It’s also about the gear

This post is written in english. Glumesc, nu știu eu atâta engleză. Gear, adică echipament sau unelte (tools). Acum există foarte multe lucruri indiferent ce vrei să faci – desenezi, fotografiezi, sculptezi, faci linguri din lemn, decorațiuni etc. – încât uneori e greu să-ți dai seama care sunt uneltele de care ai cu adevărat nevoie. Unele sunt scumpe, altele ieftine, unele bune, altele proaste, dar peste tot unde citim suntem încurajați să ne apucăm fără să ne gândim la uneltele cu care lucrăm, deși uneori contează. Uneori contează nu numai pentru că ceva e mai performant, contează pentru că îți place ție sau nu, iar starea de spirit pe care o ai se reflectă tot timpul în ceea ce creezi. 

Incredibil, am scris peste 120 de cuvinte fără să spun nimic. Ce voiam să împărtășesc cu voi e o poveste cu niște fotografii, după ce mi-am cumpărat un nou aparat foto – normal că n-aveam nevoie de el, dar am zis că uneori e bine să-ți cumperi ceea ce-ți place dacă îți permiți și ai ocazia. M-am săturat de cei care critică absolut orice și urlă că un puști cu un aparat foto de 2000 de euro în mână nu e fotograf – îl vezi cum face poze mulțumit, cum scrutează împrejurimile cu ochi ageri, cu își proptește prietena de fiecare copac înflorit, cine dracu’ ești tu să zici că vai, ăla de fapt nu e fotograf?! – sau pe cei care studiază luni de zile ca să fie siguri că și-au ales cel mai bun telefon, adică cel mai echilibrat, nu ăla care le place lor. Pentru că ei nu dau bani unora doar așa pentru că le place un telefon, că nu îmbogățesc ei pe cine nu trebuie, mai ales că n-ai nevoie de 6 GB de memorie băi, tu ăla acre stai pe facebook. Bun, ce voiam să vă spun, adică morala poveștii (poveste care urmează, dar eu sunt dam ăsta, nu trebuie să scriu cum trebuie și o pot lua de la coadă la cap): uneori când ți-ai cumpărat ceva nou ai să ai rezultate mai bune și asta contează.

366 cuvinte mai târziu, încep de fapt esența postării. Ziceam că mi-am cumpărat un Canon EOS 1D Mark III (SH) și un obiectiv Canon EF 17-40L USM (nou). Dacă mergeți la pagina aia cu echipament o să vedeți că nu stau neapărat rău la capitolul ăsta, iar prin achiziția unui echipament de generație mai veche nu pot spune că am făcut mare brânză. 

Așa, și am pornit la drum, într-o zi, alături de prieteni pentru o noapte cu cortul, în căutare de păduri, brazi, lacuri și stele noaptea. Ne-am pus corturile, am făcut un foc, am mâncat, am băut, am povestit. A venit și miezul nopții, iar cerul s-a însemninat între timp. Eram într-o zonă relativ împădurită, deci stelele se vedeau doar peste linia copacilor și era beznă. Dar beznă, că abia am reușit să nu-mi dau cu sculele-n cap. Cumva am nimerit unul dintre cele mai nasoale locuri pentru campat – denivelat, cu noroaie și în apropierea unor grămezi de gunoi – mai nou oamenii s-au civilizat și nu mai aruncă gunoaiele peste tot ci le pun frumos în grămezi. Acum sunt grămezi peste tot. Ideea e că m-am putut plimba cu aparatul pe trepied pe o arie de circa 10 metri pătrați, deci 2-3 variante de compoziții. De cele mai multe ori îmi place să mă pierd în peisaj, să-mi pun muzică în urechi și să mă bbucur de natură, dar n-a fost cazul aici. Nu prea aveam pe unde să mă plimb, era întuneric și nu vedeai nimic și prietenii s-au gândit să-mi țină companie. Când fotografiezi stelele e bine să focalizezi cum trebuie, altfel punctele albe arată ciudat, neclar. O regulă de bun simț este să focalizezi spre infinit (pe inelul obiectivului) și să speri că e de ajuns. Nu toate obiectivele în schimb au inele de focalizare precise și rotirea lor până la capăt nu înseamnă neapărat focalizare către infinit. Aparat nou, obiectiv nou și lumină pentru a focaliza lipsă (uneori poți focaliza pe steaua nordului, dar era chiar deasupra mea și nu mergea din punct de vedere al compoziției. Am făcut ce-am putut (câteva cadre mai jos) și am sperat că va ieși bine. 

IMG_3691IMG_3681IMG_3696

Când am ajuns acasă am fost plăcut surprins – focalizarea era bună, expunerea era bună și erau cele mai detaliate cadre cu stele pe care le-am făcut, deși noul obiectiv are o deschidere mai mică a diafragmei (f/4). Nu mi-am schimbat cu nimic tehnica, iar rezultatele au fost peste așteptările mele, mai ales că se vedeau doar stele, fără Calea Lactee. Ca o comparație, mai jos sunt cadre cu compoziție mai bună și Calea Lactee, cu tot cu deschidere mai mare a diafragmei (f/2.8) care s-ar traduce în lumină mai multă spre senzor și implicit mai multe detalii în rezultatul final.

IMG_9164IMG_9166-2

(de notat prelucrarea mai agresivă, culorile spălăcite și calitatea mai slabă a imaginilor)

În concluzie, am fost mai fericit. Pe mine m-a constat undeva pe la 7000 de lei tot adaosul de fericire, cu toate accesoriile și ce prostii am mai vrut eu. Mai nasol e dacă crezi că așa ceva te împlinește. Sau așa ceva, ca să păstrăm categoria produselor. Da, atunci va trebui să pui ceva bani la ciorap, sau, de ce nu, dacă ești deja bogat go the Leica way, o să facă ăia cumva să-ți ia zecii de mii de dolari. 

Ține mine că orice unealtă pe care o folosești cu plăcere poate să conducă la rezultate mai bune. E mai ieftin să pui tehnica pe primul plan, dar nu tot timpul e vorba de bani pentru că uneori contează și drumul, nu doar destinația.

PS: În general înainte de concediu cumpăr echipament foto și așa mi se pare că scot mai mult din acel concediu. Să vă arăt și poze din concediu? da’ nu știu, să pun așa pe blog chestii, fără bani? și fără aprecieri? hm, nu știu, nu mai e la modă să pui chestii doar ca să le vadă lumea. 

Advertisements

Țeapă

țeapă s.f. 2018 (arg.) momentul ăla când ajungi pe un blog damosutănuștiucât și citești undeva că e cu poze, dar găsești numai texte tâmpițele ex. „Am intrat pe internet și am luat țeapă”, „Am căutat ceva cu wordpress și am luat țeapă”.

Domnule blogăr

[Urmează un răspuns la postarea de aici.]

Ai fost alături de mine de 10 ani de când am deschis acest blog.

Nu chiar, dar poți să o privești și așa. Pentru mine e un site ca oricare altul, unde uneori sunt chestii care mă interesează.

Ai citit în taină toate articolele și te-ai bucurat de poveștile și sfaturile mele.

E mai dramatic decât e cazul dar fie, așa o fi, în taină. Credeam că pot citi cum vreau eu, că doar n-am luat serverul cu totul ca să pot citi numai eu. M-oi fi și bucurat, n-am privit-o niciodată așa.

Cu toate astea nu mi-ai spus niciodată nimic.

Nu sunt sigur, dar s-ar putea să nu fi comentat niciodată. Ca și mulți alții, alegi ca de multe ori să condiționezi acest lucru și, ca să nu zic că sunt doar descurajat să comentez, aș spune că prefer să nu. Acele condiționări de care vorbesc vor fi evidențiate în cele ce urmează.

Nu ai comentat niciodată.

A, deci înainte era vorba de un mesaj personal – nu am considerat că am ceva de spus, că doar nu era o convorbire telefonică, iar un blog nu e un chat care să aibă sens doar dacă toți cei implicați spun ceva. Legat de comentat, mai sus.

Nu ai împărțit cu colegii și prietenii tăi articolele de pe acest blog.

Nu am împărțit multe de pe internet cu ei pentru simplul fapt că nu ar fi interesați. Eu și prietenii mei avem multe în comun, ceea ce am găsit eu pe bloguri nu e unul din acele lucruri.

Nu ai trimis și tu un mesaj care să mă bucure și să știu că ești acolo.

Nu am văzut postări care să încurajeze interacțiunea cu cititorii – geva general valabil pe blogurile din România. Uneori ți se dă de înțeles că n-ar fi așa, dar blogărul are tot timpul dreptate, sau dacă nu, e blogul lui și nu îți postează comentariile pentru că e dreptul lui.

Nu am știut de existența ta niciodată.

Come on?!

Nu ai dat niciodată feedback pozitiv.

Adică laude. Că feedback-ul e feedback și e un lucru pozitiv atunci când e articulat și la obiect. Nu zoso style, ci ceva argumentat și la obiect. Da, poate ai dreptate, nu știu exact ce anume aștepți de la cei ce te citesc, poate ar trebuit să spui și asta la un moment dat.

Practic nu am știut niciodată dacă articolele și stilul blogului meu se potrivesc cu tine sau dacă au succes.

Sincer, nu prea, pentru că încerci prea multe. Au fost chestii ok, pe care le-am apreciat într-o oarecare măsură, de exemplu filmările cu drona sau articole despre GoPro, dar le-am găsit altundeva mai bine realizate. Practic te-am văzut ca un om serios, a cărui părere merită ascultată dar na, nu neapărat urmată sau dată mai departe.

Mie unul mi se pare că modul în care alegi să structurezi un blog e problema ta și nu mi se pare că am ceva de adăugat. Prin urmare eu unul n-am comentat nimic de formă și n-am de ce să mai continui pe tema asta dar…

Am încercat să schimb un pic tonalitatea acestui blog și să ies din mizeria aia de Facbook.

Nu știu acum, dar până acum cel puțin n-ai ieșit din ea. Ai folosit-o (pe mizerie) ca și restul – pentru promovare. E ok, poate aveai nevoie, pe mine mă plictisesc cei ce pun pe facebook și twitter doar link-uri către blogurile lor. Mi-aș dori să nu o mai facă, dar e dreptul/afacerea/treaba lor.

Și nu, nu ai niciun drept să vii acum după mulți ani și să-mi spui că nu-ți place noul stil.

Pe lângă restul articolului, chestia asta mă face să mă simt straniu. De ce nu am dreptul să emit o părere? Apropo, că vorbim de comunicare, feedback și păreri, nu se pot posta comentarii acolo. Și a mai fost o perioadă când doar userii înregistrați puteau posta comentarii (e ok, fiecare face ce vrea pe blogul lui), iar eu nu vreau să mă înregistrez sau să descarc nu știu ce aplicație – pentru mine e simplu, dacă e blog citesc și eventual comentez dacă am ceva de zis.

Indiferent de atitudinea pe care o emană postarea asta, am un respect pentru proprietarul blogului citat. De fapt e singurul în care am avut încredere și am donat ceva prin sms – nu contează cât, nu contează cauza. Eu sunt un om egoist dar am zis bă, ăsta e un om serios, n-ar umbla cu măgării și, măcar o dată în viața mea egoistă aș putea face un gest care ajută pe cineva. Fac destule tâmpenii, asta e o ocazie să fac ceva, măcar pentru mine – că ziceam că sunt egoist. Apropo, ai în continuare respectul meu, chiar dacă nu-mi place postarea.

De ce nu-mi place postarea? Pentru că mi se pare aiurea să mă simt dator pentru că citesc un blog. Să mi se reproșeze că n-am făcut ceva, că n-am contribuit destul – da, e peste tot în România. Atâta o dau toți blogării cu munca și meritele lor, de parcă vor să șteargă realitatea: au un site public și cu acces gratuit. În loc să spui ce vrei și să ceri pur și simplu, mai bine reproșezi că nu ți s-a dat.

În loc de concluzie, mă simt straniu citind așa ceva. Nu vreau să fiu considerat dator pentru că citesc ceva, mă irită treaba asta. N-o s-o dau în „tocmai ai pierdut un cititor” și „vai, dar eu n-o să mai citesc blogul și să te văd când vor face și alții asta”, o să văd eu dacă și ce mai citesc pe acolo. Un lucru e cert, n-am să dat alt feedback (ăsta e unul) și nici n-am să comentez pentru că contextul în care se face asta mi se pare ciudat.

Dacă e cineva care crede că greșesc sau are să-mi zică vorbe de duh, liber la comentarii, sau varianta de mail.

Undeva, în viitor, pe o veche tabletă din papirus

[…] Întru viitoare aranjamente ale slovelor și textelor cu scop comercial, se va înlocui „platourile” cu „blogurile”, după cum urmează:

„Cand vin blogurile astea, la metru, nu stii ce sa alegi. Iti vine sa mananci din toate. Practic… mananci din toate… si dupa nu stii cum sa gasesti mai repede o farmacie de unde sa iei un Colebil :))). Pentru ca nu iti pare rau de cat ai mancat, dar ai nevoie de putin ajutor sa procesezi totul.”așa cum s-a enunțat în studia Andrei din a doua eră a bloghingului, la 180 winal de prima eră. […]

  • Extras din letopisețul Vrajba internetului arhaic de damCLXVII și alții.

Deci stai, …

… voi credeați că vlog (mă rog, ce merită urmărit) e un clip cu unul/una care se schimonosește și îți povestește chestii în loc să posteze ceva pe blog? Nu, nu e asta. Nici vorbă. Nici pomeneală.

Vlog, sau vi log, sau video log înseamnă o istorisire, un șir de evenimente, o poveste și ar trebui să aducă mai mult cu un film scurt decât cu o postare de blog. Cei ce fac asta sunt în general pasionați de film și asta i-a făcut să treacă la acest format – ca să spună câte o poveste (așa cum un scriitor alege platforma de blog). Logic, cele mai bune vloguri (din toate punctele de vedere) sunt ale celor ce se ocupă în principal cu foto/video, pentru că au echipament și tehnica specifică, deci cam ăia sunt de urmărit – printre ei se numără fotografi care documentează chestii sau cei pasionați de travel. Cred că e lense de înțeles de ce ai urmări ceva documentat de un fotograf, nu? sau a unuia pasionat de travel.. nu? ca să înveți ceva, ca să ai o imagine de ansamblu ca să.. astea etc.

Deci nu, nu recitarea textelor în fața unei camere de filmat e ceva ce merită urmărit. Poate fi vlog, dar … merită urmărit?

Pe scurt (din puțul gândirii lui dam ăsta):

  • Blog – articol/postare/text/multe rânduri
  • Vlog – short film/story/video/documentare

Do not be fooled. Plus că pe YouTube nu sunt doar vloguri – cine ar fi crezut?! – așa că nu vă speriați de ce zic blogării și căutați atunci când simțiți nevoia.

Catching up

Ăm, am scris zilele astea niște drafturi de articole (unul de 2 ori chiar, a doua iterație suna chiar mai aiurea) – heituieli de-astea de-ale lui dam ăsta – și m-am gândit că oricât de aiurea ar fi blogul ăsta, n-am de gând să-mi obosesc cei 2 cititori cu așa ceva. Tot scriu 2… parcă ceva e off aici; n-ați vrea să fiți 3 cititori ca să mai rupem ritmul? gata, zicem că sunteți 3. Revin, deci nu public așa ceva, că mai erau și lungi, vreo 1500 de cuvinte de articol, în schiiiiimb, pun o poză. Hai două poze, sau fotografii, cum zic ăștia mai pretențioși. Ar trebui să mai revizuiesc paginile, de exemplu aia de echipament și aia de contact; poate și ”Despre” că m-am uitat acum și nu cred că eram treaz când am scris aia, dar hei, nu e ca și cum gonește sponsorii sau ceva. Gata, poze.

IMG_3681

IMG_3696

 

După 10 ani

Parcă ziceam la un moment dat ceva de fotografie când descriam blogul ăsta, nu? E drept că n-am actualizat paginile adiacente blogului, dar asta e o altă poveste. Revin, ziceam de fotografie.

M-am gândit să adun niște poze (fotografii, pentru sufletele sensibile) publicate de-a lungul timpului dintr-un loc drag mie. E un fel de ”modul cum am evoluat”, dacă vreți. Am început în 2007 și de câte ori am trecut pe acolo am încercat să obțin un cadru sau două, cu mai multă experiență, cu un echipament mai performant, cu altă abordare etc., ultimele fiind din 2017. În final vreau să comentez puțin și despre ceea ce însemană echipamentul (foarte pe scurt), ar și ideea de ”nu ai nevoie de” care, chiar dacă se leagă tot de echipament, are rădăcini mai profunde.

Canon EOS 350D, Canon EF-S 18-55, filtru de polarizare circulară HOYA

img_6305img_6377img_6393img_6475edit_750x505img_6478edit_750x505

A fost prima ”ședință foto” din natură, și am abordat-o cu mare entuziasm. Am citit în prealabil tehnici de fotografiere a peisajelor și în special ale celor ce includ ape curgătoare, am memorat setările și am folosit filtrul de polarizare recent achiziționat. Pe moment am fost mândru de compoziții, deși calitatea imaginilor nu e grozavă.

Canon EOS 40D, Canon EF-S 17-55 IS USM, filtru de polarizare circulară HOYA/filtru ND HOYA

img_7350img_7351img_7354img_7356img_7357img_73521

După achiziția a două obiective ieftine, în toamna lui 2008 cumpăram un nou aparat (Canon EOS 40D) și un obiectiv serios (Canon EF-S 17-55 IS USM), obiectivul fiind second hand. Prețul ambelor a fost 1600 euro, dar s-au văzut imediat rezultatele. E normal să fie așa, un corp de o clasă superioară și un obiectiv de o calitate apropiată vârfului de gamă. Am căutat claritate, culori și calitatea imaginilor.

Același echipament, altă vizită (Canon EOS 40D, Canon EF-S 17-55 IS USM, filtru de polarizare circulară HOYA/filtru ND HOYA)

img_8374img_8378img_8385img_8386img_8389

Am venit cu alți ochi, am căutat alte compoziții. Am încercat alți timpi de expunere și culori mai naturale. Într-un fel, acest set de cadre mi se pare cumva mai matur, mai realist, deși cele dinainte parcă au redat perfect povestea pe care am văzut-o în natură.

Canon EOS 7D, Canon EF-S 17-55 IS USM, filtru de polarizare circulară HOYA/filtru ND HOYA

IMG_3173IMG_3177IMG_3179IMG_3181IMG_3182

În 2015 am trecut la un Canon EOS 7D mai ales pentru că am beneficiat de o ofertă foarte bună – aparat puțin folosit. Corpul aparatului și funcțiile se apropie mai mult de ceea ce Canon consideră profesionist, iar cei 18 megapixeli se văd, cel puțin față de cei 10 ai vechiului 40D. În principiu rezoluția mai mare te ajută, adică e un plus. Pentru mine a fost totuși cel mai mic avantaj dintre cele oferite de aparat, nici pe departe un factor decisiv precum posibilitatea de a filma. Din nou, am căutat unghiuri noi și culori mai apropiate de realitate.

Acum, deși am vorbit de 3 aparate și 2 obiective, eu am fost tot timpul pasionat de fotografie și am folosit tot timpul aparate foto de tot felul – unele pe film, altele digitale. Tot timpul am încercat, am experimentat și am învățat. Cu toate astea, ăștia 10 ani au mers oarecum liniar (cumva un parcurs clasic al amatorilor), la fiecare upgrade am adăugat și diverse accesorii precum filtre, trepiede, rucsaci, grip-uri, acumulatori, un blitz etc. Dacă ar fi să estimez un cost total, probabil ar fi vreo 4000 euro, cu tot cu accesoriile cumpărate de-a lungul timpului (filme, acumulatori, carduri, filtre, obiective, trepiede ieftine și proaste). Avantajul amatorului e că, deși 4000 de euro pare o sumă mare, ea s-a distribuit în decursul a 10 ani, în timp ce un profesionist trebuie să le aibă pe toate de la început și nu are luxul de a experimenta prea mult cu ce merge și ce nu.

Legat de echipament în general, simplu spus, contează, dar contează strict din punct de vedere al calității rezultatului sau a modului de lucru. Eu mi-am impus ca obiectiv o calitate bună a cadrelor, ceva apropiat de ceea ce am considerat eu ca fiind nivelul profesionist. Poate unii s-ar fi mulțumit cu ce am scos în 2007, eu nu. Și da, prin experiența dobândit calitatea cadrelor crește, dar până la un punct. 

Apoi vine cineva și spune ”nu ai nevoie de … ”, sau ”o nuntă se poate fotografia cu obiectivul din kit”. Deși pot înțelege ideea de a face amatorii să înțeleagă că doar a cumpăra ceva mai scump nu va conduce la fotografii excelente, în același timp mă scoate din sărite pentru că nu e așa. Nu cred că ți-ai dori să-ți fie fotografiată nunta cu obiectivul de kit și nu cred că te-ar căuta prea multă lume dacă ai fi un fotograf care și-ar expune un portofoliu realizat cu așa un echipament. Ce ar trebui să înțelegem toți din lucrurile astea e că niciodată nu trebuie să lași echipamentul să te oprească din a încerca. Scopul e să obții cât mai mult cu ce ai, așa că încerci, te chinui. La un moment dat vei investi și va fi mai bine. 

Mai circulă un mit, cum că trebuie să-l folosești la capacitate maximă – pe el, echipamentul. Mă rog, asta se poate extrapola pentru toate electronicele și nu, nu e adevărat. Un aparat foto face multe lucruri, dar tu ai nevoie poate de unul singur, dar ăla să fie făcut cât mai bine. Tu, care faci fotografie de studio, nu ai nevoie de etanșeitate la apă și praf, dar poate senzorul din aparatul ăla îți aduce cele mai bune rezultate. 

Ca o concluzie, și încă una pragmatică, da, echipamentul contează și dacă ți-l permiți cumpără-l. Doar pentru că ești amator nu înseamnă că n-ar trebui să dai 7000 de euro pe un Canon 1Dx Mk II, dar nici n-ar trebui să-ți vinzi casa. Ce poți face în schimb pentru a evita cheltuielile pe termen lung este ca atunci când ai dat o grămadă de bani pe echipament, să-l folosești cât mai mult timp. Sunt unii care folosesc 1 – 2 ani un aparat, apoi îl vând și își cumpără altul. După 3 – 4 ani însă nu mai merită, pentru că au apărut modele noi și valoarea lui a scăzut semnificativ – va trebui să pui destui bani ca să iei unul nou. E important să înveți și să câștigi experiență, dar pentru rezultate comparabile cu ale profesioniștilor va trebui să folosești și unelte de calitate. 

Nu pot spune că regret nimic, pentru că am evoluat în direcția în care am vrut și mi-am cumpărat chestii în funcție de buget. Totodată mi-am dat seama în timp de ce am nevoie și ce-mi îmbunătățește cel mai mult calitatea fotografiilor, iar dacă ar fi să-mi cumpăr acum echipamentul de la 0, din banii ăia aș lua mai puțin, dar mai de calitate. Dar asta o spun acum, cu suma de 4000 de euro, nu cu câte un buget relativ modest, din când în când, cu care a trebuit să-mi îmbunătățesc echipamentul în decursul timpului. E foarte mult de vorbit aici, așa că dacă e cineva interesat de mai multe, fie în comentarii, fie pe mail.

PS: Faceți bani din blog, copii, că e scump totul.

Înapoi la zi

A trecut multă vreme peste noi (mă rog, cel puțin peste mine și peste blog) și m-am gândit să vă aduc la cunoștință diverse noutăți blogosferice – e totul relativ aici, nou poate însemna și de anul trecut, că tot e nou față de ce apare aici. Îmi pare rău pentru cititorii lăsați cu ochii în soare de dam ăsta numai că de, n-am prea avut cu ce să vă inspir. Am reușit la un moment dat să strâng niște drafturi, dar sunt mai slabe decât erau advertorialele în vremurile lor de glorie. Nu sunteți mulți, dar sunteți de calitate, așa că a încercat dam ăsta să se întoarcă.

Nu știu ce bloguri citiți voi, așa că o să scriu pe scurt ce s-a mai întâmplat în ultima perioadă:

  • Dacă ești deștept, ești cumva anti PSD. Ca să fii deștept trebuie să obții un certificat care să ateste asta de la USB (nu conectorul, ci Unitatea Blogosferică Specială);
  • Poate par o moară stricată, dar blogosfera continuă să se cearnă – e un proces îndelungat început încă din 1960;
  • Foarte puțini blogări susțin că ”scriu bine” în ultima perioadă. În sufletul lor toți consideră că scriu bine, doar că puțini mai spun asta public;
  • În 17 martie aproximativ 5 blogări au sărbătorit ziua sfântului Patrick în cârciumile din România. Un eveniment de amploare națională desfășurat cu ajutorul sponsorilor, eveniment menit să crească awareness-ul în rândul românilor și afinitatea pentru Patrick;
  • Un studiu de piață efectuat de compania Studiu SRL spune că 100% din români dețin un telefon mobil și 100% și-au propus să-l dețină în continuare până la înlocuirea acestuia cu un alt terminal. Studiul a fost realizat pe un eșantion de 50 de persoane, cu o eroare de 5%;
  • Odată cu izbucnirea scandalului Facebook – Nu_știu_care_analitica, blogosfera a luat în serios subiectul prin sublinierea faptului că dacă nu știai până acum că ceva se întâmplă acolo ești, inconfundabil, prost. Cu toate astea, datele tale nu ajută pe nimeni cu nimic;
  • Unul dintre cei mai tari blogări din țară, dam nu știu cum, scrie la fel de prost;
  • Cea mai corectă formă de a arăta cu degetul pe cineva, dar în același timp evitând generalizarea, este ”Majoritatea […]”;
  • În București trăiesc aproximativ 98% din români. Excepție fac oamenii care trăiesc la sate și care votează cu PSD;
  • În ultimele 365 de zile, cunoscutul magazin eMag a desfășurat cu succes 29346 de campanii de reduceri, 29321 dintre ele fiind menționate pe bloguri;
  • După calcule blogosferice bazate pe presupuneri științifice, numărul de emigranți români va atinge cifra istorică de 17 milioane în următoarele 13 luni – 12 de fapt, adică jumătate de an;
  • Blogul a devenit mult mai important decât un CV, impactul acestuia manifestându-se și la un nivel personal. Astfel, aproximativ 50 de femei au fost catalogate ca fiind nemăritabile datorită unor idei schițate pe blogurile personale. Surse din blogosferă susțin că aceste presupuneri sunt cât se poate de precise fiind vehiculate expresii precum ”e clar …” sau ”n-are cum să nu fie așa”;
  • Nu mai e destul să fii influencer, începe să conteze calitatea influenței, semn că lucrurile revin pe un făgaș normal. Oricine poate fi influencer autodeclarat, dar în centrul blogosferei se văd doar cei puternici, exact ca în reclama aceea la vodcă;
  • Blogosfera nu mai e ce a fost odată (păi se tot cerne de vreo 60 de ani, ce naiba!), o spun blogării vechi (dar și cei mai buni, maică). Cei ce scriu bine au rămas înalți și drepți precum niște brazi într-un tumult al văicărelii și indiferenței. Na, noroc cu ei;
  • Anul acesta are loc Campionatul Mondial de bloghing în Rusia. Sau stai, ăla e de fotbal?! și ăla de bloghing?! nu contează, mi se șoptește în cască că oricum amândouă sunt la fel de importante;
  • Un val de furturi a tulburat activitatea blogosferică, obiectul acestora fiind poze, articole, glume și altele; unii blogări au declarat sub protecția anonimatului că s-ar fi furat inclusiv de starea de spirit. Astfel mulți onlainări se tem să-și mai publice ideile pe marele web, ba chiar se gândesc să-și retragă statutul public al blogurilor pentru a se putea bucura în liniște de conținutul valoros al acestora;
  • Viitorul blogosferei poate fi dulce sau acru. Un creator de conținut a lansat ideea că blogosfera e ca un restaurant, unul în care mâncarea e pe gratis iar internauții pot servi ce doresc fără a plăti nimic. Diverse persoane care au preferat să rămână anonime și-au manifestat îngrijorarea vis a vis de calitatea ingredientelor, dar și a modului de preparare a mâncării care, susțin ei, nu prezintă destulă transparență. Dam ăsta vă recomandă să nu dați crezare zvonurilor cum că recentele cazuri de toxinfecție alimentară ar avea vreo legătură cu acest restaurant;
  • Discuțiile de tipul ”bani din blog” s-au rărit, o posibilitate fiind aceea că toată lumea a ajuns să facă bani din blog.

Aleg să închei aici acest val de idei și știri vehiculate pe marele web, sucursala România, sub egida ”nu credeți tot ceea ce citiți” sau ”nu citiți ceea ce credeți”, oricare vă e mai la îndemână. Deși zgomotul de fond are o singură vibrație (PSD), puteți observa că sub capota internetului românesc se coc multe și, probabil cu cât ești mai deștept (certificatul USB), vei observa și mai multe – e ca la un ghioc în care auzi marea, soarele, ”râul ramul mi-e prieten numai mie iară ție…” etc. 

Până prin 2024 când dam ăsta va reuși să scrie un nor articol, toate cele bune!

Procesul de creație

Procesul de creație și rețelele de socializare

Teodor – sau Teo, cum îi spun prietenii – e un blogăr vechi, cu postări de prin 2008, dar cu idei mărețe. A fost la curent cu tot ce înseamnă trend pe internet în ultimii ani și e convins de ideea vehiculată cum că un blog te ajută să te exprimi, îți conferă credibilitate și prestanță într-o lume electronică tot mai transparentă. Și-a dat seama la un moment dat că trebuie să se detașeze de certurile copilărești ale unora și de interesele meschine ale altora, ba mai mult că trebuie să urmeze un drum al lui, deși ocazional intersectat cu marii influențatori ai zilelor noastre. Dacă v-ați întrebat vreodată cum așterne un condei electronic postările pe un blog, dar în același timp cum articolele și influența sunt propagate pe marele web, ei bine, sunteți pe cale să aflați.

Înainte de toate, Teo a înțeles că de fapt EL e blogul. Blogul în sine, fără Teo e un fișier gol, binar, pierdut la un moment dat pe un hard disk îndepărtat, ajungând o componentă a unui sector corupt în negura internetului. Nu, de fapt e Teo, blogul e doar o formă, e doar o fereastră spre suflet, spre personalitate și, de ce nu, spre creație. Blogul e un paravan transparent spre lumea interioară a lui Teo, un paravan care amplifică vulnearbilitatea umană în fața realității și, la un moment dat, chiar și săgețile pot trece prin el. La modul pur, într-o ambianță optică ideală, blogul nu există. E doar Teo care suflă spre tine un fragment de creație.

E important să te detașezi de oamenii răi, oamenii care te critică sau de oamenii care au pretenții de la tine. Deși ești în spatele unui sensibil paravan, ești totuși un suflet aruncat într-o lume nedreaptă, în mijlocul mulțimii. Nu e nimeni perfect, nu are nimeni adevărul absolut și fiecare text trebuie luat ca atare. Nu poți să-i mulțumești pe toți și nu poți să vindeci tot ce e rău doar prin faptul că ai ales să fii tu însuți, defilând cu un paravan transparent, incolor și inodor în față. Astea fiind spuse, fapte, imagini și trăiri s-au desfășurat electronic de-a lungul timpului, unii au venit, alții au plecat, dar ceva s-a clădit în timp, o bază s-a consolidat.

Era o duminică mohorâtă de septembrie a lui 2010 și Teo ajunse în sfârșit acasă. Fusese invitat în calitate de blogger la o cafenea nou deschisă și, deși în primă fază n-a fost încântat de idee, a acceptat să meargă. Și bine a făcut. Era un loc nou amenajat, cald, deschis de oameni zâmbitori pasionați de cafea și voie bună. Bloggeri, artiști și alți oameni interesanți, un grup restrâns dar deschis și vesel. S-au servit cafele, mici gustări și fiecare invitat a primit o cană cadou. Teo și-a amintit textele acide despre pișcotari, bloggeri avizi de evenimente și săgeți aruncate, chipurile, împotriva textelor considerate slabe și inutile. Gândurile îi fură spulberate de gazda evenimentului care a luat cuvântul.

Amalia a urmărit blogurile și amploarea rețelelor sociale. A călătorit mult și e atrasă de cafenelele calde de prin toate colțurile lumii, de oameni frumoși care își petrec acolo ore de relaxare sau de muncă, de culturi care se intersectează și de povești care se nasc în urma postărilor și pozelor împărtășite pe rețelele de socializare. Îi plac locurile unde ritmul vieții încetinește și se scaldă într-o lumină a zâmbetelor oamenilor veniți din toate colțurile lumii.

De ce n-am putea avea și noi asta? De ce nu ne putem aduna să discutăm despre asta aici? De ce trebuie să fie totul bun sau rău, rentabil sau nu? Se întrebă Teo în timp ce constată că gândurile-i întrerupte de Amalia se spulberaseră complet. Se așeză la birou cu un ceai verde în cana nou primită, deschise ecranul laptopului și îl pornise. Se pare că mai trebuia să aștepte puțin – Windows update. Asta e, își spuse. Era un Windows 7 cu licență, achiziționat puțin după ce și-a luat laptopul, un HP E.. P.. modele de-astea cu notații ciudate. Probabil mai ții minte posturile alea de pe bloguri în care apare câte un MacBook luat de pe Shutterstock. Ce ipocriți. În primul rând că nu contează laptopul de pe care scrii și nu contează imaginea din post. Contează experiența pe care o primești și o oferi la rândul tău, în loc să arunci cu banii pe un laptop care nu face nimic în plus, deși e de trei ori mai scump. Alte discuții și polemici pe bloguri, discuții la care mereu a ales să nu participe. 15 minute mai târziu sistemul de operare reporni, semn că actualizările erau instalate. A, nu, mai era puțin. Sorbi o gură de ceai. Telefonul piui lângă el – o notificare. A, cineva a dat like pe facebook postării evenimentului. Se uită totuși să vadă dacă au apărut poze, dacă cineva a surprins cu adevărat atmosfera caldă și atitudinea revigorantă prezentă acolo. Nu, se pare că nu s-au pus încă poze. Laptopul reporni.

Ajunse și prietena sa acasă între timp, de la o scurtă întâlnire cu fetele. De ceva timp o încuraja și pe ea să-și facă un blog. Bugetele pentru publicitatea pe blog sunt tot mai mari, i-a zis. Sunt oameni care luptă în continuare pentru interesele bloggerilor, în ciuda miștoului ieftin al unora. Ea zice tot timpul că se mai gândește, iar el e răbdător. Primii bani veniți din 2-3 articole plătite l-au motivat să continue. Odată cu trecerea timpului va scrie articole tot mai bune, mai elaborate, dar în același timp dense și pline de informații. Laptopul reporni. Bun, oare s-a stricat căcatul ăsta?! Nu poți să nu te întrebi după jumătate de oră de așteptat. Ca un făcut, ecranul de logare sclipi în fața sa – ******* parola și era gata de lucru.

Își așeză domol mâinile pe plasticul argntiu al carcasei și coborî lent degetele pe tastatura neagră a laptopului. Deschise shutterstock. Uneori e bine să începi cu pozele , te introduc ușor în atmosfera de creație. Asta e, dacă la eveniment erau poze le-ar fi folosit pe alea, desigur, cu citarea sursei. Ar putea programa articolul pentru luni, dar luni probabil va ajunge acasă abia pe la 6:30. Ăsta e programul corporatist, nu ai ce-i face. Nu, mai bine să îl scrie azi. După jumătate de oră de căutat și vreo 200 de poze scrutate, cu Norah Jones în fundal, se apucă de scris. Și-a notat câteva idei din povestea Amaliei, deci n-a fost prea greu de încropit o introducere. E despre oameni. E convins că cititorii vor fi imersați, poate chiar prizonieri ai atmosferei induse de povestea Amaliei. Mirosul cafelei prăjite poate doar să domolească multitudinea de simțuri dintr-o astfel de cafenea. Închise articolul prin îndemnul cititorilor de a trece pragul. Nici măcar nu e vorba de vreun câștig aici, Teo nu concepea ca restul să nu înțeleagă că e vorba de o experiență aproape spirituală aici. Salvă textul.

– Auzi, Cristi, întrebă Teo pe messenger. Cred că am nevoie de un cont de Twitter pentru blog. Ce zici?

– Pentru ce?

– Păi, e o rețea de socializare. Aș putea facilita accesul la textele mele, am văzut că na, mulți își fac conturi.

– Păi ajung oamenii la tine pe blog… și de ce scrii așa formal? Ești ciudat azi. Mergem mâine la bere?

Teo se uită lung la ecranul laptopului, apoi coborî privirea la doza de Ursus pe care se pregătea să o desfacă. Era una dintre cele șase doze primite în urma unei colaborări fructuase. Ce nu pricepe lumea e că nu e despre primitul atențiilor, ci e doar un gest. E un gest de la un om la altul, chiar dacă e un gest născut dintr-un interes profesional. Doar că relațiile profesionale sunt fragile, sunt întreținute prin aparențe și sunt luate în derâdere de cei care nu înțeleg aceste lucruri. Până la urmă e doar o bere.

– Bă! Mergem mâine la bere? Întrebă din nou Cristi.

– Nu, că mâine ajung târziu acasă, zise Teo oarecum dezamăgit. Da, auzi, crezi că nu ajută să-mi fac un cont de Twitter? Gândește-te că oamenii ar putea primi notificări chiar pe telefon, ar putea cirti mai repede ce scriu, aș putea construi o comunitate mai mare

– Băi nu știu, eu mai intru la tine pe blog da twitter asta…

Teo așeză berea pe birou. Sunt lucruri pe care nu toți le înțeleg, nu văd impactul social, nu văd forța care animă tot domeniul ăsta. De asta sunt bloguri de specialitate, de asta avem conferințe și de asta unii au ajuns mai sus. De asta unii preferă să scrie aiurea pe bloguri fără o direcție, fără vreun câștig și fără constanță. Fără esență și fără a înțelege sistemul din care vrând-nevrând facem parte suntem niște suflete pierdute, niște bloguri fără cititori sau relevanță, niște oameni care facem aiurea mișto de tot ce se poate. Așa nu vom progresa, nu vom ajunge departe și nu vom deveni niște oameni mai buni. Nu vom lega strâns comunități ci vom fi în continuare o vâltoare de proiecte online, pierdute printre irelevanți.

Zece ani mai târziu unii încă îl ironizăm pe Teo, alții am devenit ca el. Acum are ”12600 de followeri necumpăraţi la kilogram, ci crescuţi organic” și zilnic e un link cu ultimul său post. Povestea ta care e?

Încă un apus

Cred că asta e perioada aceea a anului în care dam ăsta vă arată câte un apus fotografiat, cu grijă și dedicare, de la balconul palatului său – știți cum arată, mai un bloc, o antenă un cablu, un câine în călduri care zbura deasupra parcării, astea. Daaaar, zilele trecute am citit un interviu, emoționant aș spune, cu o tânără cu o predispoziție genetică pentru cancer – întrebarea nu era dacă, ci doar când – așa că a învățat să-și trăiască viața cât mai intens, iar unul dintre lucrurile care mi-au plăcut a fost îndemnul de a te bucura de fiecare apus, căci s-ar putea să fie ultimul pe care-l privești. Oricât de clișeic sună, fiecare apus e unic și e un moment care stârnește niște sentimente în sufletul fiecăruia dintre noi. Și m-am gândit eu atunci că hai să caut un apus prin compiutăr (de data asta e de la birou, nu de la palat) ca să-l împărtășesc cu voi, miile de cititori, pentru că viața e scurtă și uneori omitem tot felul de experiențe frumoase.

Adânc, nu?! Pentru cine crede că nu recunoaște/nu are idee/nu vrea să caute, e Jumeirah Beach, Dubai, UAE.

123456