La fotografiat cu dam ăsta

Nu știu cum vi se pare dam ăsta ca fotograf, așa în general, dar m-am gândit că ar fi interesant (na…) să vă spun cum intru în modul de creație – eliptic spus. Cam ce iau cu mine, cum caut peisajele care apar în poze și care e faza cu „aparatul foto să fie o extensie a ta” care tot apare prin cărți și reviste foto.

Care e faza cu aparatul și extensia. Ca și în cazul oricărei unelte, trebuie să-ți formezi automatisme, să faci mecanic unele mișcări. Să poți duce aparatul la ochi și să-ți meargă degetele pe butoane, fără să te mai uiți, dacă se poate. Ca atunci când scrii la o tastatură fără să cobori ochii spre taste. În practică rar ai luxul să stai să butonezi și să cauți prin meniuri pentru că natura nu stă, fotomodelele nu sunt roboți sau mâncarea se răcește. Poate un produs poate sta mult și bine sub lămpi, dar poate ai închiriat un studio și nu-ți vine să pierzi timpul. 

Ce ar trebui să reții din asta? Că te joci acasă cu echipamentul și ceea ce știai acasă vei ști și atunci când fotografiezi. E totuși o percepție greșită faptul că trebuie să folosești toate funcțiile sau butoanele unui aparat – un DSLR, de exemplu, e o chestie complexă gândită pentru multe scenarii care poate ție nu ți se aplică. Totuși, pentru tehnica pe care vrei s-o aplici e bine să pleci de acasă cu reglajele în mine. Ca extensie a corpului, totuși, sună cam dramatic.

   Echipamentul pe care îl iau cu mine

E la modă să împărtășești ce echipament folosești – probabil mai ales printre noi amatorii care asta credem că e esența fotografiei – mai ales pe YouTube unde poți vedea chiar toate accesoriile, ba chiar există pagini web unde oamenii ăși fac liste cu întregul echipament. Eu unul mă uit după astea și pot spune că am descoperit chestii utile, măcar despre organizarea lucrurilor mărunte dacă nu altceva, așa că o să încep cu ce am luat/iau cu miine când ies la fotografiat:

   Foto

• Aparat foto – de obicei un corp, deși s-a întâmplat rar să duc și un aparat pe film;
• Acumulatori – unul sau mai mulți, dacă-i am (nu pentru fiecare corp am avut mai mulți acumulatori);
• Obiective – 17-55mm/17-40mm, 70-200mm și eventual 50mm (e mic și ușor). Nu tot timpul iau cu mine teleobiectivul pentru că e greu, mai ales când am mult de urcat;
• Trepied – la fel ca și teleobiectivul, pentru că am unul și e destul de greu. De obicei îl iau cu mine în excursii, dar în turele când fotografiez nu tot timpul;
• GoPro – mai nou, pentru că nu îl am de mult timp;
• Filtre – polarizare, ND și eventual ND variabil, toate circulare. Mi-ar plăcea să am câteva graduale, dar sincer să fiu destul de rar mi-ar fi cu adevărat utile;
• Declanșator – cele ieftine sunt proaste și nu mai folosesc, dar un timp am avut cu mine. Acum folosesc doar timer-ul aparatului;
• Blitz – o dată sau de 2 ori, dar numai cu el am putut face poze în Peștera Urșilor deci na, am fost inspirat;
• Încărcător pentru acumulator(i) – de obicei îl iau cu mine, pentru că e probabil cea mai ușoară chestie, deși un acumulator mă ține câteva zile;
• Carduri de memorie – n-am avut niciodată multe, de obicei unul de rezervă, mai nou sunt 2 de rezervă, pentru că în (noul) aparat intră 2.

   Altele

• Saci de gunoi – nu atât pentru gunoi, pentru că ambalajele de obicei le plimb prin buzunare, mai mult în caz de ploaie pentru protecția echipamentului;
• Lanternă – nu știi când ai nevoie de ea;
• Brichetă – am eu o chestie cu supraviețuirea și aprinsul focului dacă e cazul. N-a fost;
• Cuțit/briceag;
• Căști și/sau mp3 player;

Eu sunt genul care cară tot felul de nimicuri, dar mai nou am ieșit cu tot mai puține chestii după mine. S-a întâmplat să urc la lacul Bucura și să car un rucsac de peste 20 kg pentru o noapte, iar de atunci cred că m-am lecuit. Teleobiectivul și trepiedul mi se par că aduc volum și greutate bagajului, dar dacă la primul nu ai ce face, mai ales că e util de multe ori, aș putea să-mi iau un trepied mai ușor – probabil că peste 1 an sau 2, când vine ciclul de upgrade.

Cred că am devenit mai selectiv și cam știu ce urmează să fotografiez, așa că mi-e mai ușor să reduc din echipamentul pe care îl car cu mine. Cum ziceam, îmi place să am de toate la mine, dar când fotografiez uit de echipament și încerc să obțin maximul cu ce am la mine. De exemplu cadrele de mai jos sunt făcute cu GoPro-ul/telefonul, nici măcar n-am avut un DSLR la mine.

   După ce am plecat

Mie îmi place să fiu în natură, așa că îmi pun muzică în urechi, îmi iau rucsacul în spate și plec – pe poteci, prin pădure, pe vreun mal al râurilor, în jurul lacurilor, pe trasee montane etc. Mă uit la lumină, la peisaj, la frunze, la nisip, la toate detaliile și abia apoi, când mi se pare că am o anumită stare de spirit încep să fotografiez. De obicei încerc mai multe setări – timpi de expunere, deschideri ale diafragmei și filtre – și încerc să mă pierd în peisaj. Cel mai bine e când sunt singur, pentru că am observat că odată ce încep mă pot întinde pe intervale lungi de timp, iar cei din jur se plictisesc (ca idee am făcut 2-3 cadre în 30 min.).

Fac câte o pauză din când în când de la muzică pentru a asculta sunetele făcute de natura din jurul meu. Încerc să mă bucur de liniște și de peisaje, uneori mă uit secunde bune în fiecare direcție – similar mă uit la cerul nopții încercând să identific constelații, poziția norilor sau a lunii și modul în care e luminat peisajul din jur. După ce am inspirat natura din jurul meu mă gândesc la încadrări și eventual mă uit prin vizorul aparatului ca mai apoi să încerc compoziții. De obicei încep cu aparatul și filtrul de polarizare, pe trepied dacă îl am la mine. Filtrul ND îl folosesc de obicei la cursuri de apă sau pentru a crește semnificativ timpul de expunere, iar dacă nu am trepiedul cu mine acesta rămâne în geantă. Încerc mai multe planuri de focalizare, mai multe deschideri ale diafragmei și încadrări, chiar dacă încep să mă plimb cu trepiedul cu aparatul fixat de el.

N-am fost niciodată atât de calculat încât să-mi stabilesc prea mult repere, puncte de interes sau aplicarea regulii treimilor pe orizontală și verticală, cu atât mai puțin să fiu atent la obiectele care atrag privirea și pozițiile lor în cadru. Merg destul de mult pe ceea ce simt și ce mi se pare interesant acolo, atunci. E un mod destul de superficial și boem de a fotografia natura, nu aș avea ce căuta printre profesioniști cu o asemenea atitudine, dar momentan nu mă interesează. Odată ce m-am obișnuit cu aparatele și meniurile Canon și am învățat în mare principalele tehnici de a fotografia în natură m-am mai relaxat, iar apoi mi-a fost mai ușor să mă bucur de peisajele pe care le-am fotografiat.

În general mă simt legat de peisajele montane, dar are și marea un loc în sufletul meu, așa în infinitatea ei cu expuneri lungi și pontoane mai mult sau mai puțin izolate. Îmi place să mă plimb prin pădure și să caut detalii precum buturugi, trunchiuri de copaci acoperite de mușchi sau pur și simplu tipare sau reflexii ale luminii.

Cam asta ar fi. Momentan încerc să-mi găsesc o geantă/rucsac în care să pot pune tot ce am nevoie, pentru că momentan am mai multe și mi se pare că nimic nu mi se potrivește. A, și vreau să fiu mai organizat, dar sper că atunci când o să-mi găsesc o geantă care să mi se potrivească o să am toate accesoriile acolo pregătite, fără să trebuiască să le mai caut. În ultiima vreme am căutat tehnici noi de fotografiere și prelucrare, dar (previzibil) se bazează mai mult pe prelucrări decât pe filtre sau un rezultat mai bun din aparat – un exemplu e focus stack, adică suprapunerea a mai multe cadre în care focalizarea s-a făcut în planuri diferite pentru a fi totul clar. Știu că pare că păcălim natura, dar rezultatele arată bine și nu mai e nevoie de filtre sau alte accesorii scumpe.

Clasele de DSLR Canon explicate de dam ăsta

Dar înainte de asta – nu, nu e moment publicitar – câteva mituri spulberate despre DSLR (sau confirmate, dacă aveai și tu aceeași impresie dar nu erai sigur). DSLR este încă standardul în fotografie datorită senzorilor de dimensiuni mari și a versatilității dată de obiective – distanțe focale, deschideri ale diafragmei, calitatea lentilelor etc. – inclusiv din punct de vedere al raportului calitate/preț. Mai nou, corpuri precum Canon 1Dx pot fi folosite cu succes și în aplicații video, ceea ce înseamnă că poți elimina, în unele cazuri, camerele video din geanta cu echipament. Deși aparatele mirrorless sunt de mult timp pe piață, abia recent au fost considerate de nivel profesional prin modele de succes produse de Sony, Fuji sau Panasonic, și mai recent de granzii Canon și Nikon.

Pe scurt, dacă vrei să faci fotografii de calitate, cea mai bună alegere încă e DSLR-ul cu accesoriile aferente. Dacă ți se pare că lumea nu le mai cumpără, așa cum am văzut recent pe bloguri, e că aparatele compacte au fost înlocuite de telefoane, iar pe treapta superioară se situează cele mirrorless, multe fiind un fel de bridge. Adică unchiul tău care voia niște poze mai de calitate nu-și mai ia un DSLR ieftin, ci ceva mai mic sau chiar s-a mulțumit cu telefonul, mai ales datorită comodității. De câte ori am fost întrebat de apropiați „dar un DSLR nu e mai bun?” le-am răspuns că DSLR înseamnă obiective. Fără ele, sau cu un singur obiectiv ieftin e doar un aparat foto limitat, destul de mare și destul de greu. Și da, toți cei care și-au așa ceva au fost dezamăgiți, pentru că nu degeaba există obiective de 300 și de 2000 de euro. În rest, vrei poze de o anumită calitate, expuneri lungi sau mai multe destanțe focale? control manual al reglajelor? DSLR it is. Și da, se cumpără, și da, apar modele noi și da, sunt foarte bune.

DSLR Canon pentru începători

Atenție, începători, nu amatori. În general, aparatele foto tip DSLR funcționează toate pe același principiu, dar funcțiile sau componenetele lor sunt mai mult sau mai puțin performante. În aparatele foto pentru începători intră de obicei tehnologia depășită de pe cele din clasele superioare, dar tot timpul vor avea mai puține funcții decât omoloage lor mai scumpe. 

După părerea mea nu prea merită pentru că, așa cum ziceam mai sus, cumperi un DSLR atunci când ești pasionat de fotografie, iar pasiunea aia n-ar trebui să se evapore după 2-3 ani. În plus, în loc să cumperi ceva mai bun după 2 ani, mai bine cumperi de la început. Dacă totuși vrei să ai o anscensiune liniară în ale fotografiei, sunt bune și poți obține rezultate profesionale atunci când adaugi obiective bune.

Canon EOS 350D cu grip

DSLR Canon pentru entuziaști (traducere) sau pasionați

Sunt probabil cele mai populare aparate, de multe ori folosite și de profesioniști, mai ales datorită raportului excelent preț/calitate. La genul ăsta de electronice diferențele de calitate nu vor fi niciodată proporționale cu diferența de preț. Adică pentru un preț dublu nu vei cumpăra un produs de două ori mai bun, ci un produs ceva mai bun din toate punctele de vedere. Pe hârtie nu pare mult, dar elemente precum ergonomia sau anumite funcții fac diferența în practică.

Ca o paranteză, în 2008 treceam la un Canon EOS 40D de la un EOS 350D. Ca megapixeli (una dintre freneziile de atunci) săream de la 8 la 10, pentru un preț aproape dublu – corpul 40D a fost în jur de 900 de euro. Era mai mare, mai ușor de ținut în mână, butoanele parcă aveau acum sens, focaliza mai bine, avea eran mai mare și mai bun și era mult mai rapid (6 fps față de 3 fps). Asta am observat doar în prima jumătate de oră de stat cu el în mână, dar culorile erau mai bune și calitatea imaginilor în general ceva mai bună. Din nou, pe hârtie nu părea că merită, dar ținându-l în mână era altceva. Cuplat un cu obiectiv mai bun (17-55, în pagina de echipament) pozele mele erau complet altceva.

Poate ergonomia, mai mare și mai greu superficial spus, nu înseamnă mare lucru, dar atunci când pui un teleobiectiv pe el e mult mai ușor de folosit și mai echilibrat. Să nu mai vorbim de baterie, practic mi s-a dublat numărul de cadre pe care le puteam face fără să încarc acumulatorul – de pe la 300 la aproximativ 600. Asta a însemnat că puteam fotografia mai mult, mai ales expuneri lungi. Acum dacă mă gândesc, probabil că n-aș fi atribuit valoare acestor diferențe dacă nu porneam cu un aparat pentru începători, dar am simțit că 350D m-a limitat după doar 2 ani, în timp ce 40D-ul mi-a fost alături vreo 7 și am făcut cu el poze de care sunt foarte mulțumit.

Canon EOS 7D (stânga) vs. Canon EOS 1D Mk III (dreapta)

Pentru a fi (chipurile) mai ușor de folosit, aparatele din prima clasă au un senzor desupra display-ului, iar în momentul în care duci aparatul la ochi acesta se stinge. Pe lângă că mănâncă baterie, e o funcție foarte enervantă, mai ales pe întuneric – e, așa ceva n-ai să găsești la cele pentru pasionați sau mai sus.

Per ansamblu, sunt aparate cu care poți crește de la începător la profesionist și sunt foarte fiabile în timp, inclusiv numărul garantat de declanșări fiind mai mare, vizorul e mai mare și mai luminos și așa mai departe. 

DSLR Canon pentru profesioniști

Nu e lux, nu e premium, e doar vârful – sunt cele mai bune aparate pe care le poate face Canon. Aici intră și senzorii full frame, adică mai mari și de calitate mai bună. Practic și astea sunt mai bune din toate punctele de vedere, inclusiv procesorii de imagini care înseamnă viteze mai mari la fotografiere și scrieri mai rapide pe card – ajută la rezoluții mai mari și la fotografia în rafală. În plus, unele modele sunt rezistente la intemperii, util mai ales foto reporterior. Dar da, cum spuneam mai sus, pentru un preț dublu sau triplu, nu cumperi un aparat de 3 ori mai bun, ci doar mai bun din toate punctele de vedere. Ergonomia, bateria, ercanul și restul de asemenea mai bune (1D de exemplu trece de 1000 de cadre/încărcare), funcțiile video de asemenea. 

Sunt aparatele foto cu cele mai puține compromisuri posibile pentru un DSLR, inclusiv la construcția lor (de obicei sunt din aliaj metalic, fără plastic) ceea ce la face mai rezistente la impact și implicit sunt mai durabile în timp. Deși sunt considerate pentru profesioniști nu înseamnă că nu poți fi profesionist fără așa ceva, dar profesioniștii în general acceptă cât mai puține compromisuri. Calitatea imaginii e importantă pentru fotografia de studio sau peisaje, în timp ce focalizarea rapidă și viteza de 10fps sunt importante pentru sporturi sau foto reportaje. 

Probabil pentru un pasionat nu e important să aibă redundanță prin 2 carduri de memorie sau carduri mai rapide, sau simple funcții din meniuri pentru reglarea focalizării sau măsurării expunerii. 

Încă o paranteză cu experiența mea. Când am trecut la 1D Mark III am avut aceeași impresie ca și la trecerea de la 350D la 40D – mai bun din toate punctele de vedere și cred că aș putea menționa exact aceleași îmbunătățiri, la toate capitolele. Aici recunosc, e un moft de-al meu, nu pot să zic că aveam nevoie de o altă clasă pentru ceea ce fac eu, dar mi-am dorit un corp de 1D datorită ergonomiei, bateriei și focalizării. În plus factorul de crop e ceva mai mic (1.3 față de 1.6) ceea ce înseamnă că senzorul e ceva mai mare la, atenție, 10 megapixeli exact ca 40D. Pentru fotografia de peisaj probabil s-ar preta mai bine un 5D full frame, dar cum ziceam, eu mi-am dorit 1D. Am omis până acum faptul că un timp am folosit un Canon EOS 7D, care la vremea sa a fost un fel de punte între ultimele două clase de aparate foto, dar intră în aceeași clasă cu 40D (pasionați), deși e de generație mai nouă. Cu toate astea, prima experiență pentru mine a fost foarte bună, dar a inclus și un obiectiv nou, mai bun decât ceea ce foloseam până atunci. Sunt oarecum rezervat aici pentru nu am o comparație pentru aceleași obiective, la generații apropiate una de cealaltă. E doar o dorință de-a mea și sunt mulțumit de alegerea făcută, doar e cu inima, nu cu mintea. Na, și cu portofelul.

 Canon EOS 1D Mk III

Pentru mine, acum, un echipament nou care îmi îmbunătățește pozele e o alegere bună, chiar dacă nu e cea mai bună posibilă. Sunt mulțimit cu asta și intenționez să folosesc ceea ce îmi place, nu neapărat cea mai bună/ieftină soluție.

Concluzie

De-a lungul timpului s-au mai tot adăugat modele de aparate și e ceva mai complicat. Prin 2006-2008 era seria xxxD (începători), seria xxD (entuziaști) și xD (profesioniști), ultima fiind chiar reprezentată de două modele 5D și 1D. La stea s-au adăugat modele xxxxD, pe lângă 5D au apărut 7D și 6D, dar era oarecum normal pentru că au încercat să lărgească gama de aparate – același lucru se întâmplă cam la toate electronicele, adică „give people options” cum zic oamenii pe forumuri. Partea bună e că toate clasele au devenit treptat mai bune și nu există neapărat o alegere proastă, iar asta nu se aplică doar la Canon.

N-am zis nimic despre obiective, unde există foarte multe variante și iterații, atât la Canon cât și la ceilalți producători precum Sigma, Tamron sau Tokina. Gama de vârf a obiectivelor canon are notația L și un inel roșu – cred că luxury – și sunt obiective foarte bune. Orice aparat ai avea obiectivele bune se văd în calitatea imaginii, culori, claritate și contrast sau în lipsa aberațiilor. De asemenea motoarele mai bune fac focalizarea mai rapidă și permit reglaje mai precise, inclusiv protecție la umezeală și praf.

Dacă vrei să-ți cumperi vreun aparat, căci în ziua de azi blogărul trebuie să te influențeze să cumperi chestii – orânduiala lucrurilor – recomand ebay pentru aparatele scumpe pe care în mod normal nu ți le permiți noi. Sunt fiabile în timp și e de preferat să fie într-o condiție bună. În general un aparat foto îngrijit ține mult timp, inclusiv partea mecanică, iar acumulatori de schimb în general se găsesc. E normal, cu câr e mai scump aparatul, cu atât mai scumpe accesoriile – de exemplu un acumulator pentru seria 1D e între 700 și 1000 de lei. Pe lângă ebay, deși poate trebuia să le menționez pe astea primele, sunt magazine care vând echipament SH – f64 sau fotohobby.

2018 la dam ăsta (fix 1000 de cuvinte)

Aș spune că 2018 a fost un an productiv, cred că am scris vreo 15 postări și asta cred că înseamnă că aproape am un blog activ (asta dacă mai țin minte standardele blogosferice).

O să o spun de la început, e prea multă negativitate în colțul românesc de internet. PSD e de vină pentru orice bec care se arde, blogării bucureșteni dramatizează orice face primărița lor de parcă ar veni sfârșitul lumii – că doar se știe că România înseamnă București – și nimic nu e bine. Oricine ar fi de vină și oricare ar fi soluțiile de redresare cred că e copleșitor să nu poți ieși de sub voalul ăsta de negativitate. Bine, ăsta e doar începutul, am citit la un moment dat o postare cum că tinerii se îmbracă prea subțire, deci merge tot mai adânc.

Pe lângă că suntem săraci, cumva îmi vine să spun asta și despre oameni care câștigă câteva mii de euro pe lună, suntem aroganți și cinici. Adică am putea dezbate la nesfârșit de ce nu merită nu știu ce telefon o mie de euro și ce fraieri sunt ăia care-l cumpără în loc să-l ridicăm în slăvi pe ăla de 500 de lei care, chipurile, e ăla care merită. Din nou, cumva tot ce e negativ parcă promează tot timpul.

Da, știu că dam ăsta e hater, ceea ce înseamnă negativ, dar cumva parcă se compensează cu ignoranța și delăsarea unora, cum e cazul în articolul respectiv. Sigur, primarul trebuie să fie de vină pentru orice tufă care arată ciudat în oraș pentru că nu ne putem documenta sau informa, fiind mai ușor să dăm vina pe ceva și să zicem că tara și poporul sunt de rahat.

Ca popor, nu suntem mai proști ca alții, doar că preferăm să ne călcăm singuri cu piciorul pe cap și să ne ascundem după un munte de negativitate. De ce să creăm ceva când putem fi cinici și să sperăm că va veni succesul și pe strada noastră. 

Apropo de succes, ăsta încă se măsoară pe rețelele de socializare. Oricâtă bășcălie se face pe tema pozelor siropoase din concediu, tot după alea ești judecat. Te-ai dus cu cortul, na, se pare că n-ai făcut destul succes. Ai pus poze din Cancun sau Zanzibar? e, cu tot cu scrâșnitul din dinți, unii te vor considera de succes. 

A fost anul arătatului cu degetul către ăștia de pe instagram și youtube – influensări. Cât de nașpa sunt, cât de lipsiți de moralitate sunt, cât de nasoale sunt donșoarele cu țoalele și machiajul, cum de fapt nu vând ăia. Ce nu spune nimeni e că întregul domeniu publicitar e toxic și câștigă bani ăla care speculează. La modă acum sunt ei, că au reușit să speculeze ceva. E foarte trist, dacă stai să te gândești, faptul că toți trebuie să-ți vândă ceva la un moment dat și că ăla e blog/site/cont de instagram/pagină de facebook de succes atunci când reușește să convingă lumea să cumpere chestii. E foarte trist.

Anul trecut am preferat să consum, mai ales YouTube. Pentru că am mai învățat una alta, îți mai arată unul cum să faci anumite prelucrări foto, mai înveți cum să-ți faci un server, cum să ștergi wannăcry ăla, cum arată noile aparate foto, astea. Alternativa e să intri pe site-uri românești unde se adună 10 oameni să spună de ce nu merită nu știu ce boxă 2000 de lei.

Înțeleg, nu prea mai e loc de produs ceva pe gratis atunci când trebuie să-ți câștigi existența. De asta nu avem bloguri sau site-uri foto în general, de asta nu stă lumea să vorbească despre grafică, muzică sau electronice în general. Până și la mine e același lucru, am nevoie de timp și resurse pentru a scoate ceva util și nu sunt sigur că merită. Nu mă înțelegeți greșit, nu financiar, ci doar că mă simt eu mai câțtigat făcând altceva.

Și de aici pornește ideea de a se grupa mai mulți oameni la un blog. Nu, asta nu se face, pentru că ar fi logic. Mai bine fiecare pe blogul lui, cu articole dese și triste și expresii gen ”Brandul ăsta e pe cai mari” decât să se adune mai mulți pe aceeași platformă.

Și mai e o problemă: românii nu vor să comunice. Asta se vede pe bloguri, se vede pe twitter. Nu vor să discute în jurul unor idei, ci vor ca fiecare să aibă dreptate și să-și impună punctul de vedere. Deși s-a întâmplat și prin străinătate, la noi am văzut vehiculată mai des ideea cum că cititorul e de vină pentru insuccesul blogului. Nu se comportă cum trebuie, nu contribuie, nu citește atent etc. Soluția? chestii negative care atrag oamenii la harță. Bag-o p-aia cu PSD și vin toți să se plângă – succes.

Fix 817 cuvinte și încă n-am zis ce vreau eu să fac în continuare: simplu, las blogul așa cum e și probabil o să mai fac unul, două, după caz când va fi momentul. Adevărul e că nu sunt eu încă hotărât de ce direcție vreau să aibă, dar vreau să aibă una. Vreau ca articolele în care arăt ceva chiar să fie scrise bine și să fie folositoare celui ce le găsește. De exemplu zilele trecute mi-am refăcut rețeaua de acasă și m-am lovit de niște probleme. N-aș vrea în schimb să fie un articol scurt și prost care să nu ajute unul de competențe medii ca mine și să bage complet în ceață pe unul care nu se procepe deloc. Nu cred că e o scuză, doar că am citit mai mult și am studiat niște chestii în loc să postez, asta a inclus și rețelele de socializare. 

Încă un an și dam ăsta nu și-a bătut monedă blogul. Ceea ce e aproape un păcat capital în blogosferă, cică nu se face să nu faci bani. Na…

La mulți ani!