Uncategorized

Presiunea de a face bani…

…și obsesia de a nu îmbogăți pe alții, aș adăuga, pentru că mi se pare că de cele mai multe ori aceste idei se completează una pe cealaltă. 

Citeam articole despre fotografia ca afacere și mi se pare că fotografii și cei ce se folosesc de munca acestora au percepții diferite. Pe de o parte, cu cât concurența e mai acerbă, fotografia e de mai bună calitate, dar mai scump de produs (nu general valabil, dar destul cât să avem reper). De cealaltă parte însă, pe piață se caută o calitate acceptabilă, la prețul cel mai mic (din nou, o extrapolare, nu neapărat general valabil). Asta înseamnă că deși avem mai mult și mai bun, fotografii câștigă mai puțin – nu e sustenabil cum se zice acum. 

În plus, lumea afacerilor e dură și (ca-n blogosferă) „am muncit, dă-mi bani!” nu te duce prea departe pentru simplul fapt că sunt mulți ca tine și, cum fiecare e de acord la un moment dat să facă ceva pe gratis, probabil că va fi ăla ales și nu-ți va da ție bani. Asta așa, la modul simplist, pentru că odată intrat pe piață nu înseamnă că nu poți avea succes.

Legat de presiune, e simplu: fie ai nevoie de bani ca să supraviețuiești, fie trebuie să-ți justifici echipamentul cumpărat sau timpul necesar pe care l-ai alocat în detrimentul altor activități.

După ce ai început să simți presunea de care vorbeam, cred că e imposibil să nu te gândești la raportul dintre investiție și profit. Următorul pas e să te uiți la cine ajung banii tăi și probabil o să constați că entitatea aia prosperă, iar tu nu, ceea ce te duce la concluzia că plătești prea mult, indiferent că e echipament, curs de specializare sau altă resursă. Și nu, nu e o chestie românească, nu avem toți pretenția să fie totul gratis, toată lumea ajunge să-și pună problemele astea. Ca să compensezi, trebuie să faci și tu același lucru – să pui un preț mai mare pe ceea ce faci tu sau să-ți gândești altfel produsul/serviciul, cică e economie clasică. 

M-am uitat la un clip al Fstoppers în care Lee Morris explică de ce tutorialele produse de ei sunt așa scumpe – pe scurt, pentru că aia e valoarea pe care o oferă; cică sunt îndreptate spre un grup restrâns de fotografi și nu sunt gândite să fie vândute la un volum mare și preț mic. 

Până la urmă cred că e importantă acea valoare (de la add value, o expresie mai rar întâlnită în limba română) pe care ți-o aduce orice obiect/serviciu pe care dai bani. Responsabilitatea de a decide e mare, zic eu, și cade în întregime asupra ta, mai ales atunci când ești continuu tentat de abundența de pe piață. Cu cât concurența e mai acerbă, cu atât mai mult va trebui să iei fața cuiva prin diverse metode.

Cred că ne putem uita urât spre publicitate, care strică multe în ecuația asta a banilor, afacerilor și profiturilor. E ușor să urăști publicitatea, mai ales când banii sunt mulți și se caută numai compromisuri. O notă cu care aș vrea să închei această idee: gândește-te că pentru orice campanie publicitară de succes, mulți oameni au fost convinși să cheltuiască bani – aproape ironică nota articolului de aici, scris de un om din publicitate. Într-o lume ideală ni se promovează doar produse de calitate care ne fac viața mai bună, dar și asta cu măsură, ca alcoolul. Până ni se idealizează lumea, ne luptăm cu publicitatea și nu cedăm, nici nu dăm banii pe prostii. Prostii desenate ca nefiind prostii și pe care… dăm banii la un moment dat. 

_MG_0009

Dacă vă uitați mai mult de 5 secunde plătiți, căci obiectivul cu care e făcut cadrul costă 4000 de lei. Deci fie vă strângeți 4 mii de privitori, fie împărțiți suma la câți v-ați strâns. M, da, nu merge chiar așa.

Advertisements

Nocturn

Vreau să vă spun încă de la început că nu e nimic spectaculos, dar răsfoiam niște cadre și am zis să postez vreo 2-3. Acum mi-e ușor (cum spuneam, cu echipament ceva mai bun) să prind pur și simplu stelele, așa că vreau să compun un peisaj, vreau ca cerul să fie măcar încadrat dacă nu se vede Calea Lactee. N-am ajuns încă într-un loc în care să fiu mulțumit de cum arată cerul, dar mi s-a părut că poluarea luminoasă de la localitățile din jur parcă dă puțin contur cadrelor – poate și norii care se mișcau destul de repede din cauza vântului. Na, poate vi se par și vouă cât de cât.

_K4_2224_K4_2228_K4_2253

  • Focalizare manuală la infinit
  • Distanță focală 17mm
  • Timp de expunere 20”
  • ISO 6400
  • Procesare cu Adobe Lightroom

Cum e în alte părți asta cu „bani din blog”

În ultimul timp am început să plec urechea la cum se fac banii, în general part time, în foto-video pentru că recunosc, voiam să văd ce aș putea face atunci când mă voi hotărî să-mi iau pasiunea asta mai în serios. Înainte să vă spun ce am descoperit, razant am întâlnit și niște clipuri care se refereau strict la bloguri și o să notez câteva lucruri, așa ca o paranteză.

Deci despre bloguri, zic. Spre deosebire de poveștile de la noi, americanii recomandă să abordezi un domeniu cât mai restrâns, sau o nișă cum s-ar zice, dacă e s-o dăm în limbajul de lemn. În primul rând țin să vă spun că n-am rezistat să ascult mare lucru pentru că e ceva abstract, parcă menit să piardă timpul cuiva cu platitudini. În al doilea rând, mi s-a confirmat faptul că blogul e un paravan, un mod de a deveni tu o persoană publică, ca apoi să te bagi în cât mai multe lucruri. Sună foarte bine să căștigi sute de mii de $ pe an, nu? cu toate că asta a însemnat că respectiva blogăriță lucra cam 20 de ore pe zi – cred și eu atunci când scrii pe blog, ții cursuri online, ai un canal de YT, scrii reclame, te promovezi, ții tot felul de conturi de rețele sociale și mai și cauți oportunități în stânga și dreapta. Ei bine, ca pondere, cam 60% din bani au venit din cursurile online, deci nu e chiar blog. Am renunțat după câteva minute, pentru că efectiv asculți oameni care nu zic mare lucru și e normal, pentru că partea practică e datul din coate. Am închis paranteza.

Revenind la foto și video, la fel, prezența ta online e un paravan. Acel conținut pe care îl produci tu e de fapt un mod de a te promova. Cu timpul apar și sponsori precum Squarespace sau Dbrand, care mi se pare că sponsorizează tot iutubul, dar banii vin de fapt atunci când ajungi mare, când ești un fel de vedetă. Până atunci, cei ce fac foto câștigă bani din foto, iar cei ce fac video câștigă din filmări/prelucrări. De exemplu, Greg Snell (Snell Media și circa 12 mii de subscriberi pe YT) își câștigă o mare parte din bani din contracte, nu din canalul de YT. La fel fac și travel film makerii (sau influenceri), cum se numesc acum, pentru că niște clipuri filmate pentru un hotel le pot aduce niște mii de euro. Pentru notorietate se roagă de diverși pentru cazări sau permisiunea de a filma în incinta hotelurilor sau spa-urilor și astfel își fac un portofoliu. 

Când stai să-i asculți pe acești oameni vorbind fie pe canalele lor de YT sau în podcast-uri le poți remarca maturitatea și, mai ales, perseverența. E drept că în alte țări banii sunt mai mulți ca în România, dar și ei au disponibilitatea de a fi acolo unde sunt banii. Mi-a atras atenția o serie de  clipuri ale lui Greg Snell de pe YT unde prezenta, practic un behind the scenes, modul în care el și prietena lui au filmat și fotografiat materiale promoționale pentru un hotel din Tirol. Ca să fim înțeleși, hotelul nu i-a plătit să posteze chestii (ca mai apoi să se spurce lumea ca și la noi), ci i-a plătit să producă niște materiale. 

Continuând cu partea de foto, ar trebui să încerci să vinzi print-uri, să ții cursuri, poate chiar să încerci fotografia stock – adică să produci cât mai mult. Fiind totuși oameni care produc ceva, ai să remarci că ajung câteva mii de subscriberi pe YT ca aceștia să fie cunoscuți și abordați de tot felul de companii. Când pui accentul pe un domeniu îți dai seama că nu mai ai un public atât de mare, ci unul mai restrâns – ceea ce în România se consideră irelevant, adică nu „vinzi” destul. 

O să repet, am fost surprins să văd cât de maturi sunt acei puși de 25 de ani și cum pun accentul pe perseverență atunci când vorbesc despre modul în care au început câte o afacere, indiferent dacă au avut succes sau nu – nimeni n-a reușit mare lucru din prima încercare. Ce cei nu sunt speculanți se văd de la distanță și se remarcă ușor printre oamenii serioși. Dacă ar fi să trec ușor peste foto/video, observ că în alte părți se face mai mult. Se repară calculatoare, se fac rețele, se testează lucruri, se contruiesc tot felul de prostioare. Eu unul încă n-am văzut pe cineva pe aici construind un PC – măcar pe al lui, că trebuie să aibă unul – în schimb povestește despre tot felul de avioane lansate pe piață. Pentru că nu-i așa, câte PC-uri să construiești și cât să vândă cineva prin tine? Spun asta pentru că am auzit-o în contextul aparatelor foto: românii n-au bani să cumpere, deci pentru ce să faci review-uri? logic, pentru ăia puțini care le cumpără. Ironia e că într-o țară în care nu sunt bani unii au pretenția ca oamenii să plătească aproape orice fel de conținut tocmai pentru motivul ăsta – că nu sunt bani. 

Ca o concluzie, rețeta pe care am reținut-o eu e persevernța. În rest, rămân la părerea că la noi nu se face mare lucru și aici mă refer la cei ce au pretenții financiare. De muncit se muncește mult, da, dar încă ni se pare că lumea ar trebui să plătească pentru a ne citi părerile și e ușor să spui că restul nu pune valoare pe munca ta. Probabil ce am scris eu aici ți-aș fi pusu spune la o bere, unde nu mai aveam scuza că am muncit și am consumat timp. E o părere, e o sinteză, nu te-am învățat nimic. 

Povestea mea cu trepiedele

Sau cu trepiedurile, dacă îți sună mai bine.

Pe scurt, istoria mea cu aparatele foto e cam așa:

Până în 2005 am folosit (rar) un Smena 8M, apoi un Praktica LLC. Dacă Smena era greu de folosit, pentru Praktica nu găseai baterie, ceea ce însemna că aveai un singur timp de expunere – noroc totuși cu filmele mai noi. În 2005 mi-am cumpărat primul aparat digital, un HP, ce găseai prin magazine, compact cu 5 megapixeli. Prost, bineînțeles. L-am folosit cam 1 an, ca să revin apoi la Praktica – mai puține cadre, chiar mai puține reușite, dar măcar simțeam că fotografiez. N-am putut totuși să ignor era digitală și, în 2006, mi-am cumpărat un Canon EOS 350D (kit). Spre sfârșitul lui 2006, după încercări de expuneri lungi pe o plajă a Mării Adriatice, începe povestea trepiedelor.

Aveam acasă un trepied vechi cu picioare din aluminiu și cap cu bilă – probabil de prin anii ’70 – ’80. Era așa stabil încât abia am reușit să fac o poză ansamblului aparat+trepied. Pe la sfârșitul lui 2006 am decis să iau totuși un trepied – ceva cu picioare din aluminu și cap cu 3 axe, din plastic. A costat undeva pe la 200 de lei, sau 2 milioane cum era atunci când eram toți milionari. Era destul pentru trepied ieftin și prost, având în vedere că 350D-ul a costat 1800 de lei. Deși foloseam un aparat ușor (practic cam cel mai mic corp de DSLR de pe piață), capul era groaznic și rar reușeam să-l fixez așa cum voiam. Șuruburile strânse prea tare uzau imediat filetul și făceau plasticul să crape pe alocuri. Dar ăsta a fost primul și na, am zis că învăț.

Al doilea, luat tot din supermarket (Metro de data asta) era, ce-i drept, mai solid. Tot din aluminiu, tot cu cap din plastic și 3 axe, dar capul era mai mare și părea mai robust (circa 360 de lei) – asta fiind în 2007. După câteva ieșiri, cu amărăciune în suflet mi-am dat seama că era exact același lucru – doar că arăta ceva mai bine. 

În 2008 am trecut la un corp mai mare – Canon EOS 40D – și nu știu dacă ați observat voi din prostiile de pe aici, dar mi s-a părut că fotografia mea prin contur. Am adăugat un obiectiv cât de cât (acel 17-55 IS USM f/2.8) și parcă s-a făcut, la propriu și la figurat, lumină. Așa că, în 2009 și cu o mașină sub fund, m-am gândit că ar trebui să-mi iau chestii mai ca lumea. Mai ca lumea a însemnat atunci un Bilora Perfect Pro A324 cu cap Bilora 1150 – 700 de lei. Într-adevăr, era complet altceva, adică dacă restul erau mașini, ăsta era un tanc. Partea proastă e că nu era ceva de cărat în spate – am încercat, cam 3.5-4kg e cam deal braker cum se spune acum. Mi s-a părut foarte mult atunci 700 de lei (poate pentru că salariul meu era de 1500), dar lucram altfel cu el. Capul era cu bilă, se fixa precis, picioarele erau solide și ușor de extins. A fost pentru prima dată când mi-am dat seama că un trepied bun își merită banii. 

All good things must come to an end și prin 2014 am reușit să rup un picior la nivelul articulației. Practic a fost vina mea, șurubul din articulație nu era strâns, iar jocul piciorului din cauza pozițiilor dubioase de pe lângă râuri a rupt definitiv prinderea. L-am trimis către producător în speranța că se poate schimba piciorul, dar din păcate mi s-a spus că nu se poate. Deși îl foloseam mai rar pentru că era greu de cărat, a fost un trepied foarte bun atunci când îl aveam cu mine. 

În 2015 vine următorul, un Mantona Scout, din aluminiu și cap cu bilă – 450 de lei. Ceva mai mic (și mai puțin robust), cu greutatea de aproximativ 2kg. Deși cântărește jumătate din cel vechi, și ăsta mi se pare destul de greu – probabil am îmbătrânit eu. Oricum, faptul că a fost ieftin (a venit cu tot cu cap) se vede și, poate și datorită lipsei de întreținere, capul nu e precis, clemele picioarelor sunt greu de desfăcut și mecanismul de fixare al plăcuței e corodat tot. Toate astea înseamnă că probabil va fi înlocuit, dar parcă n-am învățat nimic până acum și mă uit din nou la chestii relativ ieftine.

Niște calcule, dacă ajută pe cineva:

  • 1700 lei în circa 12 ani am cheltuit doar pe trepiede;
  • în ăștia 12 ani am schimbat 4 aparate (după 40D am trecut la 7D, apoi la 1D, dar nu cred că avea relevanță aici pentru că greutatea echipamentului n-a variat mult);
  • dat fiind faptul că doar corpurile aparatelor m-au costat cam 11200 lei, trepiedele au costat cam 15% din prețul corpurilor

Ca o concluzie, 1700 de lei nu e foarte mult, dar ar fi putut fi, la un moment dat un trepied bun. Aș menționa totuși că înainte de 2009 – 2010 nu găseai mare lucru în România, așa că era greu să alegi de la început ceva ca lumea, chiar dacă știai ce cauți. Probabil punctul de cotitură a fost 2009, când puteam alege direct ceva din carbon care să mă fi ținut și acum. Problema de fiabilitate a fost utilizatorul aici, deci în mod normal acel trepied (Bilora) era bun, doar că foarte incomod și probabil ar fi stat mai mult acasă. 2009 însă a fost un an prolific pentru echipamentul meu, pentru că mi-am luat rucsac, trepied, grip, acumulatori, blitz și un obiectiv – adică câteva mii bune de lei.

Morala: chestiile foto-video mai ieftine s-ar putea să nu fie așa bune.

Astrofotografie (actualizat)

Am mai atins subiectul, dar cred că în general am pus câteva cadre făcute de mine și am menționat setările, nu știu dacă am explicat de ce le-am folosit tocmai pe alea. De-a lungul timpului mi-am dat seama că sunt oarecum standard setările alea, cel puțin pentru un DSLR normal, nemodificat, pus pe un trepied și orientat către cer. Pe lângă aparat cu un obiectiv (depinde de peisajul pe care vrei să-l surprinzi), se pleacă de la setările de mai jos.

IMG_3696.jpg

Evident, pentru a face acele setări trebuie să fii în modul manual al aparatului (M). De preferat este să fotografiezi în format necomprimat (RAW) pentru a avea cât mai multă informație digitală la prelucrare.

ISO

De obicei cât mai mare, dar cum aparatele moderne permit sensibilități de peste 50000 odată cum îmbunătățirea senzorilor, de obicei 3200 e suficient. Pentru calitatea fotografiilor este de preferat ca ISO să aibă sensibilități cât mai mici, așa că e bine să încerci cu mai multe valori. Eu am folosit 1600 și 3200.

Timpul de exepunere

20’’ reprezintă un optim – destul de lung pentru a surprinde destule detalii, nu îndeajuns de lung pentru ca rotația Pământului să nu producă acele star trails, adică stelele să devină alungite. Mă rog, în cazul în care ăla e efectul dorit, ignoră asta.

Diafragma

Trebuie să fie deschisă la maxim, pentru a surprinde cât mai multă lumină. Cu cât e mai luminos obiectivul cu atât mai bine. 

Unul dintre lucrurile pe care le-am observat în timp, folosind 3 aparate și mai multe obiective, e că se simte calitatea obiectivelor și senzorul aparatului – e oarecum normal, pentru că și diferența de preț e mare. Cu toate astea se pot obține rezultate foarte bune și cu aparate mai ieftine prin modificarea acestora (câteva detalii aici), sau prin adăugarea unui star tracker, adică un dispozitiv care rotește aparatul pentru a compensa rotația Pământului (pentru a folosi timpi de expunere mult mai lungi). E important faptul că modificarea aparatului îl face să fie bun DOAR pentru astrofotografie și aduce rezultate mult mai bune decât un aparat scump. Oarecum e normal totuși să faci astfel de modificări pe aparate mai ieftine și a nu strica un echipament scump (stricat în sensul că nu mai poate fi folosit pentru alt gen de fotografie).

Mă voi interesa și eu de ce înseamnă acel star tracker, pentru că mi se pare cea mai bună variantă pentru mine de a crește calitatea cadrelor mele. Sigur, există telescoape cu tot felul de filtre, dar n-am de gând să car așa ceva după mine, cel puțin nu încă. Poate la bătrânețe, când voi avea mai mult timp liber. O să mă interesez și de posibilitatea modificării unui aparat (un canon EOS 40D), dar nu-mi surâde nici ideea de a căra două corpuri după mine. O altă tehnică ce necesită acel tracker este image stacking, adică suprapunerea a mai multe cadre pentru a elimina zgomotul produs de senzor. Cadrele se importă în softuri specializate și rezultă imagini mai „curate”, adică de o mai bună calitate.

Pentru cine e interesat, urmăresc canalul de YT AstroBackYard al unui tip pasionat de astrofotografie și mi se pare că sunt destule informații, în clipuri destul de scurte și ușor de digerat. Da, urmărindu-l mi-am dat seama în ce epocă de piatră încerc eu să fotografiez Calea Lactee dar învăț, și mi se pare ok modul în care explică tipul tot felul de lucruri – bine, e la un alt nivel, practic urmărește clustere, constelații, planete, nebuloase etc., de care eu nici nu știam că există, dar mai să le și caut pe cer.

Actualizare: pentru a vedea mai întâi ce face Trevor (AstroBackyard de mai sus) aruncați un ochi și pe contul său de Instagram – în clipurile sale, vloguri ca să zic așa, se filmează în timp ce fotogrfiază, explicând destul de în detaliu procesul, iar la final pune rezultatul.

De ce contează (încă) marca aparatului foto

Postarea e inspirată de aici (mă rog, din titlul de acolo) și de asta pun link, dar nu e nevoie să citiți acolo pentru că nu e elocvent ce zice autorul respectiv. Pe scurt, pentru el personal nu există o marcă de echipament foto care să facă diferența, mai ales la calitatea imaginii. Nu e neapărat greșit, dar e ca și cum aș spune că dacă eu sunt mulțumit de Canon, n-ar trebui să cumpere nimeni altceva. Normal că încă contează marca, pentru că produsele sunt gândite diferit, uneori reglate diferit și au funcții diferite.

Prețul

O să încep cu acest criteriu, aplicat strict la corpul aparatului – pentru că o să vedeți că în funcție de accesorii, prețul poate fi sau nu un factor determinant pentru unii. Nu mă refer doar la prețul aplicat corpului aparatului, în sensul că un Canon 5D Mk IV e mai ieftin sau mai scump decât un Sony A7 III sau un Nikon D850, ci și la impactul regiunii de unde-l cumperi. Atunci când Nikon a intrat oficial pe piața din România erau mai multe campanii de reducere și erau tot felul de promoții, de exemplu genți sau filtre gratuite la achiziționarea aparatelor. 

Obiective

Pentru cineva care tratează serios fotografia, obiectivele sunt 50% din echipament. Dintre noi ăștia, nimeni n-o să aibă un aparat + un obiectiv și aia e, pentru că fiecare obiectiv face altceva. Prin urmare, e important ca producătorul de la care cumperi să aibă în gama de obiective ceea ce ai tu nevoie și la prețuri care să-ți convină. De exemplu, obiectivele Canon sunt mai ieftine decât Sony (gama de vârf), dar obiectivele ieftine Nikkor sunt mai bune decât cele ieftine vândute de Canon. Sau, dacă producătorul aparatului nu oferă obiectivele de care ai nevoie sau sunt foarte scumpe, trebuie ca măcar terții să ofere o calitate care să te satisfacă (Tamron, Sigma, Tokina etc.) pentru montura ta.

Accesoriile/funcții dedicate 

Pentru unii fotografi sunt importante unele funcții precum time lapse video sau intervalometrul în aparat. Lipsa acestora înseamnă că trebuie să ai accesorii dedicate, care uneori sunt scumpe sau pur și simplu trebuie să le cari după tine.

Video

A devenit comod să-ți dorești să filmezi cu aparatul foto, în loc să cari după tine și o cameră video, și e oarecum de înțeles. Aici Sony este marca preferată datorită raportului calitate/preț și a sistemului de focalizare precis. E un subiect destul de intens tratat pe YouTube (e de înțeles, acolo toată lumea filmează) și există multe comparații între aparate și obiective care se încadrează în tot felul de bugete.

Ergonomia

E ceva subiectiv, dar foarte important pentru unii dintre noi. Dintre toți producătorii, Fuji se remarcă prin multitudinea de rotițe și butoane care face ca fluxul de lucru să fie apropiat de unul analogic. În rest, depinde de obiectivele pe care le folosești, pentru că obiectivele grele au nevoie de un corp solid pentru a fi cât de cât echilibrate.

Sponsorizări/închirieri

Am lăsat-o pe asta mai la urmă, pentru că se aplică unui grup mai restrâns după părerea mea. Cred că unii nu știu că mulți dintre fotografii profesioniști au ales o marcă pentru că aia au primit, la aia erau reduceri sau pur și simplu aia s-a putut închiria. Să zicem că ai o ședință foto la Cluj și ar fi comod să închiriezi echipament. Poate obiectivele disponibile nu se potrivesc cu ce ai tu, sau închiriezi direct tot echipamentul pentru că e mai ieftin decât să deții tu sculele respective. 

Preferințe

Nu știu de ce încearcă lumea să se ascundă tot timpul, de parcă n-am avea voie să avem o afinitate pentru unele produse sau unele mărci. Așa cum eu sunt astras de Canon, altul poate fi atras de Fuji sau de Nikon, mai ales că odată ce te-ai obișnuit cu un sistem și ești mulțumit, simple specificații tehnice probabil că nu te vor determina să cumperi altceva. E bine să mai schimbi aparatele sau obiectivele, măcar clasele dacă nu chiar și marca, dar e normal să-ți placă ceva și să mai și alegi cu inima, nu doar după review-uri. 

Compatibilitatea cu ce ai deja

Cred că e destul de clar aici, uneori vrei doar un upgrade, nu neapărat un complet alt sistem, și vrei să poți folosi din accesoriile pe care le deții deja.

Pași către minimalism

E bine că nimeni dintre apropiații mei nu ajunge să citească ce scriu eu aici, că probabil aș deveni ținta miștourilor spunând asta – minimalism -, când de fapt eu am tot timpul cel mai mare bagaj și trebuie să nu lipsească nimic. Deși n-ai zice că un om cu vreo 10 aparate foto studiază minimalismul, a fi „minimalist” nu înseamnă neapărat că deții puține lucruri.

Mai exact, ideea de minimalism vine din a scăpa de tot ce nu-ți aduce utilitate și… valoare, cum s-ar traduce direct din engleză. Ideea e să scapi de tot ce te încurcă în jur, sau de lucrurile pe care le folosești foarte rar. Am început să urmăresc oameni care vorbesc despre conceptul ăsta nu neapărat din dorința de a scăpa de tot ce am în jur, ci din speranța că obiectele ce mi le cumpăr au o utilitate maximă. Mi-am dat seama la un moment dat că am început să-mi cumpăr tot felul de prostii, fie pentru că nu strică să le ai, fie pentru că îmi cumpăram lucruri de proastă calitate și care nu-mi foloseau așa cum mi-am dorit. Probabil că aș începe cu electronicele și hainele.

Atunci când începi să aduni multe accesorii te obișnuiești să folosești multe (de exemplu cabluri, adaptoare) și începi să le rătăcești, rezultatul fiind că trebuie să cumperi mai multe. Dacă ajungi să ai puține accesorii e mai ușor să le și cari după tine pe oriunde mergi. Dacă sunt puține, nu ai nevoie de tot felul de genți pentru diverse ocazii, ci le poți ține tot timpul la un loc. Pentru telefonul mobil pot avea un singur cablu pe care să-l am tot timpul la mine, nu trebuie să existe unul în fiecare loc în care merg (casă, birou, mașină). Am nevoie de atâtea carduri de memorie sau stick-uri usb, mai ales că se găsesc pe toate gardurile de cumpărat? probabil că nu. Cât despre partea de fotografie, am nevoie de 10 filtre? am nevoie de blitz? am nevoie de mai multe trepiede? din nou, probabil că nu. Așa cum spuneam într-o postare anterioară, comoditatea m-a făcut să mă descurc cu puțin echipament și mi-am dat seama că pentru ceea ce fac eu n-am nevoie de atâtea accesorii. Cred că e evident totuși faptul că fiecare dintre noi are nevoi diferite și că nu se poate generaliza. Dar totuși, e ceva să știi că poți umbla cu o geantă mai mică decât obișnuiai.

Hainele. Eu umblu pe jos, cu bicicleta și cu mașina (a mea sau taxi). Dacă aș putea avea o geacă, sau maxim două? Dacă ar fi destul de sport cât să merg cu ea pe bicicletă și totuși destul de sobră încât să pot merge la diverse întâlniri cu ea? Sau, un concept chiar mai popular, dacă aș alege anumite nuanțe de culori pentru majoritatea hainelor ca să le pot asorta cum vreau eu zi de zi? Normal, totul depinde de clima locului unde locuiești, dar dacă aș putea reduce totul la jumătate, să zicem? Cum ziceam, minimalism nu înseamnă că ai un pantalon și un tricou, ci doar că n-ai 10 cămăși știind că porți cămașă de două ori pe an. 

După cum văd eu lucrurile, e ca și cum ai acasă o cană preferată și tot timpul o cauți pe aia când vrei să bei ceva. Asta înseamnă că nu îți trebuie căni separate pentru ceai și cafea, sau că de multe ori bei și apă din ea și folosești mai puține pahare. Per ansamblu toate astea mi se pare că te costă mai mult. Hainele purtate mai des te vor ține mai puțin, mai ales cele cu uzura mai mare – cazul pantofilor pentru mersul pe jos și/sau cu bicicleta. Spun mi se pare, pentru că doar recent am început să-mi cumpăr anumite lucruri cu aceste obiective. Dacă luăm exemplul pantofilor, pentru mersul cu bicicleta poți să-ți iei niște pantofi ieftini de trecking (sub 100 de lei), iar la birou să ai ce vrei tu. N-o să te deranjeze noroiul sau ploaia de afară pentru că oricum ai încălțări curate la destinație. Altfel, o singură pereche de pantofi trebuie să fie oarecum impermeabili, să nu se păteze sau să nu se zgârie ușor și să arate cât de cât.

Ca resurse, dacă interesează pe cineva, eu i-am urmărit pe Kraig Adams, Matt D’Avella sau The Minimalists.

Cum să te apuci de fotografie în 2019 – V – Resurse

În sfârșit terminăm cu părțile astea care costă, aici o să recomand în mare chestii gratuite. Punctul de plecare este manualul aparatului – fie îl primești cu aparatul, fie îl descarci de pe internet. Să nu te sperii că are 200 de pagini, sunt multe funcții de care s-ar putea să n-ai nevoie niciodată și e ok, nu trebuie să-l înveți pe de rost. E important să începi ușor, cu prezentarea aparatului și modurile de fotografiere, nu te chinui să citești lucruri pe care oricum nu le înțelegi. Ai să vezi că noțiunile de acolo încep să te introducă ușor în fotografie, ai să vezi ce înseamnă timpul de expunere, ISO și așa mai departe.

Aș sugera să continui cu review-uri ale aparatului pe care ți l-ai cumpărat. Dacă se poate chiar pe YouTube – cumva să-ți fie ușor, nu trebuie să înveți prea multe aici ci doar să te familiarizezi cu aparatul.

În continuare, noțiunile generale ale fotografiei – timp de exepunere, diafragmă, ISO, profunzimea câmpului etc. Ca să-ți faci o idee uită-te la cartea aia pe care am recomandat-o în secțiunea „Cărți” a blogului. Cu toate astea, acum găsești gratis pe internet acele noțiuni, unele prin articole, altele pe YouTube. Sfatul meu e să nu dai banii pe cursuri care să-ți prezinte lucrurile astea, ci să le înveți în ritmul tău, pentru că resurse gratuite disponibile sunt foarte multe. Sau chiar să fii cu ochii pe cărțile care mai apar, pentru că orice carte care prezintă tehnici avansate va face și o introducere în ele (adică noțiuni de bază) – și astea pot fi scumpe, deci cu grijă.

Din nou, ia-o încet. Nu e ca și cum înveți și dai examen, noțiunile alea se vor fundamenta în timp. Nu trebuie să știi definițiile pe de rost pentru că folosindu-le ai să le înțelegi tot mai bine. Acum urmează tehnicile specifice pentru genul de fotografie de care ești interesat. Sau genurile, mulți care sunt la început de drum sunt interesați de toate – nu e un lucru rău ăsta. Prin tehnici înțeleg ceva gen „ce setări să folosești pentru peisaje” sau chiar sub titlul de tutorial (majoritatea vor fi în engleză). O să citez și niște surse, dar cum eu sunt pasionat de peisaje, cam asta urmăresc. Sper doar ca tipul conținutului să te ajute să-ți faci o idee despre ceea ce ar trebui să cauți.

Am să recomand canale de YouTube, iar acolo veți găsi și link-uri către bloguri, rețele de socializare, site-uri pentru portofolii etc.:

Peter McKinnon

Andy Mumford

Fstoppers

Joe Allam

Thomas Heaton

Andrew Marr

BackYard Photography

Jared Polin

Phlearn

Tony and Chelsea Northtrup

Va trebui să răsfoiești printre clipurile lor (dacă sunt pe YT), pentru că multe sunt de tip vlog, iar pe tine probabil că nu te interesează chiar totul. În vlog-uri vorbesc despre compoziții, accesorii și setări, mai ales că multe sunt on location, adică își arată practic cum fotografiază. Vei găsi acolo detalii despre echipamentul pe care-l folosesc dar și modul în care prelucrează imaginile, uneori destul de detaliat. Pentru prelucrare o să fie o postare separată pentru că e foarte importantă în fotografie, deși promit, voi fi scurt.

Cum să te apuci de fotografie în 2019 – IV – Principalele accesorii

Trepiedul

Necesar mai ales pentru fotografia de peisaj (arhitectură) sau de produs. Dacă ești ca mine și tinzi spre peisaje, va fi probabil primul accesoriu pe care ți-l vei cumpăra. Dacă nu ești sigur, wing it, cum se spune, adică fotografiază ce vrei și vezi dacă ai nevoie. 

În cazul în care ai nevoie, deși n-o să asculți de mine sau chiar de fotografi renumiți, cumpără unul bun. Bun în fotografie înseamnă scump, deci probabil unul din aluminiu va merge spre 1000 de lei, cele de carbon (care sunt mai ușoare) sunt mai scumpe. Probabil vei face ca mine, ai să zici că nu merită să dai jumate din prețul aparatului pe 3 picioare, dar merită. Pentru că e ca la obiective – iei ceva ieftin și apoi te chinui. Eu unul prefer capetele cu bilă în detrimentul celor cu 3 axe, pentru că în natură vei ajunge cu trepiedul în tot felul de locuri ciudate, iar articulația aia îți va permite să poziționezi cum vrei aparatul.

Ca reper, un trepied de aluminiu acceptabil poate fi în jur de 700 de lei, dar evită cu orice preț ce găsești în supermarket.

Blitz-ul extern

Din nou, depinde de tipul de fotografie. Dacă aparatul tău are blitz integrat, poți să-l uiți. Nu voiam să fiu arogant, doar că un obiectiv ceva mai mare îți va umbri imaginea și n-ai să rezolvi nimic. Când mi-am luat primul aparat am zis că e mai bine decât nimic, dar nu prea e. Ca și în cazul oricărui accesoriu, ceva mai scump îți va oferi mai multe avantaje – funcții, putere, axe de rotație etc. E obiectul pe care e bine să-l ai, dar dacă fotografia pe care vrei s-o practici nu-l cere, nu te grăbi.

Eu l-am folosit rar, dar au fost momente când mi-a fost cu adevărat util, de exemplu pentru cadrele de aici. În caz că te-ai hotărât să-ți cumperi, va trebui să fii atent să fie compatibil cu aparatul tău.

Filtre

Pentru început e bine să-ți iei un filtru de polarizare. Filtrul de polarizare elimină reflexiile suprafețelor lucioase (luciul apei de exemplu) și crește saturația culorilor. E bine să nu te zgârcești aici și să-ți cumperi unul mai scump pentru că e o sticlă pe care o pui în fața obiectivului, iar dacă calitatea acestuia e inferioară și imaginea va fi de o calitate mai slabă decât poate obiectivul să ofere. Hama e o marcă oferă filtre relativ bune la prețuri acceptabile, deci poți începe de aici.

Un sfat bun pe care l-am văzut circulând pe internet e să-ți iei un filtru pentru obiectivul cu diametrul cel mai mare, iar pentru celalalte obiective să folosești inele adaptoare care sunt ieftine – în loc să cumperi filtre pentru fiecare obiectiv. Obiectivele bune au în general diametre la filtru între 67 și 77mm.

Carduri de memorie

Vezi mai întâi ce tipuri de carduri acceptă aparatul. Dacă aparatul e ceva mai vechi, s-ar putea să nu accepte cardurile de generații noi, deci n-are rost să iei ce e mai nou și mai scump. Sau se potrivesc, dar poți folosi doar jumătate din capacitate și din nou, nu merită. E bine să cumperi carduri de la producători consacrați, gen SanDisk, Sony, Lexar etc. 

Geantă/rucsac

În funcție de aparat și obiective ai să ai o idee despre ce cauți, dar ca și în cazul trepiedului, e bine să-ți iei ceva de calitate (LowePro, Manfrotto, Kata etc.). Mie personal rucsacul mi s-a părut tot timpul mai comod, chiar și pentru 1 sau 2 obiective, dar ține de preferință. Gențile de calitate te vor ține mulți ani dar, deși majoritatea sunt bune pentru echipament, problema e când vrei să-l folosești zi de zi sau să cari mai multe pe lângă echipament foto/video – fie nu au alte compartimente, fie au dar sunt mici și inutile. Ai grijă la dimensiuni, unele sunt destul de mari.

Antreprenor

De fiecare dată când am început să vă povestesc ceva am început dimineața. Parcă e ceva special în razele soarelui dimineața, în afara evidentului clișeu al noului început. E momentul când pulsul crește, când inima accelerează, când creierul se mobilizează după procesările nocturne. Nu și azi. E aproape 3 jumătate, iar vremea nu e ideală pentru o după amiază de noiembrie – cam înnorat, ai zice că va ploua la un moment dat. Am ieșit agitat în parcare și am pus cele două cutii în portbagajul mașinii unui prieten, ca mai apoi să mă așez, la fel de agitat, pe scaunul din dreapta. N-a durat mult până am ajuns la noul birou și am început să desfac cutiile – un iMac 5K și un MacBook Air, ambele în configurația de bază. Pe noul birou din lemn masiv stătea noua mea investiție de circa 16 mii de lei. Sub noua investiție, biroul a costat aproape 7 mii de lei. Nu poți să nu te întrebi, stând în fața a 23 de mii de lei de design, dacă merită, dacă ai greșit, dacă a gândi pozitiv nu înseamnă complet altceva. 

Am aruncat o privire în jur. Pereții albi proaspăt zugrăviți și noile lămpi începeau să contureze un birou cu tentă minimalistă, exact așa cum mi-am dorit, exact așa cum vezi pe instagram. Nu e într-un zgârie nori, e într-un bloc normal, iar priveliștea e compusă din alte blocuri, normale și ele. În dreapta, lângă perete, era trollerul cu echipamentul foto. În stânga, cei doi stâlpi pentru lumini – luminile vor veni abia peste o lună sau două, când va permite bugetul. Urmează să aranjez casetierele, cablurile și să montez scaunul – mâine. Am scos laptopul și accesoriile din cutie, le-am așezat grijuliu în rucsac și am pășit spre hol, unde mă aștepta, cuminte, rezemată de perete, noua bicicletă. Mi-am zis că după atâția bani cheltuiți ar trebui să economisesc cu transportul și am ales ceva cât mai aproape de minimalism, o bicicletă single speed; galbenă ca… nu știu, galbenă. 

A venit și dimineața, ora 7 și vreo 10 minute. Am lăsat bicicleta în hol, mi-am scos termosul cu cafea și m-am apucat de lucru. Am așezat casetierele și puținele accesorii în sertarele acestora, cabluri, prelungitoare, boxe, micul amplificator de căști, calculatorul, tastatura, mouse-ul. M-am uitat pe geam, într-o scurtă pauză în care am mai sorbit din termosul cu cafea caldă, încercând să-mi temperez entuziasmul prin obișnuita schimbare de peisaj.

Am pornit calculatorul, cu cardul în mână – 20 de lei abonamentul de Spotify, parcă nici nu se mai simt sumele astea la un moment dat. E un sentiment de eliberare când știi că stai la biroul tău, al tău personal, sediul noii tale afaceri. Așa e când începi prima afacere, ai un capital imens, vezi numai investiții și îți storci creierii să legi orice investiție de un eventual profit, de impulsuri de moralitate și imaginea calității muncii tale. Nu ești propriul tău șef, ești angajatul clienților tăi și ai în mână o sabie lungă a calității cu care urmează să retezi orice ciot care strică linia senzuală a produsului tău. Abia aștept ca la viitoarele întâlniri prin baruri sau cafenele să-mi pot privi atât clienții, cât și laptopul plin de notițe și mostre, să vorbesc liber și să mă simt electrizat de zumzetul din fundal și zgomotul pătrunzător al espressorului.

Am răspuns la câteva mailuri și am aruncat un ochi pe rețelele sociale. Nu se întâmplă mai nimic pe Facebook, dar în cei aproape 50 de mii de urmăritori de pe instagram încep să-mi văd munca din ultima vreme. Am deschis site-ul, mai mult pentru a verifica ultimele vânzări. Mă bucur că tocmai ai cumpărat ceva. Nu mă bucur atâta pentru bani, ci pentru că ai găsit ceva care să-ți placă. Am zâmbit și am dat muzica mai tare – sper să te bucuri de noua ta achiziție!