Month: December 2011

Star trails

Era septembrie, anul curent. Sunt încă mirat de cât de bine se vedea cerul de la numai 1000 de metri, Brebu Nou, lângă lacul 3 Ape. Atunci am făcut cadrele de aici. Aveam cu mine aparatul pe film și am zis să încerc și o expunere lungă. Pentru cei ce n-au încercat asta cu un aparat digital, n-au pierdut mare lucru. Pe scurt, senzorul aparatului se încălzește repede și zgomotul este semnificativ. Mai mult, cine nu are un grip și cel puțin in acumulator suplimentar nu prea are ce face. Dacă totuși aveți norocul să fotografiați din curte și puteți lega aparatul la 220 V, poate totuși merită încercarea. Eu am zis că e mai comod pe film. Asta a ieșit:

Aparat: Praktica LLC

Obiectiv: Pentacon 50 mm f/1,8

Film: Fuji Superia X-TRA

CN-16, C41

ISO 400/27°

24×36 mm 36 exp.

Timp de expunere: aprox. 3600 s

Deschiderea diafragmei: f/8

Eu unul mai aveam resurse să continui, dar după o oră m-am uitat la obiectiv și era acoperit de rouă. Am concluzionat că mai mult nu va ieși și am mers la culcare. E același film expirat, deci probabil de acolo verdele din cadru. Prelucrarea digitală a corectat efectul scanării și a îmbunătățit puțin contrastul. Ideal era să prind steaua Nordului undeva dar asta e, așa e când te mulțumești cu ce îți oferă curtea. Nu e rău totuși pentru o primă încercare.

Advertisements

Scandal PiaRistic fără precedent

Ei bine, în preajma sărbătorilor dam ăsta s-a gândit că ar fi bine să stea puțin liniștit, fără să citească bloguri de doi lei și fără să mai fie la curent cu problemele grave ale blogosferei. Trebuie să recunosc că după două zile de liniște, parcă îmi lipsește puțin agitația. Prin urmare, un mail a căzut exact la momentul potrivit (mersi Victor) și care culmea, mi-a luminat sărbătorile – sau cel puțin ajunul lor. De ce le-a luminat întrebați? Pentru că eram chinuit de niște probleme privind aplicarea modelului Pasternak, iar tâmpeniile pe care de descriu mai jos sunt atât de penibile încât am uitat de Pasternak.

Toți avem un loc de muncă, nu? Job cică. O profesie, responsabilități, vorba aia, facem ceva să primim niște bani. Viața e mai frumoasă când ai bani să-ți cumperi chestii. Sunt sigur că fiecare trăiește în general experiențe interesante la locul de muncă, cu excepțiile de rigoare. Eh, din toată povestea asta, o categorie se distinge: oamenii de PR. PR ăsta e de fapt un domeniu, sau, matematic vorbind, un spațiu vectorial. E destul de complicat să definești un concept care la rândul lui depinde de multe altele, așa că eu nu am de gând să o fac. Problema nu e aici. Problema e că există și la noi în România niște puști care cică ar fi PR. Nu prea înțeleg ei conceptul așa că aberează cum pot ei mai bine. Ei au tot felul de abilități, au experiență, au tot felul de calități, ce mai, o nebunie. Dacă stai să-i asculți aproape că ai impresia că oamenii ăștia chiar fac ceva. Greșit, din păcate.

PR în România. Realitatea e că la noi PR încă nu înseamnă mare lucru. E ceva ce mai nou trebuie să fie, deci, trebuie implementat. Hai să punem și noi pe cineva. Dat fiind că atât legislația cât și serviciile îngreunează orice activitate, toți sperăm la ceva practic, la ceva care să rezolve direct anumite probleme. Așa ajungem să-i dăm la o parte pe așa zișii PR care, de felul lor, ei trebuie să facă doar lucrurile să meargă. Ei sunt un fel de liant, dar în nici un caz personajul principal. Nu știu cât au înțeles ei asta dar, văzând că nu prea îi bagă lumea în seamă, ei au evoluat; da, precum blogării. Așa că acești ”oameni de PR” au tot felul de abilități, sunt deștepți, sociabili, îmbrăcați bine, astea. Au nevoie de toate astea de vreme ce din când în când mai trimit un mail sau mai fac câte o cafea.

Ce zic eu se confirmă într-un mod barbar aici. Pe Carmen Albișteanu ați mai văzut-o pe aici. Ea e atât de PR și scrie atât de prost în toată pasiunea ei pentru comunicare încât a trebuit s-o ridic și eu în slăvi ocazional. Ce se întâmplă acolo în articol? Păi donșoara Albișteanu e stupefiată de pretențiile unui nene în ceea ce privește o viitoare domnișoară piaristă. Practic omul dorește o păpușică pe care s-o învârtă printre clienți. Da, treaba asta încalcă normele de etică ale oricărui domeniu dar nu despre asta e vorba. Aici e vorba de ceea ce cred unii că înseamnă acest PR în România și ce e de fapt.

Da, știu, Nebuloasa va sări cu cuțitul, pentru că PR organizează evenimente. Adică rezervă o sală, se asigură că merge netul, dă pe tuităr toată povestea, astea. Nu despre oamenii ăștia vorbim aici. Aici e vorba de toantele care sunt trimise peste tot cu ecusoane la cămașa albă și care simt nevoia să povestească totul pe blogurile lor de 2 lei. Care tot? Exact la asta m-am referit.

Mai departe. Ia priviți aici dragi colegi. Că aici e de fapt scandalul fără precedent. Hai să pun un citat, că e mai de efect.

”Practic, Adina Scurtu, “jurnalist si PR”, a facut vreo 12 bloggerite sa se simta ca niste negrisori care in niciun caz nu povestesc despre cum li s-a parut un serviciu, ci scriu comunicate de presa trei luni la rand despre ce minunat este, la comanda ei. Stenograma la Anne-Marie.”

Bun, că e Adina asta e cum e, nu e treaba noastră. Amatorismul suprem în schimb e dat de comportamentul ei neprofesional față de (ATENȚIE) 12 blogărițe. Bă, stați așa. Cum adică să ai tu asemenea pretenții de la blogări? Păi blogării e oameni școliți, piarizați, respectați, astea. Nu faci chestii de-astea cu blogări! Nu domnule! Blogării ăștia sunt oameni după care toate editurile fug și trebuie să o pleznească pe Adina pentru neobrăzarea ei. Da, bine, gata, nu zic că Adina asta procedează corect sau că are ceva în cap, dar indignarea asta a unor oameni care scriu reclame la cozonaci pe blogul personal mă amuză. Bine, un amuzament de-ăla, cu iz de sictir.

Bun, acum ce rol au indignările de genul? Păi în primul rând să curețe PR-ul de asemenea oameni și în al doilea rând să se asigure că nimeni n-o mai vrea pe Adina aia. Clar. Deci marile corporații se vor gândi de 2 ori în urma ultimului articol citat. A, plus că își vor aminti ce înseamnă PR. Da, Ruxandra PRedescu is the daddy of PR.

Voiam să mai scriu ceva dar sunt prea scârbit. Mi-e greață. A, stai, încă ceva: dragi copii, sper să se ”monetizeze” prostiile astea ale voastre pentru că dacă ajungeți în lumea reală nici fustele scurte nu vă mai salvează. Guys included.

Lacul Bucura – o dimineaţă răcoroasă de iulie (pe film)

E vorba de excursia de la sfârșitul lui iulie, adică asta. Obiectivul era astrofotografia, așa că am luat cu mine și aparatul pe film. Bine, spatele meu avea să regrete atâta amar de echipament, dar asta e. Dacă tot îl aveam cu mine, înainte de plecare am tras câteva cadre. Nimic deosebit, dar voiam să-mi fac o idee despre comportarea filmului în locuri de genul și mă gândeam că poate vor fi avantaje în ceea ce privește paleta de contraste la care filmul este net superior.

În loc să vă mai povestesc eu ce frumos e acolo, ce sălbatic și dur e locul sau alte fantezii de-ale mele, o să vă spun cum e cu fotografia pe film din punctul de vedere al unui amator. Faptele aveau să demonstreze că sunt de fapt foarte…amator. Principalul dezavantaj e că nu poți vedea cadrul imediat ce l-ai făcut. Pentru cineva care nu are foarte bine dezvoltat simțul compoziției e destul de greu, poate fi dezamăgit când vede negativul. Pe lângă simțul compoziției, unele cadre arată bine în primă fază, dar nu merg. Mai mult, cam numai profesioniștii își fac timp pentru a explora întreaga zonă înainte de a se apuca de lucru. Noi amatorii trecem, vedem, fotografiem. În cel mai fericit caz ne întoarcem într-un loc care ni s-a părut că are potențial.

Un alt dezavantaj este balansul de alb. Pentru cei ce nu știu, filmul are o singură temperatură a culorii. Nu există o opțiune de cloudy, sunny, sunset sau oricare alta mai găsim la aparatele digitale. Am lăsat la o parte sensibilitatea ISO pentru că în cadre curente, nu foarte pretențioase, nu e o problemă. O altă problemă este timpul de expunere, relativ lung. În timp ce am făcut puținele cadre am stat în bătaia vântului. E foarte ușor să te trezești cu cadre mișcate atunci când fotografiezi peisaje, cu un timp de expunere de 1/125 secunde. Țin minte că odată eram pe un deal și a trecut să țin eu trepiedul fix din cauza vântului.

Un mare avantaj este în schimb paleta largă de contraste (dynamic range) a filmului. Se văd detaliile, umbrele nu sunt așa dure, cerul și norii arată mult mai natural. Bine, cum spuneam mai sus, în amatorismul meu, am plecat cu un film expirat. Din 2009. Nu ma așteptam eu la artă pe peliculă, deci am zis că merge și așa (da, românește). Eram puțin curios de efectul asupra culorilor al filmului expirat după ce am citit niște discuții. Poate se pretează mai mult la negativele alb-negru sau la diapozitive pentru că în cazul meu a făcut numai rău. Cadrele sunt puțin filtrate (unele) pentru că aveau tente de mov la stâncile pe care bătea direct soarele. De notat că locul unde am fotografiat este foarte pretențios din punct de vedere al luminii. Mai exact, foarte rar găsești condiții pentru fotografii foarte bune. Din cauza asta e nevoie de un film bun, dacă nu un diapozitiv, măcar un negativ de calitate.

Ajung la partea de final: developare-post procesare. Ei, aici se mai complică lucrurile pentru că negativul trebuie scanat. Prima dată când am dus un film am fost extrem de dezamăgit. De data asta din fericire au ieșit bine. Sunt chiar mulțumit. Cadrele de aici au fost prelucrate de asemenea. În primul rând trebuie corectate greșelile datorate scanării. Poate unii veți spune că arată mai natural și poate așa e, dar asta din cauza filmului, nu a lipsei prelucrării digitale.

Ca o concluzie, sunt mulțumit de aceste fotografii și ele au un loc undeva înăuntrul meu. Cu toate astea e mult mai puțin practic decât masivul Canon. Dacă vreau să merg la sigur și să profit la maxim de un loc, voi alege varianta digitală. Sigur, eu sunt nostalgic de fel și de câte ori voi putea, voi lua cu mine și vechiul aparat dar, îl voi folosi probabil numai după ce am făcut cadrele după care am venit. După ultimele cadre, pentru cei interesați, echipamentul folosit.

 

 

Aparat: Praktica LLC

Obiectiv: Pentacon 50 mm f/1,8

Film: Fuji Superia X-TRA

CN-16, C41

ISO 400/27°

24×36 mm 36 exp.

Timp de expunere: 1/125 s

Deschiderea diafragmei: f/8

 

Hater vs. Om minunat

E clar că sunt două tabere aici.  Oamenii minunați se plâng că haterii îi heituiesc, doar așa de dragul de a o face. Haideți să vă arate dam ăsta abordarea unui hater și abordarea unui om minunat. Judecați voi care exagerează.

Bun. E clar că dam ăsta e ăla hater. Adică găsește câte un blog și îi caută nod în papură. Spune că nu e așa, mai aduce argumente, își dă cu părerea despre munca oamenilor în necunoștință de cauză. De exemplu, dam ăsta, a găsit pe un blog (nu zic că e al Nebuloasei, deci un blog oarecare) o reclamă la nu știu ce produs cosmetic. Ei bine, blogărița proprietară a blogului pe care nu vi l-am spus, a subliniat principala calitate a produsului: 100% românesc. Problema era că în imaginea atașată articolului și care reda produsul în toată splendoarea lui, scria lizibil “Made in France”. Dam ăsta a comentat și i s-a răspuns că greșește – logic. Deci ați înțeles, a fi hater înseamnă că începi să critici ceva în baza unor argumente. Criticile de mare rafinament sunt acelea care răsfrâng asupra unei campanii sau a unei reclame. E evident că un om care n-a lucrat la acea campanie nu poate critica, fiind doar un consumator căruia îi era de fapt adresată campania. Nișe bestii, haterii ăștia.

Ei, acum hai să vedem cum critică oamenii minunați, adică aplică niște critici non hateristice. De exemplu Raluca Moisi. Vă fac un scurt rezumat: Raluca s-a dus la mol. Acolo o duduie a vrut să-i vândă nu știu ce vopsea de unghii. Respectiva duduie nu era în cea mai bună formă. Scuzabil sau nu, duduia trebuia să aibă o prestație mai bună. Raluca a trecut peste detaliile astea mărunte și s-a pus repede în locul angajatorului. Așa aflăm cum ar fi tratat ea problema din biroul managerial. Așa observăm că nu așa se fac vânzările, adică nu angajând astfel de oameni. Și toată povestea asta cu o fătucă care era indispusă a indignat-o la maxim pe domnișoara Raluca.

Hai să vă spun și eu o poveste. Se făcea că eram și eu la mol acum niște ani, când, eram ceva mai tânăr. Se făcea că acolo se desfășura o expoziție Panasonic unde se prezentau TV cu plasmă și sisteme audio. Deviza era “cele 5 avantaje ale TV cu plasmă”. Pe lângă electronicele care îți luau ochii, erau două fete îmbrăcate sclipitor care îți enumerau acele 5 avantaje. Asta era treaba lor. Dacă le întrebai ceva, se blocau. Ei bine, cei cu expoziția cu greu puteau fi convinși să-ți vândă ceva. În orice caz acele fete erau inutile. Mai mult era greu de crezut că respectivii se pregătiseră pentru o campanie de vânzări, având în vedere că produsele nu se găseau în magazine și, trebuia să fii al dracului de convingător să convingi un trecător să dea 4000 de euro pe un TV.

Concluzia? Uneori nu merită să plătești un om cu anumite abilități pentru situații de genul. Nu sunt eu în măsură să spun de ce, pentru că nu sunt acțiunile mele. Cert e că diferența dintre Raluca Moisi și cel la care face ea referire e că prima persoană menționată e cea care împarte fluturași și fluieră campanii. Da, cei care ar fi mult mai eficienți în posturi de conducere sunt la munca de jos. Nu-i așa că e crudă lumea asta? Nu-i așa că e nedreaptă?

Mai departe. Ia priviți aici. S-a gândit ea prost cum să o scoată la capăt cu articolul până a văzut acel comentariu. Hai să cităm:

”Timișoara nu are nevoie de curs…Oricum seduce :)”

asta ca răspuns la anunțul pentru un curs de management și seducție. Acum, de câte clase ai nevoie să înțelegi că nu e nimic malițios în comentariul ăla? ”Timișoara oricum seduce” – ajutați-mă, că eu încă nu văd. Adică vorbești fără să citești măcar. Ce pana ta, numa’ hateri în jur!

E foarte clar, haterii sunt de vină. Deci omul minunat câștigă detașat acest duel, cu un plus de prostie, superficialitate și lipsă de coloană vertebrală.

Blogging şi blogări

Am să încep direct. Am citit un articol care m-a dezamăgit. Crunt. Pe mine mă dezamăgesc articolele scrise de oamenii pe care-i respect. Nu mă irită atât de mult articolul, cât ideea promovată mai peste tot. Articolul aici. Nu vorbesc numai de ideea de a păstra un standard ci de tot ce se înţelege acum prin blogging.

Blogger. Asta cam e persoana care are cel puţin un blog. Şi nu se sfieşte să-l folosească. Îşi fac un blog persoanele care au aceva de exprimat. În primul rând blogul este un site ca oricare altul, fiind preferat pentru interacţiunea cu cititorii. Sunt tot felul de bloguri pentru că oamenii sunt diferiţi şi abordează lucrurile diferit. În general lumea preferă părerea altor oameni în detrimentul variantelor oficiale.

Pro blogger. Varianta profesionistă. Profesionist înseamnă că eşti plătit pentru serviciul pe care-l oferi. E foarte clar, foarte simplu. Când cineva plăteşte, are dreptul să emită pretenţii. Unii sunt mai flexibili, alţii mai rigizi. Atunci când te consideri profesionist nu mai poţi scrie orice, nu îţi mai permiţi să fii ofensiv sau să scapi din vedere detalii. Acum ai o imagine pe care vrei să o păstrezi oarecum nepătată.

Ţi-ai făcut blog. Sunt 2 categorii de bloguri: blogul personal, pe care l-ai făcut pentru a împărtăşi ceva. De obicei acel ceva nu e activitatea de zi cu zi. A doua categorie este blogul comercial. De când l-ai făcut te-ai gândit la domeniu, spaţiu, întreţinere şi imagine. E acel blog pe care ţi l-ai făcut, brutal spus, pentru a face bani. E un site care speri că se îndreaptă într-o oarecare direcţie.

Până aici e simplu. Acum ajungem la bani şi, la ce cred unii că e intersecţia celor două categorii. Ai un blog personal, cineva vrea să-ţi dea bani să scrii un articol. L-ai scris, ai primit bani. Atât. Ai un blog în întreţinere pentru bani, se întâmplă să scrii şi fără bani dar, o faci pentru a ţine acel blog pe traiectoria gândită de tine, nimic mai mult. Ajungem la problema din articol: ciupeala. Cum adică să nu te vinzi pe seminţe? Adică un articol în care scrii 3 rânduri despre un cozonac face mai mult de 3 euro? Păi da, dacă vrei ca el să apară pe un blog care renunţă la altul pentru a-l scrie. În rest, de ce ar valora mai mult? Doar aşa, să ţinem preţul ridicat. Am văzut atâtea articole cretine care făceau reclamă la toate prostiile. Acolo e muncă? Să-mi fie cu iertare, dar dacă la aşa ceva ai muncit, cam ai probleme cu scrisul şi/sau imaginaţia. Atunci de ce dracului să dea cineva mai mult de 3 euro? Aşa ajungem la calitate.

Calitate. Ei bine, tot mai multe platforme gratuite, tot mai multe domenii ieftine, tot mai mulţi bloggeri. Prin urmare, concurenţă. Piaţa românescă s-a adaptat şi s-a observat că în loc să cumperi spaţiu pe un blog cunoscut, cumperi spaţiu pe alte 10 bloguri cu aceiaşi bani. Ei bine asta trage perdeaua: nu prea sunt bloguri de calitate. Blog de calitate înseamnă text, nu promovare acerbă. Ca să nu mai spun că un blogger nu se vinde. El are un blog pentru că vrea să spună ceva, într-un anumit fel. Ei, dacă nu eşti cunoscut pentru asta, cum sunt maxim 5 bloggeri în ţara asta, alegi şi tu varianta comună: nu scrii 1 articol pentru 30 de euro, ci 10 pentru 3 euro fiecare. Bun şi aşa.

Na bun, acum că am stabilit nişte lucruri, să trecem la heituială. Un blogger trebuie să scrie. Nu contează dacă e mult sau puţin, contează motivele pe care lumea le citeşte acele texte. “Ți-ai făcut un blog pentru a scoate bani din el” e una dintre cele mai cretine expresii pe care le citesc aproape zi de zi. Asta pentru că ţi-ai făcut un blog din motive greşite: nu ai ceva de exprimat şi asta e chiar esenţa unui blog.

Tendinţe. Ei bine, bloggerii tineri şi, mai nou vechi în domeniu (au blog de 3 ani), s-au prins că lumea nu prea îi consideră un etalon în domeniu. Păi nu au motiv să fie: scriu prost, nu au o direcţie şi aşteaptă ciupeala. Aşa s-au gândit să evolueze. Hai cu promovarea, hai să facem trafic, hai să facem evenimente, proiecte, socializăm, astea. Cu alte cuvinte, atragem atenţia prin orice alt mod decât scrisul şi coloana vertebrală. Cică asta înseamnă să fii blogger în ziua de azi. Ce proiecte mă? Ce evenimente? Un blogger trebuie să aibă un blog de calitate. A, să înţeleg că fără toate astea n-aţi strânge 10 oameni care să vă citească? Un simplu raţionament: se dă un blogăr. Are 200 de prieteni pe facebook şi 200 de urmăritori pe twitter. Publică un articol pe blog, pune link pe facebook. De acolo strânge vreo 100 de vizite. Pune link pe twitter. Strânge 50 de vizite+50 de retweet-uri să zicem. 50 RT x 10 vizite = 500 vizite. Mai adunăm cele 100 şi obţinem 650 de vizite. Nu e mult, dar un blogăr care se promovează reuşeşte mai mult. Totuşi, sunt 650 de vizite fără să conteze calitatea articolului. Deh, comunitatea. E cam nasol să nu dai şi tu RT, că atunci nu mai pupi nici tu promovare. O mână spală pe alta.

Bun, deci ăştia sunt blogării, asta e blogosfera. A, mai e ceva. Ăştia sunt câţi? 200, 300 de oameni? 400? Hai să fie 1000. Nu sunt, dar hai să fie. Din 60000 de bloguri româneşti. Când mama dracului a ajuns asta blogosfera? Aste e relavanţă? Faptul că o adunătură de tălâmbi se promovează unii pe alţii înseamnă relevanţă? Îi caută agenţiile? Lumea îi caută pentru că moaca lor apare peste tot. Apăi daca vrei să-ţi vinzi iaurtul, pui afişul în centrul oraşului, indiferent care e oraşul. E, oamenii aştia atât de mulţi fac seminarii, ateliere, prezentări, o nebunie. Ce prezintă ei acolo? Chestii pe care TREBUIE SĂ LE ŞTII ca blogger. Mai mult, sunt asociaţi cu afacerile şi piaţa vânzărilor. Bloggerul NU trebuie să vândă. El trebuie să aibă adepţi. Acum să recunoaştem, au evoluat. Dar ei nu sunt bloggeri.

Hai să vedem cum e cu prezentările alea. L-aţi văzut pe Dan Ciulea. Omul nu scrie 3 rânduri corect şi a prezentat. A fost ok deşi nu i-a ieşit poanta cu virginul. Să fi văzut atunci cum cădea lumea pe spate. Ia priviţi-l pe ăsta. Nu serios. Citiţi prezentarea. Ca un pont, citiţi o singură dată. Ştiu că nu aţi înţeles nimic, dar nu veţi înţelege nimic nici dacă o citiţi de 10 ori. Comunitate locală? Bine bine, dar din care loc? Așa zisele comunități locale sunt câteva. Mai exact în jurul orașelor mari din țară, asta pentru că acolo tot timpul se întâmplă ceva. Dacă observați acolo, comunitatea online din cluj a adus acel serial cu cei doi roboți. Să avem pardon, din câte am înțeles eu acei oameni sunt pasionați de artă, în special arta digitală. Simplul fapt că preferă să ofere ceva oamenilor postând pe internet nu știu dacă îi face apartenenți la o comunitate online.

Acești oameni, minunați de fel, au emoții, cum e normal. Ai o prezentare de tot rahatul dar ceva tremură (la Dan ciulea n-am înțeles dacă tremura el sau vocea) și te chinui domnule, muncești. Prezinți cu atâta entuziasm, de parcă ai fi înlocuit modelul Pasternak.

Așa mai spre încheiere, e de ajuns dacă privim comentariile pe bloguri. În rubrica de comentarii ar trebui să găsești discuții și păreri. Ei, mai greu aici. Blog slab, cititori limitați. De fapt poate greșesc. Ei nu sunt limitați intelectual ci sunt limitați de condiție – condiția de comunitate. Citești blogul că na, citește și el la tine, promovează și el blogul tău. Cu răutate sau ofensă nu vinzi iaurturi. E greu să exprim în cuvinte greața pe care o simt când văd o turmă de oameni care se identifică cu blogosfera și mai mult, îi învață pe alții cum stă treaba cu mediul online. Acum pe final îi încurajez pe toți oamenii minunați să stimuleze acel punct G, prin rect. Aia e calea.

Maxima maximă a zilei

“Fara sa ma mai apuc sa trag nici macar un part, Marta Usurelu de la revista biz, imi pune microfonul in mana… ma apuc de vorbit cu vocea tremurand.

Aveam pregatita o glumita cu un virgin… imi aduc aminte de ea… acum… acum realizez ca mai bine de jumate de chestiile pe care am vrut sa le ating in prezentare nici macar nu au fost amintite… acum am inceput sa nu mai am transpiratii reci…

Mai tineti minte primu orgasm?

Inca tremur… nu e un tremur de frica… nu mai e un tremur de emotii, e pur si simplu un tremur.

Pe scurt, de pe scena se vede mult mai neclar totul… cel putin cand esti pentru prima data pe scena!”

Din Jurnalul spicărului ixian, de D.C., anul 2011 al Primei Epoci de Piatră, planeta Ix.

Asta se întâmplă când nu faci curs de public speaking – ajungi în epoca de piatră. A, sau faci cursul, dar n-ai ce spune.

comentariu maximal al lui dam ăsta.

 

Actualizare:

În urma publicării maximei de mai sus, Dan Ciulea își pune următoarea întrebare:

“ori io-s prost de dau in gropi, ori logica lu’ asta* e mai mult decat idioata!”

*dam ăsta

Clar logica e de vină.

Ceva maxim

Da, nu e o maximă maximă a zilei, ci doar o treabă care e, maxim zis, MAXIMĂ!

Ei bine, dragi colegi, hateri și/sau oameni minunați, acum există BLOGPRENOR. Nu serios, mai maxim de atâta nu există. Sau?!

 

Completare cu un banc sec:

Î: De ce s-a inventat noţiunea de blogprenor?

R: Ca să umple nişa lui Adrian Ciubotaru.