…am reușit să actualizez pagina ECHIPAMENT. Nu numai că arată mai profesional (e textul pe verticală acum), dar reflectă ce folosesc de… câțiva ani. Eh, dacă mi-a luat atâta timp să modific câteva rânduri, vă dați seama ce mișto o să fie blogul ăsta peste 20-30 de ani. În fine, am zis să scriu și o postare în care să dezvolt puțin schimbările de acolo, sper doar să nu fie un perete întreg de text.
La capitolul aparate digitale, am simplificat puțin: în ultimii ani am cumpărat două Canon 1D, iar pe restul le-am dat sau le-am vândut. Mi-a plăcut tot timpul seria 1D datorită construcției, funcțiilor și a grip-ului integrat, grip-ul adăugat pe celelalte aparate pur și simplu nu e la fel. De ce două aparate? am luat unul, iar apoi l-am găsit pe al doilea la un preț bun, un an mai târziu.
La cele pe film nu sunt mari modificări, am adăugat un Canon 500N, pe care l-am cumpărat de la vechituri acum mulți ani. N-am renunțat la film, doar că nu-mi plac variantele de developare din oraș, așa că am de gând să-mi developez singur filmele la un moment dat. Din păcate e nevoie de timp și bani (chimicale, termometre, scaner) și nu prea sunt dispus acum la așa un efort, mai ales cât timp îmi place fotografia digitală.
Și numărul obiectivelor s-a redus, mai ales de nevoie. Deși seria 1D nu e full frame, factorul de crop e mai mic, 1.3 față de 1.6, iar asta înseamnă montură EF. Deci am renunțat la 17-55 care era EF-S și am cumpărat un 17-40. Ironic sau nu, în 2008 când am cumpărat acel 17-55 am avut de ales între el și 17-40 – în naivitatea mea am crezut că voi rămâne la același factor de crop. Restul obiectivelor care au dispărut din listă au plecat cu celelalte aparate, nefiind grozave. Am rămas însă la acel Tamron 70-200 care are montură EF, dar nu e grozav. În viitor vreau să cumpăr echivalentul de la Canon, doar că sunt încă scumpe, iar eu folosesc destul de rar taleobiectivul. Îl voi cumpăra totuși, iar actualizarea paginii de echipament va veni probabil după alți 5 ani că na, gradul ăsta de seriozitate e aici la dam ăsta.
Ca o paranteză, de ce spun că Tamron ăsta al meu e slab: deși deschiderea maximă a diafragmei e f/2.8 constant, calitatea e groaznică la deschiderea maxiă, chiar și 1-2 trepte peste. Așa că, sub f/6.7 sau f/8 nu am putut fotografia cu el, ceea ce îl face mai prost decât un Canon EF 70-200 f/4 care, deși ceva mai scump, e și mai ușor, nici unul dintre ele neavând stabilizare. În 2019, deși am plecat de acasă cu gândul de a cumpăra acel Canon f/4, am preferat alte accesorii. Până la urmă m-am descurcat:
Între timp (adică în anii ăștia care au trecut) m-am hotărât să renunț pe cât posibil la trepied, excepție fiind cazurile când e absolut necesar, mai ales că am niște aparate mai bune. M-am săturat să car în spate un trepied mare și greu (apropo, într-un sat am fost întrebat dacă am în spate o pușcă), așa că am cumpărat acel Joby GorillaPod. E cel mai mare și duce (oarecum) un DSLR greu. E mic, ușor și îl pot lua cu mine pentru „just in case”.
Cum spuneam și prin alte postări pe aici, mi-am simplificat modul de a fotografia, destul de rar iau cu mine cele trei obiective. Faptul că sunt amator îmi permite să fotografiez ce am chef, când am chef, iar un rucsac prea greu sau cu prea multe chestii în el simt de multe ori că mă încurcă. Cam asta ar fi pe moment, restul modificărilor mi se par mărunte și nu merită detaliate – ca de obicei, pentru cine e interesat de mai multe informații, rubrica de comentarii e deschisă (până mă fac blogăr profesionist și cenzurez tot). Vă las cu un apus saharian:
Cred că nu ar fi nici util și nici corect să fac review-uri (recenzii, cred) pentru echipamente audio fără niște repere sau comparații repetate. Mai ales că un sistem audio are de obicei mai multe componente – de exemplu amplificator și căști -, deci s-ar putea ca anumite detalii ale unei componente să nu fie evidențiate la adevărata lor valoare datorită celorlalte componente ale sistemului. Sau, puteam să zic simplu: am folosit doar două pick-uri în ultimii 30 de ani, n-are prea mare relevanță un review.
Așa că, am zis să aștern în câteva… zeci, sute sau mii de rânduri cum am ales un pick-up și care sunt impresiile după aproximativ un an.
Cum am ales și cam ce am vrut
Primul prag a fost stabilirea unui buget. Pentru cine nu are habar în general de echipamentul audio, nu prea există „îl iau pe cel mai bun, sau pe următorul”, asta pentru că nu prea există cel mai bun în ansamblu, iar prețurile pot fi… prohibitive. Eu am plecat de la extrema cealaltă, adică de la cele ieftine. Un pick-ul destinat începătorilor e în jur de 1000 de lei, așa că m-am gândit să sar 2-3 modele și să țintesc ceva pe la 2000-2500 de lei. Am auzit că Technics ar fi un raport calitate-preț bun în ansamblu, dar nu prea se găseau la momentul respectiv și erau undeva pe la 5 mii de lei – am considerat că e prea mult.
Technics SL-1200MK2 – din categoria „ce mi-ar fi plăcut”Sony PS-HX500
Funcții. Am vrut să aibă pre amplificator încorporat. Știu că e mai pentru amatori așa, pentru că cel integrat de obicei nu e de cea mai bună calitate, dar am preferat să nu-mi bat capul și cu asta. Trebuie să recunosc că amplificatorul meu (un Pioneer A10) are Phono și nu m-am interesat de calitatea lui înainte. În fine, am considerat că, indiferent de situațiile viitoare, n-o să am nevoie de un pre amplificator dedicat, cam asta a fost ideea.
Schimbarea vitezei între 33 1/2 și 45 rpm de la un comutator – buton, rotiță, nu contează. Deși nu e mare filozofie să ridici discul de cauciuc și să muți cureaua, am preferat să nu fie nevoie. Cât de des ai nevoie să schimbi viteza? depinde. E drept că am mai multe discuri înregistrate la 33 1/2, dar am și la 45, așa că în cazul meu e destul de des. Consider că merită să ai funcția asta.
Luând toate astea în calcul, am restrâns lista de căutare la vreo 3 modele, parcă unul sau două de la Audio Technica, un Project Essential și un Sony. Evident toate sunt mărci cu tradiție în domeniu, dar am avut îndoieli legate de Project Essential pentru că m-am uitat la modele ieftine. Cele două Audio Technica nu prea mi-au plăcut. Seamănă cu Technics la care visez eu, dar îmi par niște copii mai ieftine. Evident, mi-au părut mie, după ce am văzut câteva poze și am citit 2-3 review-uri, deci e posibil să mă înșel. Recunosc, m-a fermecat minimalismul modelului de la Sony care este foarte simplu și discret. Am ales Sony și, ca un bonus, mi-a plăcut că oferă și posibilitatea digitalizării muzicii prin usb – există o aplicație dedicată de înregistrare.
Ca o notă, brațul se coboară manual, cu o manetă – nu am căutat un sistem automat, deși nici nu cred că aș fi găsit într-un asemenea buget. Apropo, prețul a fost, cu reducere, 1800 de lei, deci sub limita superioară.
Sony PS-HX500 – al meu de data asta, cu albumul CCR – Cosmos Factory
Impresii – PRO
Sunt foarte mulțumit de calitatea sunetului. Cum spuneam și în alte postări, nu am un sistem audio foarte scump, așa că nu știam la ce să mă aștept, dar sunt foarte mulțumit. La discurile de calitate sunetul e clar, nu sunt distorsiuni sau pocnituri (cu excepția momentului în care acul se așează pe disc), iar joasele sunt satisfăcătoare pentru un stereo așa simplu ca al meu.
Zic de calitatea discurilor pentru că da, contează. Pe lângă înregistrare și remasterizare, unele discuri sunt mai dense, iar diferența se simte. Chiar și la cele mai ieftine însă, unde simți doar ținând discul în mână că e o calitate inferioară, calitatea sunetului e bună. Probabil că un amplificator mai puternic și adaptat stilului care îmi place mie (cu accent pe înalte și joase) rezultatele ar fi chiar mai bune – asta vom vedea în viitor, când voi schimba amplificatorul.
A fost ușor de montat/calibrat. Exact cum spuneau alții pe net, e ușor de calibrat – practic se echilibrează brațul (se rotește greutatea din capăt până brațul stă în echilibru) și se ajustează în consecință presiunea pe disc – e o rotiță. Există și un cântar special care măsoară presiunea acului pe disc dar nu am investit în așa ceva. Am respectat doar recomandările din manual și asta a fost.
Îmi place design-ul minimalist – e un obiect foarte simplu, nu are becuri sau alte ornamente, arată discret.
Impresii – CONTRA
Faptul că e complet negru. Cumva se bate cap în cap cu ultimul punct pro, știu, dar dacă lumina nu e foarte bună poate fi deranjant. Practic totul poate fi negru: suportul discului, comutatorul de pornire, brațul, discul. E ca o tastatură neagră, neiluminată, pe un birou negru. Arată bine de la distanță, în practică poate fi deranjant. E, totuși, cea mai mică problemă – eu prefer în general griul și argintiul.
Nu se poate schimba doza prea ușor. Știi cum e, când îți place ceva și vezi dezavantaje, zici că te descurci tu cumva. Așa am zis și eu și îmi pare un argument contra mai mult pe hârtie. Aș schimba efectiv doza? da, dar cândva, nu știu. Poate voi trece la alt pick-up înainte să vreau efectiv să schimb doza. Dar e însă un dezavantaj important pentru cei ce vor să rămână cu modelul ăsta și să-i facă upgrade-uri.
Cam asta e tot la capitolul contra, sunt doar niște detalii care pot fi scoase în evidență, dar cam atât. E ceea ce am căutat, în bugetul alocat, și până acum nu am avut vreo problemă.
Accesorii cumpărate ulterior
Perie antistatică pentru discuri – datorită electricității statice praful rămâne pe discuri. Multe au venit încărcate static de noi și cu praf pe ele – de asta ziceam mai sus de calitate, se vede atenția la detalii – așa că ai nevoie de așa ceva. Eu am luat de la Audio Technica, 120 de lei.
Soluție pentru curățat acul – tot Audio Technica, 69 lei.
Soluție de curățat discurile – project Wash It – 65 lei.
——————————————————————————————————————
Am vrut să scriu o postare separată, dar până la urmă m-am hotărât să scriu aici câteva completări – am mai studiat câte ceva de când am scris impresiile de mai sus. Pentru Sony PS-HX500 nu sunt multe doze compatibile, pentru că brațul nu poate fi reglat pe verticală. Dacă doza ce urmează a fi montată e mai mare sau mai mică decât cea originală, compensarea trebuie făcută din mat (elementul suport în contact cu discul). Acul dozei cu care vine pick-up-ul ține cam 700 de ore de ascultare, ceea ce înseamnă aproximativ 2 ani dacă asculți 2 ore pe zi – eu unul nu ascult discuri în fiecare zi, probabil media în cazul meu ar fi de 5 ore pe săptămână, deci cam 20 de ore pe lună. Să zicem că vreo 3 ani ar trebui să stau liniștit din punctul ăsta de vedere.
Cred că de multe ori ne lovește naivitastea pe cei care încep să investească în echipament și sperăm ca ceea ce achiziționăm să se dovedească a fi ceva foarte bun, un fel de „best value”. În realitate sunt șanse minime să nimerești din prima ceva pe gustul tău, mai ales că, la modul obiectiv, un obiect care costă dublu nu are prețul ăla degeaba. Domeniul ăsta, ca și în cazul fotografiei, e un drum pe care ți-l faci, trebuie să te detașezi de „cel mai bun” și să încerci, evident în limita bugetului.
dam167.wordpress.com 