Month: November 2019

Uneori poți fotografia doar cu ochii

13edit_673x416

După ce restul s-au culcat, mi-am mai pus niște whiskey în pahar și am ieșit afară, în fața cabanei, să mă uit la stele. Cum nu aveam curent, era o beznă de nu-ți vedeai nici mâinile, așa că mă mișcam încet, să nu răstorn vreun pahar. Cerul era încadrat de linia pădurii și de două-trei vârfuri ce se vedeau spre nord. Jack Daniel’s, și era deja a doua stică din cele trei pe care am reușit să le cumpăr de la cei ce făceau contrabandă cu băutură și țigări – era cam singurul mod accesibil de a bea și/sau fuma ceva de calitate pe vremea aia.

În fața cabanei aveam un scaun pliant, așezat pe platforma de beton ce ieșea de sub soclul cabanei. Era puțin în stânga ușii, deși era puțin probabil să se mai plimbe cineva pe acolo în afară de mine la ora aia. O potecă destul de îngustă despărțea cabana de un zid de sprijin din piatră, în fața căruia era un grătar zidit, de asemenea din piatră. Până atunci băusem aproape o sticlă de 700 de mililitri, dar eram tânăr. Eram așa tânăr încât puteam trăi fără somn și cu părul vopsit, deci probabil mai tânăr decât vreau să recunosc acum. Mi-am pus căștile mp3 player-ului în urechi și am dat drumul la playlist, ca apoi să-mi dau seama că ceva lipsea: aveam și o țigară de foi pe undeva. M-am dus să o caut, încet și cu mișcări timide din nou, ca să nu lovesc sau să răstorn ceva. Cerul era complet senin și brăzdat ba de avioane, ba de câte o stea căzătoare – deh, perseidele. Când ridici prima dată privirea către cer vezi puzderia de stele și probabil singura constaleație de care ai auzit – Ursa mare sau carul mare – iar dacă continui să privești parcă stelele devin tot mai multe, iar întreaga boltă cerească îți cuprinde întreg câmpul vizual, aproape hipnotizant. Te încearcă un sentiment vast, poți călători în interiorul sau exteriorul tău, parcă te transpune într-o altă lume.

Alcoolul îmi amorțește corpul și simțurile, ca mai apoi să simt o vibrație puternică lăuntrică. Simt un val de fericire și durere în același timp, iar muzica mă ajută să-mi concentrez emoțiile și sentimentele, îmi evocă amintirile. Din când în când mă ridicam de pe scaun, cu privirea blocată spre cer și mă plimbam prin fața cabanei. Era liniște, atunci când opream muzica pentru a căuta o melodie anume nu se auzea nimic, nu erau animale, nu erau alți oameni în jur. Uneori e ușor să te lași cuprins de panică pentru că ai impresia că simțurile nu te ajută să descoperi ceea ce e în jurul tău. 

Îmi amintesc de cabana Fîntînele, încadrată aproape perfect de pădurea de conifere din apropiere de masivul Cîndrel. Noaptea, aceeași linie neagră a pădurii de brad încadra Calea Lactee și puzderia de stele de pe cerul nopții. Atunci când era lună plină, pajiștea din fața cabanei se scălda într-o lumină rece și umbre dure, pajiște ce ținea până aproape de singurul izvor din zonă. Lemnul vechi și lucios al meselor și scaunelor din față, de un gri cenușiu, aproape că strălucea în liniștea nopții în acel peisaj suprarealist. Diamond in the dark îi spuneam, după melodia lui Chris de Burgh…

Is it real, what I feel, is it love,

Is it love that’s making me weak, in the night,

And when she’s next to me,

I just stumble on my words,

And all the things I want to say,

Come out wrong,

I am lost in a dream,

But I know this is more than it seems,

I need a little help”

Cabana Fîntînele era o cabană veche, din lemn și soclu din piatră. Camerele-i răcoroase aveau paturi reci și simple din oțel, similare celor întâlnite prin spitale, cu arcuri și confort precar. Seara aducea o atmosferă mai caldă, în sala de mese, la lumina lămpilor de petrol. Piesele de rummy sau cărțile animau puțin atmosfera din jurul cinei, iar poveștile răsunau până spre miezul nopții.

Trecuse de ceva timp și la mine miezul nopții și, în timp ce brazii rămâneau drepți eu mă prăbușeam. Când privești în retrospectivă lupta surdă pe care o duceai începi să vezi greșeli și alegeri greșite. Dragostea și ura te macină simultan și continui să te prăbușești, cu toată puterea pe care simțeai că o ai, iar corpul amorțit nu te mai ajută. Nu poți lovi nimic, nu poți sparge nimic, ești prins într-un clește al emoțiilor și amintirilor, ești prizonierul greșelilor. Îmi ștergeam din când în când lacrimile cu mâneca bluzei și continuam să privesc spre cer. Sorbeam din când în când din pahar, cu speranța că alcoolul din pahar va mai stinge din durerea din interior. Ce era acolo se apropia tot mai mult de suprafață și nu avea de gând să dea înapoi. După mulți ani de reprimare ieșea în sfârșit la suprafață și călca în picioare o aparență fals construită pe principii îndoielnice. În mod paradoxal a trebuit să privesc atât de departe, spre marginea Căii Lactee, ca să ajung înapoi în interior și să aduc la suprafață ce era de fapt important. Am avut nevoie de linia brazilor și un cer brăzdat de stele căzătoare, de o anestezie a mușchilor care luptau împotriva curentului și de un loc care să rămâne neclintit în fața mea pentru a avea puterea de a mă uita din nou în interior. 

„I never meant to cause you any sorrow

I never meant to cause you any pain

I only wanted to one time to see you laughing

I only wanted to see you

Laughing in the purple rain

Purple rain, purple rain

Purple rain, purple rain

Purple rain, purple rain

I only wanted to see you

Bathing in the purple rain”

A fost nevoie ca acea natură neîmblânzită să-mi fie oglindă și un corp amorțit pentru a privi direct înăuntru, pentru a regăsi ceea ce era pierdut. Într-un final am adormit pe canapeau din camera de zi a cabanei, înainte de lăsarea zorilor. Nu am devenit un alt om din ziua aia, ci doar a câștigat partea din interior pe care am reprimat-o atâția ani. A trebuit să devin mic și să fiu judecat în fața naturii, totul sub un cer plin de stele.

Doi ani mai târziu mă întorceam cu un DSLR și un trepied, exact în același loc. Același loc, aceeași perioadă, de data asta pregătit. Prin obiectiv nu vedeam nimic, senzorul nu capta nimic. Eram pregătit să aștept momentul toată noaptea, dar degeaba. Eram parcă într-un loc sterp, fără pic de adâncime, fără stele, fără emoții. Aceași linie a pădurii, aceiași versanți, aceeași natură care parcă de data asta s-a întors cu spatele. Nimic. Până la urmă m-am dat bătut și am intrat în cabană, împăcat cu ideea că uneori aparatele foto nu văd destul de departe.

Mirajul funcțiilor

Normal, am să mă refer din nou la electronice, că la atâta mă mai duce capul zilele astea. Am să plec din nou de la fotografie, pentru că am citit un articol zilele astea și nu că m-a pus pe gânduri, ci parcă mi le-a făcut mai clare.

Pentru cine nu e interesat de fotografie, am să fac un scurt rezumat al articolului. Un fotograf constată că folosește mult mai puține funcții decât au aparatele foto și se întreabă dacă nu cumva avem nevoie de mult mai puțin. Normal, efectiv avem nevoie de mai puțin, că zi de zi urlăm unii la alții că suntem o societate de consum. 

Chestia e că aceste funcții, sau features, (mă rog, multitudinea lor) ni s-au vândut, iar noi am cumpărat cât am putut. Am ajuns să judecăm valoarea unui obiect după numărul de funcții pentru că, deși e clar că nu le vei folosi pe toate, dacă are mai multe înseamnă că primești mai mult. De asta dintre două obiecte cu același preț tindem să-l alegem pe cel cu mai multe funcții – better value. Am ajuns să ne afundăm atât de mult în funcții încât ne ironizăm unii pe alții și ne dăm peste cap să folosim cât mai multe pentru a le justifica. Nu mă refer doar la un telefon mobil cu nu știu câți senzori și cinci camere, ci și la aplicații de PC unde an de an vin funcții și comenzi noi care economisesc 2-3 click-uri de mouse. 

Mulți ani mai târziu, unii am ajuns să ne întrebăm ce facem cu toate funcțiile alea? Și chiar dacă nu ne trebuie, suntem atât de îndoctrinați încât nu ne vine să luăm un obiect cu mai puține funcții, mai ales când e la acelați preț. Toată doctrina asta e susținută de publicații și jurnaliști, care an de an îți prezintă lucruri noi și care, după părerea mea, ajung să se piardă în comparațiile dintre obiecte. Până la urmă jobul lor e să facă comparații, așa că încearcă să descopere noi funcții și noi aplicații. Ba chiar mai mult, ne încurajează pe toți să aruncăm săgeți împotriva celor ce susțin că ar trebui să avem mai puține funcții, motivul fiind că ele există pe piață și trebuie să le avem. De ce ai priva pe cineva de ceva? Chiar dacă nu folosește lasă să fie, nu priva omul de ceva.

Aș vrea să revin la aparatele foto, ca să nu dăm în minimalism extrem. Aparatele foto o să facă tot timpul multe lucruri prin simplul fapt că acoperă majoritatea genurilor de fotografie. Deși unele sunt concepute pentru sport sau studio, te aștepți ca un aparat foto din gama de vârf să poată aborda satisfăcător orice gen de fotografie. Dar pe lângă asta avem prelucrări de imagine sau alte reglaje automate pe care nu le folosește nimeni. Ironia e că din dorința de a simplifica ajungem să cerem alte lucruri în plus care… complică iarăși totul. Spre exemplu, fotograful din articolul citat anterior sugerează un touch screen mai bun pentru corpurile aparatelor pentru a găsi mai ușor setările – asta implică evident ecran mai bun, software mai bun, adică mai multe funcții.

Din păcate am ajuns să ne simțim vinovați că nu folosim toate funcțiile unui dispozitiv, să simțim că nu merită sau că nu-l merităm. Contui cu eternul clișeu, telefonul mobil, și spun că telefon + aparat foto deja e o combinație foarte valoroasă pentru unii oameni. Nici măcar nu trebui să urci direct poze pe net, doar faptul că un telefon, pe care îl ai tot timpul la tine, e destul pentru a-ți asigura amintirile din vacanțe sau viața de zi cu zi e destul. Și e foarte normal ca pentru asta să vânezi cele mai scumpe telefoane, fără să te simți rușinat că nu folosești bluetooth, nfc sau cei zece senzori ai telefonului. Lumea uită că acum câțiva ani dădeai undeva spre 2000 de lei pe un aparat foto, uneori compact sau chiar pe un DSLR entry level pentru un minim de calitate. Dacă mai pui alea 2-300 pe care le dădeai pe telefon ajungi la un 2500 rotund, cu care iei un telefon destul de bun ca să-ți elimine din buzunar sau geantă un aparat foto. 

Ne place sau nu, ca să te scuturi de asemenea cutume trebuie să hotorăști singur ce, și mai important, pentru ce alegi un obiect. Poate pentru că avem atât de mult zgomot putem justifica noile căști cu anulare de zgomot, foarte la modă în prezent – cum ziceam, ca să simplificăm trebuie să complicăm lucrurile.