, doar ăia care l-au făcut heităr știu. Bun, ai citit, zici că te încadrezi acolo; ce faci acum? Păi e simplu, știu eu, știi tu și știu și restul că ești un om deștept, dar ai putea să nu mai faci ca ăia de mai sus. E atât de simplu. În caz că nu vezi nimic negativ în tiparele de mai sus, stai să mă dau la o parte și să ridic blogul pentru că te grăbești, probabil ai mulți proști de etichetat.

Faza cu review-urile (recenziile) de jocuri și extrapolarea lui dam ăsta

M-am uitat alaltăieri la un clip postat de Alanah (YT) despre review-urile de jocuri video, ea vorbind în calitate de fost angajat al IGN. În mare este despre controversa privind sinceritatea review-erilor din domeniu și câte ceva din industria respectivă, dar eu aș vrea să extrag doar câteva idei. Repet, ideile se referă la industria jocurilor video, dar eu cred că se poate extrapola și pentru alte domenii pentru că, de cele mai multe ori, vorbim de publicitate și PR.

Spune la un moment dat că review-urile, și implicit nota pe care o primesc jocurile, nu influențează vânzările. Pe scurt, discuțiile generate și criticile aduse au loc de fapt într-un cerc relativ restrâns, nu la nivel de piață (Alanah dă diverse exemple ce susțin asta). Dacă te gândești chiar are sens: marea majoritate – nu majoritatea pe care simte fiecare nevoia să o menționeze, ci aia reală – nu studiază atât de mult, ci cumpără sau nu. Asta cred că se poate aplica și pentru alte domenii/produse, iar review-ul sau recenzia e de fapt pentru producător, nu e ceva menit să vândă oamenilor acel produs. Adică la un anumit nivel da, te convinde de niște lucruri, dar te convinge pe tine și pe alți câțiva ca tine (studioși), nu o masă de cumpărători. 

Hai să luăm un alt exemplu. Să zicem că îmi trimite Canon mie un 1Dx Mk III, ultimul lor DSLR, pentru review. Corpul costă circa 6000$, dacă e să punem și niște cifre. Presupunând că eu mă pricep la aparate și tehnica foto, review-ul meu oferă un punct de vedere producătorului pe care poate nu l-a luat în calcul în cadrul companiei. Asta în primul rând, iar în al doilea rând îi oferă expunere. Bine, eu am 2 cititori, dar dacă aveam pe undeva 200 de mii de abonați? Și mai e ceva: aparatul ăla, care e un „review unit”, merge la mai mulți ca mine – deci nu sunt 6 mii de $ ca dam ăla să zică ceva ci sunt 1) testări pertinente și 2) expunere multă.

Asta înseamnă că aparatul ăla și-a scos deja banii cu vârf și îndesat, nu trebuia ca eu sau alții care l-au primit să „vândă” mai departe. Am văzut că la noi în România există obsesia asta că cineva care testează un produs trebuie să-l vândă direct și să producă bani așa cum face un angajat într-o firmă. Subliniez cuvântul obsesie. Revenind la exemplul meu cu aparatul, culmea, adevărații clienți nu se uită la review-uri, exact ca și la jocuri. Asta se vede în comunitățile foto, unde n-ai să vezi profesioniști care împărtășesc review-uri pe YT sau diverse site-uri de profil. Internetul a făcut posibilă expunerea la scară mult mai mare, pe bani mai puțini, așa funcționează și chestia cu inflențării – arunci ceva în fața multor ochi. Ironia e că, deși ar trebuie să te orientezi spre un public țintă (care e interesat de produsul pe care-l vinzi), e logic ca pentru produse de larg consum să nu fie așa. E mai ușor să arunci idei și conținut media care să-i găsească la un moment dat decât să-i cauți excesiv pe ăia care chiar vor să cumpere. 

Mai e o companie destul de mare de care poate ați auzit – Apple – care fix pe principiul ăsta merge: decât să cauți posibili cumpărători pe care să-i fericești, mai bine îi faci pe toți să vorbească despre tine. Trebuie să mai spun o dată că nu mă pricep la publicitate, dar ce avem noi între Carpați începe să sune tot mai dubios. Da na’, priviți și voi cu scepticism ce zice dam ăsta, că campaniile de pe blog nu-l recomandă la chestii serioase.

Pașii făcuți către HiFi

Similar cu ce ziceam despre minimalism, e un fel de update la ce spuneam aici. Dacă n-ai citit postarea respectivă, n-ai pierdut mare lucru: e o introducere în care am încercat să punctez ce e aia HiFi și cam ce înseamnă un sistem audio. O să încerc să fiu mai clar aici pentru că, după 2-3 luni de citit și vizionat review-uri, cel puțin sursele le-am înțeles. 

Surse audio

Pe scurt, cea mai bună opțiune e în continuare CD-ul. Aș pune pe o treaptă inferioară varianta digitală a CD-ului (adică fișiere pe care le poți descărca într-un format ce a suferit o compresie cât mai mică) pentru că mi se pare mai scump. La o primă privire aruncată pe hdtracks, albumele și colecțiile de albume sunt mai scumpe decât echivalentul pe CD de la, să zicem, Cărturești. Nu știu exact care e mecanismul, poate există o taxă de licențiere, poate e efectiv manopera de a face rip și a urca muzica pe site-uri, cert e că plasticul ăla care omoară balenele e momentan mai ieftin. N-am să iau în calcul timpul necesar pentru a face acel rip – deși majoritatea ascultăm muzică de pe un PC/laptop/mp3 player/telefon, poți asculta de pe un CD player și nu mai e nevoie de asta. În plus, în decursul timpului am găsit tot felul de oferte la CD-uri, chiar și în supermarketuri precum Metro sau Auchan.

N-aș putea spune care e diferența între CD-uri și vinilurile noi, dar vinilurile sunt mai scumpe, atât albumele cât și echipamentul (detalii în continuare). Dacă ar fi să compar CD-urile cu streaming-ul, diferența de calitate e semnificativă în favoarea CD-ului – streaming-ul de calitate normală, nu Tidal sau Amazon HD. Adică dacă ești abonat la Spotify, Apple Music sau Google Play Music, diferența se va simți chiar și cu un echipament ieftin. În general prin compresie se pierd anumite frecvențe, iar CD-ul sună mai clar și în general mai curat. Streaming-ul de calitate normală pierde din putere și înalte, per ansamblu mi se pare un sunet ceva mai fad – cel puțin la pop și rock, genuri pe care le ascult eu de obicei. Cu egalizatoare digitale mai poți compensa, dar diferențele rămân evidente chiar și pe un mp3 player (iPod în cazul meu).

Screenshot 2020-04-13 at 10.53.34

Repet ce ziceam în postarea anterioară, streaming-ul e pentru volum și comoditate, mai ales când asculți de pe telefon sau mp3 player la niște căști fără pretenții prea mari. Sau pur și simplu cauți muzică nouă (pentru tine) sau albume pe care nu le-ai ascultat. Sau, dacă crezi că merită, poți rămâne doar cu Tidal sau Amazon HD. Eu voi păstra Apple Music care în România e 20 lei/lună și voi cumpăra CD-uri cu albumele preferate pe care vreau să le ascult la o calitate mai bună.

Sistem audio

În momentul de față ca player folosesc un Mac Mini legat la un amplificator Pioneer A10 (așa arată), fără DAC, și boxe no name cam vechi (aprox. 35 de ani). Știu că boxele sunt veriga slabă, dar chiar și așa diferențele de care ziceam mai sus sunt evidente. În rest, adică în majoritatea timpului, iPhone, iPod și laptop și căști. Am tot felul de căști, de la cele cu care vine telefonul până la căști over ear cu bluetooth sau chiar căști pentru audiofili (poate modelele într-o postare ulterioară dacă e cineva interesat). Fără amplificare diferența de calitate a sunetului nu justifică investiții de 500+ euro pe căști, dar am de gând să-mi iau la un moment dat un amplificator pentru ele.

Aș sublinia, din nou, că pentru calitatea sunetului ar trebui să cam eviți bluetooth. Un compromis mi se par căștile pentru audiofili, de exemplu Hifiman Deva, cu receptor BT. Am tot văzut oameni care vor calitate bună atunci când ascultă muzică, dar experiența în sine depinde de mediu (într-un loc zgomotos degeaba vrei high fidelity) și de poziționarea boxelor atunci când ești acasă.