Încadrarea în fotografie – noțiuni de bază

Aș vrea să menționez încă de la început că prefer să nu repet/traduc ce spun alții, așa că pentru o lectură mai lungă vedeți aici mai multe despre încadrare, perspective și elemente specifice. În cele ce urmează eu o să povestesc despre principala mea regulă pentru compoziții – regula treimilor – și câteva note generale.

Regula treimilor e o noțiune de bază în fotografie, dar nu e universal valabilă. Atâta timp cât vorbim de artă vizuală, regulile nu sunt bătute în cuie dar, cu toate astea, arta vizuală e bine să respecte niște proporții. În casdrul de mai jos, pentru o fotografie peisaj, treimile delimitate de liniile orizontale de ghidaj împart cadrul în (da, știu, evident) 3: plan apropiat, plan îndepărtat și cer.

_MG_0012grid

Se observă că n-am prea respectat acea regulă, dar cadrul nu arată neapărat rău. Printr-un crop am reușit să mă apropii de acele proporții și mi se pare că imaginea e puțin mai echilibrată:

_MG_0012crop

Aceeași regulă a treimilor se păstrează și pe verticală, iar intersecțiile liniilor de ghidaj sunt punctele ce atrag ochiul uman. Asta înseamnă că dacă sunt obiecte care se vor a fi puse în evidență (munți, elemente aerhitecturale etc.) acolo ar trebui să fie. Ca să arăt asta am fotografiat o figurină:

_MG_5579grid

Am ales să poziționez obiectul în partea stângă a imaginii, în dreapta un așa numit spațiu negativ. Acest lucru se aplică și la fotografia de sus, unde punctele de interes e bine să fie la intersecțiile acelor linii de ghidaj.

Încadrarea efectivă cu aparatul foto depinde de unghiul de fotografiere și distanța focală a obiectivului. Pentru detalii și fotografie de produs, distanțele focale sunt în general tele, adică peste 50mm. 50mm reprezintă o distanță focală uzuală și oferă distorsiuni mici, mai ales că obiectivele nu sunt foarte scumpe – valabil la aproape toți producătorii. Având în vedere că distorsiunile sunt mici, obiectivele ceva mai ieftine oferă o calitate bună, chiar și la prețuri mai mici. Cât despre iluminare, pentru figurina de mai sus am folosit o singură sursă de lumină (în dreapta), iar ca difusser o bucată de hârtie. Difusserul e ca un ecran care se pune în fața lămpii și face ca sursa de lumină să fie difuză, iar umbrele au un contrast mult mai mic (soft shadows).

Câteva mențiuni:

  • ochiul uman este atras de zonele luminoase ale cadrului – asta înseamnă că un obiect poate fi scos în evidență dacă este iluminat mai puternic;
  • folosirea de forme geometrice poate ghida ochiul spre zona/obiectul de interes;
  • e bine ca sursele de lumină (dacă sunt mai multe) să aibă aceeași temperatură – mai simplu spus, becurile să fie de același tip;
  • în cazul unei surse unice de lumină, zonele întunecate pot fi luminate prin panouri reflectoare – în cazul figurinei mele aș fi putut pune un material care să reflecte lumina în stânga.

Pentru că m-a întrebat Vladen, am furat de la el 2 cadre ca să subliniez ce am zis mai sus:

dsc00251grid

Nu tot timpul e nevoie să aplici regula treimilor. Dacă ai un obiect cu multe detalii e bine să-l încadrezi cu totul, chiar dacă, ulterior, adaugi alte cadre de detaliu, așa cum am făcut eu aici cu acea corabie din lemn.

În cadrul de mai jos (fără și cu linii de ghidaj) ochiul e atras spre zona luminoasă care e și în treimea din dreapta a imaginii. Per ansamblu un cadru echilibrat și încadrat suplimentar de acea deschidere.

dsc00271

Fiind amator, am luxul de a mă ghida după ochi atunci când fac încadrările, deși cele menționate mai sus sunt deja un fel de automatism. În general aparatele foto digitale au posibilitatea de a afișa acel grid (linii de ghidaj) pentru a ajuta la compunerea imaginii – e o funcție care se poate activa dacă nu este predefinită. Poate e destul de multă geometrie, dar odată ce te obișnuiești cu aceste concepte le vei aplica automat iar imaginile vor fi semnificativ mai bune și mai echilibrate. Fiecare sub domeniu al fotografiei are particularități (de exemplu în fotografia de peisaj se recomandă acel negative space), dar elementele de bază se păstrează în mare. Cum am mai spus, fotografia fiind o formă de artă vizuală, regulile nu sunt niciodată bătute în cuie. Ca de obicei, dacă are cineva completări – în rubrica de comentarii sau chiar pe mailul din contact. Dacă există completări ample le pot adăuga în postare.

Advertisements

De cealaltă parte a baricadei

Că am tot criticat bloguri și blogări nu cred că e vreun secret. Le-am găsit tot felul de motive, că scriu prostii, că vorbesc prostii, de-astea. Încă n-am zis nimic – mă rog, aproape nimic – despre comentarii și comunitățile din jurul blogurilor.

Ca o paranteză, probabil că YouTube a mama comunităților datorită numărului mare de oameni care se perindă pe acolo, iar statistic vorbind, cu cât comunitatea din jurul unei persoane sau a unui canal e mai mare, cu atât ura e mai mare. Ai să vezi comentarii toxice, de multe ori scurte, aproape robotice. Oricine ai fi și oricum ai fi la un moment dat atragi și asta. 

Revenind la bloguri, nu la genul ăsta de reacții vreau să mă refer. Am tot făcut mișto de-a lungul timpului de faptul că erai hater atunci când corectai pe cineva, pentru că nimănui nu-i place să fie corectat, dar nici la hateri nu vreau să fac referire. E chiar mai simplu, sunt comentariile și dezbaterile de zi cu zi. Dacă ar trebui să rezum atitudinea de pe internetul românesc aș spune că e plin de minți încuiate și de dorința de a impune păreri, în loc de a le expune și a discuta pe marginea lor.

Minte încuiată nu ai atunci când nu înțelegi ceva, ci când nu înțelegi că alții aleg să gândească altfel decât tine. Asta e ceva atât de adânc încât se găsește la toate nivelurile societății, iar aici, pe internet, avem doar vârful piramidei. Dorința de a impune păreri transformă potențialele discuții din rubricile de comentarii într-un fel de listă de intrări, un fel de registru de axiome enunțate de comentatori. Fiecare emite părerea corectă într-un răspuns cât mai abrupt, categoric. Pentru că atunci când spui ceva trebuie să fii categoric și să fii sigur pe tine. În plus, o părere fundamentată de tine, cu numărul x de argumente ar trebui, în teorie, să fie acceptată aproape la modul general, nu? Așa am fost învățați să gândim, așa am fost învățați să ne exprimăm – corect, nu greșit, fără loc de interpretare. Oamenii nu vor să-și spună părerea și să primească răspunsuri, ci vor să-și exprime părerea corectă. Se merge atât de departe încât poți citi despre cât de subțire se îmbracă oamenii iarna sau care sunt concediile care merită. Poate merită doar la munte: din x motive și teoria celor 3 perpendiculare => că merită doar la munte.

De ce aș da eu mai mult decât suma x pe un telefon? întreabă retoric cineva, ca mai apoi să răspundă tot el că nu există un motiv întemeiat – normal, are unul mai ieftin și e perfect ok. Tu, care probabil faci cam același lucru cu un telefon, ai cam aceeași nevoie deci… vezi? e părerea corectă, accept-o, nu fi fraier. Am dat cel mai simplu (și tâmpit) exemplu, dar principiul se aplică la autostrăzi, fonduri europene, fotografii ale găurilor negre sau la impactul 5G-ului asupra sănătății. 

Probabil e greșit să atribui un astfel de comportament românilor, că nu suntem noi buricul Pământului, dar dacă la asta adunăm aroganța și nevoia de a fi mai presus, de a câștiga măcar o dispută de idei pe un blog obscur, ei bine, avem un comportament toxic.

Ce a însemnat pentru mine blogul – varianta serioasă

Am mai văzut astfel de postări, în care autorii blogurilor treceau în revistă lucruri bune sau mai puțin de care au avut parte datorită blogului. Probabil ați mai dat de ele  – în mare erau prieteni noi, expunere, reclamă, câștiguri materiale, joburi etc. – nu cred că are rost să intru în detalii, dar pentru mine experiența a fost alta. Intenționat a fost alta.

Am vrut un loc unde să postez câte ceva din pasiunea pentru fotografie. Am reușit abia prin 2006 să-mi cumpăr un DSLR și să-mi pot dedica mai mult timp pentru a învăța și a călători puțin. Am găsit platforma wordpress ca fiind satisfăcătoare și am început să-mi postez cadrele pe care le făceam. Luam cam peste tot aparatul cu mine așa că am putut să exersez și să experimentez, inclusiv cu partea de prelucrare. Ca o notă, ce zic eu aici se poate urmări prin răsfoirea arhivei din dreapta. Unele prelucrări sunt ok, multe sunt în schimb agresive și ciudate pentru că eram într-un proces de învățare și în căutarea unui stil.

Cu timpul am descoperit alte bloguri, alți fotografi, diverse site-uri, concursuri, reviste, dezbateri sau dispute. Fiind un blog personal am mai scris și eu tot felul de păreri, unele fundamentate, altele poate puerile. Așa ajungem la scris. Eu n-am scris niciodată prost, dar nu cred că ar trebui să-i fie frică vreunui scriitor că-i voi lua pâinea de la gură. Blogul a fost totuși o metodă bună de a exersa și de a-mi reciti modul în care mi-am formulat unele păreri. În timp ce unii sperau ca modul lor de a se exprima atrage un public numeros, eu speram să sune bine, nu să citească tot poporul – pentru simplul fapt că sunt convins că nu interesează pe tot poporul ce fac eu aici. 

Am continuat cu postări foarte personale atunci când am simțit nevoia (gen postarea cu pozele cu mine), postări parolate sau o extensie sub forma unui alt blog. Nu cred că o să dau link-uri, dacă nu le găsiți asta e. Aruncând un ochi înapoi, pentru mine acele postări exprimă sentimente puternice, dar sunt închise, adică nu cred că alții pot rezona cu ele sau se pot regăsi în ele, chiar dacă au trecut prin experiențe similare – latura mea egoistă; am vrut să fie despre mine, pentru mine.

Poate principalul obiectiv omniprezent a fost creșterea mea personală, mă rog, a unei laturi a personalității mele. Mi se pare că am reușit, mi se pare că am exprimat așa cum mi-am dorit fotografia și o parte din gândurile care m-au măcinat în timp ce practicam asta.

Între timp a venit explozia blogurilor, prin 2009 – 2010, când mulți tineri au luat avânt. Poate că sunt exigent, dar s-au rezumat la lucruri mărunte care nu au dus nicăieri. Au crescut ei ca persoane probabil, dar pentru mine a fost doar formă fără fond – sunt convins că am zis asta de cel puțin o mie de ori. Nu mă refer aici la scriitori. Aceeași perioadă marca sfârșitul blogurilor și al multor site-uri de fotografie pentru că nu știa nimeni ce să facă cu ele. Fotografii au rămas cu portofolii iar restul s-a risipit pentru că era o muncă pe care nu voia nimeni să o facă. În plus toți și-au văzut de drumul solitar, n-au simțit nevoia unei comunități. 

Așa ajungem la partea financiară. Poate sună arogant, dar blogging-ul ăsta e prea puțin, la fel și banii. Având o profesie, chiar și nu prea bine plătită, aș fi putut investi timp acolo în venituri extra care erau mult mai mari decât tot felul de advertoriale tâmpițele. Ce au încercat tot timpul să spună blogării, iar noi restul i-am luat peste picior, e că în spatele blogului e multă muncă, una de rutină și plicticoasă după părerea mea – documentare, scris și publicat articole, participat la evenimente și chinul cu atrasul cititorilor e pentru mine o muncă fără satisfacții. Cât despre fotografie, un fotograf e judecat după fotporafii, nu după blog, iar despre echipament se vorbește mult mai bine în afară. Pentru mine un blog transformat într-o afacere nu e destul, de asta am avut tot timpul o aversiune față de oameni cu profesii reale care erau „pasionați de social media”. Oameni care aveau atâtea de împărtășit se pozau aiurea pe la evenimente și scriau articole care nu ofereau nimic. Nu e pentru mine asta. 

Dacă am cunoscut oameni? da, asta se întâmplă atunci când cauți să discuți public, începi să dai de oameni cu care te înțelegi. Cu asta pot fi de acord că e un mare câștig, iar genul ăsta de interacțiune se vede pe bloguri de la o poștă – sunt oameni care vor să discute, care vor să împărtășească chestii.

Am ajuns prin 2014 și, vizibil cred, mi-am concentrat atenția în alte direcții. Am fotografiat mai rar, dar consider că am ajuns la un nivel destul de avansat – cel puțin pentru fotografia de călătorie/concediu/ocazie. Am fost ocupat cu altele dar m-am tot întrebat ce aș putea realiza dacă nu mi-aș lua o vacanță, ci m-aș delega pentru fotografie, adică aș simula abordarea profesională. Nu am avut timp de asta, dar am mai citit despre ce înseamnă să fii fotograf profesionist. Vă spune dam ăsta, nu e chiar roz. Mi-am materializat și alte pasiuni între timp și am alocat mai multă energie în direcțiile alea. Din cauza asta postatul fotografiilor s-a rărit mult pentru că pe moment nu mă ajută cu nimic platforma asta – vom vedea dacă și cum se va schimba asta.

Ca să închei și postarea, dar și chestiile astea cu afacerile, aș spune că, din câte pricep eu, publicitatea e un mamut din care vor toți să muște, așa că fiecare speculează cum poate. Unii recurg la practici de o moralitate discutabilă, în timp ce alții se dau aproape sfinți și totul culminează cu înțepături și dispute între taberele formate. Ceea ce încercau unii să spună prin „brand personal”, adică creearea unei imagini care să poată fi vândută, e acum la apogeu și e ceva care te consumă – deci nu e de mine. De asta a fost nevoie să treacă ani pentru ca unii să fie remarcați și imaginea lor să poată fi ulterior vândută. Dar hei, nu vă luați după mine, că eu nu mă pricep. Eu voi rămâne în continuare obscur, vzibil pentru cei câțiva care mă găsesc, cu zero promovare pentru că ăsta e dam167. Eu, ca persoană, sunt ceva mai complex, iar ăsta rămâne un blog.

Presiunea de a face bani…

…și obsesia de a nu îmbogăți pe alții, aș adăuga, pentru că mi se pare că de cele mai multe ori aceste idei se completează una pe cealaltă. 

Citeam articole despre fotografia ca afacere și mi se pare că fotografii și cei ce se folosesc de munca acestora au percepții diferite. Pe de o parte, cu cât concurența e mai acerbă, fotografia e de mai bună calitate, dar mai scump de produs (nu general valabil, dar destul cât să avem reper). De cealaltă parte însă, pe piață se caută o calitate acceptabilă, la prețul cel mai mic (din nou, o extrapolare, nu neapărat general valabil). Asta înseamnă că deși avem mai mult și mai bun, fotografii câștigă mai puțin – nu e sustenabil cum se zice acum. 

În plus, lumea afacerilor e dură și (ca-n blogosferă) „am muncit, dă-mi bani!” nu te duce prea departe pentru simplul fapt că sunt mulți ca tine și, cum fiecare e de acord la un moment dat să facă ceva pe gratis, probabil că va fi ăla ales și nu-ți va da ție bani. Asta așa, la modul simplist, pentru că odată intrat pe piață nu înseamnă că nu poți avea succes.

Legat de presiune, e simplu: fie ai nevoie de bani ca să supraviețuiești, fie trebuie să-ți justifici echipamentul cumpărat sau timpul necesar pe care l-ai alocat în detrimentul altor activități.

După ce ai început să simți presunea de care vorbeam, cred că e imposibil să nu te gândești la raportul dintre investiție și profit. Următorul pas e să te uiți la cine ajung banii tăi și probabil o să constați că entitatea aia prosperă, iar tu nu, ceea ce te duce la concluzia că plătești prea mult, indiferent că e echipament, curs de specializare sau altă resursă. Și nu, nu e o chestie românească, nu avem toți pretenția să fie totul gratis, toată lumea ajunge să-și pună problemele astea. Ca să compensezi, trebuie să faci și tu același lucru – să pui un preț mai mare pe ceea ce faci tu sau să-ți gândești altfel produsul/serviciul, cică e economie clasică. 

M-am uitat la un clip al Fstoppers în care Lee Morris explică de ce tutorialele produse de ei sunt așa scumpe – pe scurt, pentru că aia e valoarea pe care o oferă; cică sunt îndreptate spre un grup restrâns de fotografi și nu sunt gândite să fie vândute la un volum mare și preț mic. 

Până la urmă cred că e importantă acea valoare (de la add value, o expresie mai rar întâlnită în limba română) pe care ți-o aduce orice obiect/serviciu pe care dai bani. Responsabilitatea de a decide e mare, zic eu, și cade în întregime asupra ta, mai ales atunci când ești continuu tentat de abundența de pe piață. Cu cât concurența e mai acerbă, cu atât mai mult va trebui să iei fața cuiva prin diverse metode.

Cred că ne putem uita urât spre publicitate, care strică multe în ecuația asta a banilor, afacerilor și profiturilor. E ușor să urăști publicitatea, mai ales când banii sunt mulți și se caută numai compromisuri. O notă cu care aș vrea să închei această idee: gândește-te că pentru orice campanie publicitară de succes, mulți oameni au fost convinși să cheltuiască bani – aproape ironică nota articolului de aici, scris de un om din publicitate. Într-o lume ideală ni se promovează doar produse de calitate care ne fac viața mai bună, dar și asta cu măsură, ca alcoolul. Până ni se idealizează lumea, ne luptăm cu publicitatea și nu cedăm, nici nu dăm banii pe prostii. Prostii desenate ca nefiind prostii și pe care… dăm banii la un moment dat. 

_MG_0009

Dacă vă uitați mai mult de 5 secunde plătiți, căci obiectivul cu care e făcut cadrul costă 4000 de lei. Deci fie vă strângeți 4 mii de privitori, fie împărțiți suma la câți v-ați strâns. M, da, nu merge chiar așa.

Nocturn

Vreau să vă spun încă de la început că nu e nimic spectaculos, dar răsfoiam niște cadre și am zis să postez vreo 2-3. Acum mi-e ușor (cum spuneam, cu echipament ceva mai bun) să prind pur și simplu stelele, așa că vreau să compun un peisaj, vreau ca cerul să fie măcar încadrat dacă nu se vede Calea Lactee. N-am ajuns încă într-un loc în care să fiu mulțumit de cum arată cerul, dar mi s-a părut că poluarea luminoasă de la localitățile din jur parcă dă puțin contur cadrelor – poate și norii care se mișcau destul de repede din cauza vântului. Na, poate vi se par și vouă cât de cât.

_K4_2224_K4_2228_K4_2253

  • Focalizare manuală la infinit
  • Distanță focală 17mm
  • Timp de expunere 20”
  • ISO 6400
  • Procesare cu Adobe Lightroom

Cum e în alte părți asta cu „bani din blog”

În ultimul timp am început să plec urechea la cum se fac banii, în general part time, în foto-video pentru că recunosc, voiam să văd ce aș putea face atunci când mă voi hotărî să-mi iau pasiunea asta mai în serios. Înainte să vă spun ce am descoperit, razant am întâlnit și niște clipuri care se refereau strict la bloguri și o să notez câteva lucruri, așa ca o paranteză.

Deci despre bloguri, zic. Spre deosebire de poveștile de la noi, americanii recomandă să abordezi un domeniu cât mai restrâns, sau o nișă cum s-ar zice, dacă e s-o dăm în limbajul de lemn. În primul rând țin să vă spun că n-am rezistat să ascult mare lucru pentru că e ceva abstract, parcă menit să piardă timpul cuiva cu platitudini. În al doilea rând, mi s-a confirmat faptul că blogul e un paravan, un mod de a deveni tu o persoană publică, ca apoi să te bagi în cât mai multe lucruri. Sună foarte bine să căștigi sute de mii de $ pe an, nu? cu toate că asta a însemnat că respectiva blogăriță lucra cam 20 de ore pe zi – cred și eu atunci când scrii pe blog, ții cursuri online, ai un canal de YT, scrii reclame, te promovezi, ții tot felul de conturi de rețele sociale și mai și cauți oportunități în stânga și dreapta. Ei bine, ca pondere, cam 60% din bani au venit din cursurile online, deci nu e chiar blog. Am renunțat după câteva minute, pentru că efectiv asculți oameni care nu zic mare lucru și e normal, pentru că partea practică e datul din coate. Am închis paranteza.

Revenind la foto și video, la fel, prezența ta online e un paravan. Acel conținut pe care îl produci tu e de fapt un mod de a te promova. Cu timpul apar și sponsori precum Squarespace sau Dbrand, care mi se pare că sponsorizează tot iutubul, dar banii vin de fapt atunci când ajungi mare, când ești un fel de vedetă. Până atunci, cei ce fac foto câștigă bani din foto, iar cei ce fac video câștigă din filmări/prelucrări. De exemplu, Greg Snell (Snell Media și circa 12 mii de subscriberi pe YT) își câștigă o mare parte din bani din contracte, nu din canalul de YT. La fel fac și travel film makerii (sau influenceri), cum se numesc acum, pentru că niște clipuri filmate pentru un hotel le pot aduce niște mii de euro. Pentru notorietate se roagă de diverși pentru cazări sau permisiunea de a filma în incinta hotelurilor sau spa-urilor și astfel își fac un portofoliu. 

Când stai să-i asculți pe acești oameni vorbind fie pe canalele lor de YT sau în podcast-uri le poți remarca maturitatea și, mai ales, perseverența. E drept că în alte țări banii sunt mai mulți ca în România, dar și ei au disponibilitatea de a fi acolo unde sunt banii. Mi-a atras atenția o serie de  clipuri ale lui Greg Snell de pe YT unde prezenta, practic un behind the scenes, modul în care el și prietena lui au filmat și fotografiat materiale promoționale pentru un hotel din Tirol. Ca să fim înțeleși, hotelul nu i-a plătit să posteze chestii (ca mai apoi să se spurce lumea ca și la noi), ci i-a plătit să producă niște materiale. 

Continuând cu partea de foto, ar trebui să încerci să vinzi print-uri, să ții cursuri, poate chiar să încerci fotografia stock – adică să produci cât mai mult. Fiind totuși oameni care produc ceva, ai să remarci că ajung câteva mii de subscriberi pe YT ca aceștia să fie cunoscuți și abordați de tot felul de companii. Când pui accentul pe un domeniu îți dai seama că nu mai ai un public atât de mare, ci unul mai restrâns – ceea ce în România se consideră irelevant, adică nu „vinzi” destul. 

O să repet, am fost surprins să văd cât de maturi sunt acei puși de 25 de ani și cum pun accentul pe perseverență atunci când vorbesc despre modul în care au început câte o afacere, indiferent dacă au avut succes sau nu – nimeni n-a reușit mare lucru din prima încercare. Ce cei nu sunt speculanți se văd de la distanță și se remarcă ușor printre oamenii serioși. Dacă ar fi să trec ușor peste foto/video, observ că în alte părți se face mai mult. Se repară calculatoare, se fac rețele, se testează lucruri, se contruiesc tot felul de prostioare. Eu unul încă n-am văzut pe cineva pe aici construind un PC – măcar pe al lui, că trebuie să aibă unul – în schimb povestește despre tot felul de avioane lansate pe piață. Pentru că nu-i așa, câte PC-uri să construiești și cât să vândă cineva prin tine? Spun asta pentru că am auzit-o în contextul aparatelor foto: românii n-au bani să cumpere, deci pentru ce să faci review-uri? logic, pentru ăia puțini care le cumpără. Ironia e că într-o țară în care nu sunt bani unii au pretenția ca oamenii să plătească aproape orice fel de conținut tocmai pentru motivul ăsta – că nu sunt bani. 

Ca o concluzie, rețeta pe care am reținut-o eu e persevernța. În rest, rămân la părerea că la noi nu se face mare lucru și aici mă refer la cei ce au pretenții financiare. De muncit se muncește mult, da, dar încă ni se pare că lumea ar trebui să plătească pentru a ne citi părerile și e ușor să spui că restul nu pune valoare pe munca ta. Probabil ce am scris eu aici ți-aș fi pusu spune la o bere, unde nu mai aveam scuza că am muncit și am consumat timp. E o părere, e o sinteză, nu te-am învățat nimic. 

Povestea mea cu trepiedele

Sau cu trepiedurile, dacă îți sună mai bine.

Pe scurt, istoria mea cu aparatele foto e cam așa:

Până în 2005 am folosit (rar) un Smena 8M, apoi un Praktica LLC. Dacă Smena era greu de folosit, pentru Praktica nu găseai baterie, ceea ce însemna că aveai un singur timp de expunere – noroc totuși cu filmele mai noi. În 2005 mi-am cumpărat primul aparat digital, un HP, ce găseai prin magazine, compact cu 5 megapixeli. Prost, bineînțeles. L-am folosit cam 1 an, ca să revin apoi la Praktica – mai puține cadre, chiar mai puține reușite, dar măcar simțeam că fotografiez. N-am putut totuși să ignor era digitală și, în 2006, mi-am cumpărat un Canon EOS 350D (kit). Spre sfârșitul lui 2006, după încercări de expuneri lungi pe o plajă a Mării Adriatice, începe povestea trepiedelor.

Aveam acasă un trepied vechi cu picioare din aluminiu și cap cu bilă – probabil de prin anii ’70 – ’80. Era așa stabil încât abia am reușit să fac o poză ansamblului aparat+trepied. Pe la sfârșitul lui 2006 am decis să iau totuși un trepied – ceva cu picioare din aluminu și cap cu 3 axe, din plastic. A costat undeva pe la 200 de lei, sau 2 milioane cum era atunci când eram toți milionari. Era destul pentru trepied ieftin și prost, având în vedere că 350D-ul a costat 1800 de lei. Deși foloseam un aparat ușor (practic cam cel mai mic corp de DSLR de pe piață), capul era groaznic și rar reușeam să-l fixez așa cum voiam. Șuruburile strânse prea tare uzau imediat filetul și făceau plasticul să crape pe alocuri. Dar ăsta a fost primul și na, am zis că învăț.

Al doilea, luat tot din supermarket (Metro de data asta) era, ce-i drept, mai solid. Tot din aluminiu, tot cu cap din plastic și 3 axe, dar capul era mai mare și părea mai robust (circa 360 de lei) – asta fiind în 2007. După câteva ieșiri, cu amărăciune în suflet mi-am dat seama că era exact același lucru – doar că arăta ceva mai bine. 

În 2008 am trecut la un corp mai mare – Canon EOS 40D – și nu știu dacă ați observat voi din prostiile de pe aici, dar mi s-a părut că fotografia mea prin contur. Am adăugat un obiectiv cât de cât (acel 17-55 IS USM f/2.8) și parcă s-a făcut, la propriu și la figurat, lumină. Așa că, în 2009 și cu o mașină sub fund, m-am gândit că ar trebui să-mi iau chestii mai ca lumea. Mai ca lumea a însemnat atunci un Bilora Perfect Pro A324 cu cap Bilora 1150 – 700 de lei. Într-adevăr, era complet altceva, adică dacă restul erau mașini, ăsta era un tanc. Partea proastă e că nu era ceva de cărat în spate – am încercat, cam 3.5-4kg e cam deal braker cum se spune acum. Mi s-a părut foarte mult atunci 700 de lei (poate pentru că salariul meu era de 1500), dar lucram altfel cu el. Capul era cu bilă, se fixa precis, picioarele erau solide și ușor de extins. A fost pentru prima dată când mi-am dat seama că un trepied bun își merită banii. 

All good things must come to an end și prin 2014 am reușit să rup un picior la nivelul articulației. Practic a fost vina mea, șurubul din articulație nu era strâns, iar jocul piciorului din cauza pozițiilor dubioase de pe lângă râuri a rupt definitiv prinderea. L-am trimis către producător în speranța că se poate schimba piciorul, dar din păcate mi s-a spus că nu se poate. Deși îl foloseam mai rar pentru că era greu de cărat, a fost un trepied foarte bun atunci când îl aveam cu mine. 

În 2015 vine următorul, un Mantona Scout, din aluminiu și cap cu bilă – 450 de lei. Ceva mai mic (și mai puțin robust), cu greutatea de aproximativ 2kg. Deși cântărește jumătate din cel vechi, și ăsta mi se pare destul de greu – probabil am îmbătrânit eu. Oricum, faptul că a fost ieftin (a venit cu tot cu cap) se vede și, poate și datorită lipsei de întreținere, capul nu e precis, clemele picioarelor sunt greu de desfăcut și mecanismul de fixare al plăcuței e corodat tot. Toate astea înseamnă că probabil va fi înlocuit, dar parcă n-am învățat nimic până acum și mă uit din nou la chestii relativ ieftine.

Niște calcule, dacă ajută pe cineva:

  • 1700 lei în circa 12 ani am cheltuit doar pe trepiede;
  • în ăștia 12 ani am schimbat 4 aparate (după 40D am trecut la 7D, apoi la 1D, dar nu cred că avea relevanță aici pentru că greutatea echipamentului n-a variat mult);
  • dat fiind faptul că doar corpurile aparatelor m-au costat cam 11200 lei, trepiedele au costat cam 15% din prețul corpurilor

Ca o concluzie, 1700 de lei nu e foarte mult, dar ar fi putut fi, la un moment dat un trepied bun. Aș menționa totuși că înainte de 2009 – 2010 nu găseai mare lucru în România, așa că era greu să alegi de la început ceva ca lumea, chiar dacă știai ce cauți. Probabil punctul de cotitură a fost 2009, când puteam alege direct ceva din carbon care să mă fi ținut și acum. Problema de fiabilitate a fost utilizatorul aici, deci în mod normal acel trepied (Bilora) era bun, doar că foarte incomod și probabil ar fi stat mai mult acasă. 2009 însă a fost un an prolific pentru echipamentul meu, pentru că mi-am luat rucsac, trepied, grip, acumulatori, blitz și un obiectiv – adică câteva mii bune de lei.

Morala: chestiile foto-video mai ieftine s-ar putea să nu fie așa bune.

Astrofotografie (actualizat)

Am mai atins subiectul, dar cred că în general am pus câteva cadre făcute de mine și am menționat setările, nu știu dacă am explicat de ce le-am folosit tocmai pe alea. De-a lungul timpului mi-am dat seama că sunt oarecum standard setările alea, cel puțin pentru un DSLR normal, nemodificat, pus pe un trepied și orientat către cer. Pe lângă aparat cu un obiectiv (depinde de peisajul pe care vrei să-l surprinzi), se pleacă de la setările de mai jos.

IMG_3696.jpg

Evident, pentru a face acele setări trebuie să fii în modul manual al aparatului (M). De preferat este să fotografiezi în format necomprimat (RAW) pentru a avea cât mai multă informație digitală la prelucrare.

ISO

De obicei cât mai mare, dar cum aparatele moderne permit sensibilități de peste 50000 odată cum îmbunătățirea senzorilor, de obicei 3200 e suficient. Pentru calitatea fotografiilor este de preferat ca ISO să aibă sensibilități cât mai mici, așa că e bine să încerci cu mai multe valori. Eu am folosit 1600 și 3200.

Timpul de exepunere

20’’ reprezintă un optim – destul de lung pentru a surprinde destule detalii, nu îndeajuns de lung pentru ca rotația Pământului să nu producă acele star trails, adică stelele să devină alungite. Mă rog, în cazul în care ăla e efectul dorit, ignoră asta.

Diafragma

Trebuie să fie deschisă la maxim, pentru a surprinde cât mai multă lumină. Cu cât e mai luminos obiectivul cu atât mai bine. 

Unul dintre lucrurile pe care le-am observat în timp, folosind 3 aparate și mai multe obiective, e că se simte calitatea obiectivelor și senzorul aparatului – e oarecum normal, pentru că și diferența de preț e mare. Cu toate astea se pot obține rezultate foarte bune și cu aparate mai ieftine prin modificarea acestora (câteva detalii aici), sau prin adăugarea unui star tracker, adică un dispozitiv care rotește aparatul pentru a compensa rotația Pământului (pentru a folosi timpi de expunere mult mai lungi). E important faptul că modificarea aparatului îl face să fie bun DOAR pentru astrofotografie și aduce rezultate mult mai bune decât un aparat scump. Oarecum e normal totuși să faci astfel de modificări pe aparate mai ieftine și a nu strica un echipament scump (stricat în sensul că nu mai poate fi folosit pentru alt gen de fotografie).

Mă voi interesa și eu de ce înseamnă acel star tracker, pentru că mi se pare cea mai bună variantă pentru mine de a crește calitatea cadrelor mele. Sigur, există telescoape cu tot felul de filtre, dar n-am de gând să car așa ceva după mine, cel puțin nu încă. Poate la bătrânețe, când voi avea mai mult timp liber. O să mă interesez și de posibilitatea modificării unui aparat (un canon EOS 40D), dar nu-mi surâde nici ideea de a căra două corpuri după mine. O altă tehnică ce necesită acel tracker este image stacking, adică suprapunerea a mai multe cadre pentru a elimina zgomotul produs de senzor. Cadrele se importă în softuri specializate și rezultă imagini mai „curate”, adică de o mai bună calitate.

Pentru cine e interesat, urmăresc canalul de YT AstroBackYard al unui tip pasionat de astrofotografie și mi se pare că sunt destule informații, în clipuri destul de scurte și ușor de digerat. Da, urmărindu-l mi-am dat seama în ce epocă de piatră încerc eu să fotografiez Calea Lactee dar învăț, și mi se pare ok modul în care explică tipul tot felul de lucruri – bine, e la un alt nivel, practic urmărește clustere, constelații, planete, nebuloase etc., de care eu nici nu știam că există, dar mai să le și caut pe cer.

Actualizare: pentru a vedea mai întâi ce face Trevor (AstroBackyard de mai sus) aruncați un ochi și pe contul său de Instagram – în clipurile sale, vloguri ca să zic așa, se filmează în timp ce fotogrfiază, explicând destul de în detaliu procesul, iar la final pune rezultatul.

De ce contează (încă) marca aparatului foto

Postarea e inspirată de aici (mă rog, din titlul de acolo) și de asta pun link, dar nu e nevoie să citiți acolo pentru că nu e elocvent ce zice autorul respectiv. Pe scurt, pentru el personal nu există o marcă de echipament foto care să facă diferența, mai ales la calitatea imaginii. Nu e neapărat greșit, dar e ca și cum aș spune că dacă eu sunt mulțumit de Canon, n-ar trebui să cumpere nimeni altceva. Normal că încă contează marca, pentru că produsele sunt gândite diferit, uneori reglate diferit și au funcții diferite.

Prețul

O să încep cu acest criteriu, aplicat strict la corpul aparatului – pentru că o să vedeți că în funcție de accesorii, prețul poate fi sau nu un factor determinant pentru unii. Nu mă refer doar la prețul aplicat corpului aparatului, în sensul că un Canon 5D Mk IV e mai ieftin sau mai scump decât un Sony A7 III sau un Nikon D850, ci și la impactul regiunii de unde-l cumperi. Atunci când Nikon a intrat oficial pe piața din România erau mai multe campanii de reducere și erau tot felul de promoții, de exemplu genți sau filtre gratuite la achiziționarea aparatelor. 

Obiective

Pentru cineva care tratează serios fotografia, obiectivele sunt 50% din echipament. Dintre noi ăștia, nimeni n-o să aibă un aparat + un obiectiv și aia e, pentru că fiecare obiectiv face altceva. Prin urmare, e important ca producătorul de la care cumperi să aibă în gama de obiective ceea ce ai tu nevoie și la prețuri care să-ți convină. De exemplu, obiectivele Canon sunt mai ieftine decât Sony (gama de vârf), dar obiectivele ieftine Nikkor sunt mai bune decât cele ieftine vândute de Canon. Sau, dacă producătorul aparatului nu oferă obiectivele de care ai nevoie sau sunt foarte scumpe, trebuie ca măcar terții să ofere o calitate care să te satisfacă (Tamron, Sigma, Tokina etc.) pentru montura ta.

Accesoriile/funcții dedicate 

Pentru unii fotografi sunt importante unele funcții precum time lapse video sau intervalometrul în aparat. Lipsa acestora înseamnă că trebuie să ai accesorii dedicate, care uneori sunt scumpe sau pur și simplu trebuie să le cari după tine.

Video

A devenit comod să-ți dorești să filmezi cu aparatul foto, în loc să cari după tine și o cameră video, și e oarecum de înțeles. Aici Sony este marca preferată datorită raportului calitate/preț și a sistemului de focalizare precis. E un subiect destul de intens tratat pe YouTube (e de înțeles, acolo toată lumea filmează) și există multe comparații între aparate și obiective care se încadrează în tot felul de bugete.

Ergonomia

E ceva subiectiv, dar foarte important pentru unii dintre noi. Dintre toți producătorii, Fuji se remarcă prin multitudinea de rotițe și butoane care face ca fluxul de lucru să fie apropiat de unul analogic. În rest, depinde de obiectivele pe care le folosești, pentru că obiectivele grele au nevoie de un corp solid pentru a fi cât de cât echilibrate.

Sponsorizări/închirieri

Am lăsat-o pe asta mai la urmă, pentru că se aplică unui grup mai restrâns după părerea mea. Cred că unii nu știu că mulți dintre fotografii profesioniști au ales o marcă pentru că aia au primit, la aia erau reduceri sau pur și simplu aia s-a putut închiria. Să zicem că ai o ședință foto la Cluj și ar fi comod să închiriezi echipament. Poate obiectivele disponibile nu se potrivesc cu ce ai tu, sau închiriezi direct tot echipamentul pentru că e mai ieftin decât să deții tu sculele respective. 

Preferințe

Nu știu de ce încearcă lumea să se ascundă tot timpul, de parcă n-am avea voie să avem o afinitate pentru unele produse sau unele mărci. Așa cum eu sunt astras de Canon, altul poate fi atras de Fuji sau de Nikon, mai ales că odată ce te-ai obișnuit cu un sistem și ești mulțumit, simple specificații tehnice probabil că nu te vor determina să cumperi altceva. E bine să mai schimbi aparatele sau obiectivele, măcar clasele dacă nu chiar și marca, dar e normal să-ți placă ceva și să mai și alegi cu inima, nu doar după review-uri. 

Compatibilitatea cu ce ai deja

Cred că e destul de clar aici, uneori vrei doar un upgrade, nu neapărat un complet alt sistem, și vrei să poți folosi din accesoriile pe care le deții deja.