Month: September 2011

Una scurtă cu brenduri

Nu ştiu dacă aţi observat, dar “proiect” pierde teren în blogosferă. S-a cam plictisit lumea de proiecte. Totul să fie un proiect, tot blogărul să fie proiectant = depăşit. Acum cea mai trendy chestie e BRANDUL. Băi nene, totul e un brand. Orice tarabă care vinde gogoşi e brand. Nimic nu scapă nebrănduit. Pentru cei ce nu cunosc semnificaţia termenului (adică 98% din blogosfera antreprenorială), brand cam asta înseamnă.

Trebuie să deschid o mică paranteză aici pentru că se există nişte copiraitări care au proiectat brandul şi au brenduit proiectul. Cine? Minunaţii. Amândoi. Foarte tare. Proiectul a devenit brand, adică o sumă de branduri care de fapt nu sunt chiar branduri, dar brands tur se este acum proiect devenit brand adică marcă înregistrată. E logic, zic, ce vă strâmbaţi aşa?

Închid paranteza. Vă mai spuneam eu că mai nou şi blogării devin branduri. Adică să ai un brand personal. E, să ai un brand personal ar mai merge, dar omul nu devine brand. Dacă aveţi răbdare să cetiţi acolo pe wiki (voi cei care ştiţi să citiţi şi aveţi ceva şcoală) veţi înţelege. Nu trebuie să la ştii pe toate, trebuie doar să citeşti. Asta nu se poate în blogosferă. Eu unul nu eram sigur de noţiunea de brand, dar văzând lemnul din blogosferă am zis că hai să văd. Nu, eu nu sunt mai cult ca ei ci doar citesc înainte să zic ceva.

Picătura ce a umplut paharul s-a scurs la Nebuloasă în blog:

“Invitatiile sunt duble, detalii se gasesc si pe pagina de FB a brandului.”

Dragă Nebuloasă, un brand nu are pagină de facebook. Te asigură dam ăsta. Da, ştiu că e PR în stare pură, dar nu strică să vorbim şi româneşte.

Ce e drăguţ e că blogării profesionişti condamnă aşa zisa generaţie messenger. Mi se pare normal să-i critice pentru faptul că sunt inculţi şi nu reuşesc să termine un liceu, nu de alta dar majoritatea blogosferei are o limbă de lemn ce ar face Siberia o insulă tropicală.

Cam asta a fost ultima referire la Nebuloasa şi asta pentru că de azi nu voi mai nimeri la ea pe blog. Spun asta pentru cei 2 cititori fideli ai mei. Nu, nu mai pot citi un blog cu astfel de exprimări. Păcat. Noi să fim sănătoşi, că brandul se brănduieşte singur.

Advertisements

Că când se plagiază

Se făcea că scriam eu acum o vreme un articol. Da, îl cam atacam pe celebrul alistăr Ştefan Murgeanu. Pe scurt, un domnişor a urcat pe scribd 1 (unu) articol de-al lui. Domnia sa tuitui repede cum că să zică cineva cam cum să reclame infracţiunea. E lense de înţeles că putea afla uşor cum şi unde să reclame. Se făcea reclamaţia, se dezurca articolul. Eu spuneam că uneori mai treci cu vederea sau în nici un caz nu faci tam tam. Nu am spus niciodată că ar fi normal sau corect să îţi însuşeşti un lucru care nu-ţi aparţine.

Vremea a trecut şi, în timp de domnia sa ajuta oamenii în carieră motivându-i să-şi concedieze şeful, articolele sale au mai fost plagiate pe ici pe colo. Ce e prea mult e prea mult, astfel că celebrul nostru alistăr a scris un articol. Numai că eu m-am referit la 1 (unu) articol urcat pe scribd, nu la alea 20 de bloguri care au plagiat cu neruşinare acel oarecare genial articol.

Cum spuneam, eu nu încurajez pe nimeni să fure. Pe scribd găsim cărţi scanate, ceea ce nu e chiar ok. Găsim texte care în nici un caz nu aparţin celor ce le pun acolo. Partea bună e că avem acces la ele, citim şi suntem mai câştigaţi. E aşa de rău ca un text de-al tău să ajute pe cineva, fie el copiat de un tăntălău? Nu, domnu’ alistăr, nu mă refer la peste 20 de bloguri ci la articolul de pe scribd. Deci, aşa rău o fi?

Bun. Legătura către blogul slab aici de faţă a atras pupincurişti motivaţi să-şi concedieze şeful, purişti, mari teoreticieni. Sunt sigur că ei n-au furat în viaţa lor. Ei n-au descărcat filme sau empetreiuri dă pă net. Ei îşi cumpără în cotinuare casete audio şi video. Dar bă, plagiatul e plagiat, deci, asta era important din ce am spus eu. Că oameni că să înveţe una alta, că diplomaţie, e, asta nu.

Cât despre valoarea textelor, păi aia o cam dă cititorul. Cam aşa e. Unul dintre lucrurile deranjante mi se pare titlul articolului: “A plagia sau a nu plagia”. Da dragilor, sigur nu e ceva ce ar căuta pe gugăl tot prostul. E exact esenţa discuţiei acel titlul. Exact asta era important. Lasă, să mai aducă o,297 kg de trafic şi asta.

Legat de plagiat, orice text de valoare e copiat. Sunt sigur că mulţi au transcris teorii Westergaard fără să dea link, dar, cu toate astea, tot cărţile lui se vor vinde. Vrei să-l găseşti pe mişel? Fă-o. Nu despre asta era vorba. Din păcate la blogări alta e problema. Dacă eu citesc articolul alistic pe un blog de 2 lei, neştiind cine l-a scris de fapt, eu n-o să ajung pe blogul genialului autor. Degi alistărul a pierdut un cititor pe care, de fapt l-a câştigat meritat. Dramatic. Sincer să fiu, nemulţumirea lor e justificată: un simplu articol blogosferic odată citit nu mă face să caut în continuare. Am părăsit blogul (care de 2 lei fiind, nu prea are alte articole care să merite citite) şi asta e.

Cireaşa de pe tort e comentariul lui Adrian (puncurist de alistări ocazional):

Adrian zice:

26.09.2011 at 15:59 –raspundeReply to this comment

As putea spune ca l-ai facut “cineva” prin articolul asta :) .

Si revenind la subiect si la intrebarea ta:

Eu nu ma opream doar la un tweet, imi sunam echipa de avocati (adica un prieten), si il dadeam in judecata… ii luam tot! Pana la ultima placuta de RAM din calculatorul lui si al alora care ii hosteaza site-ul unde a publicat plagiatura!

Asa.. ca sa se invete minte alta data sa mai “imprumute” de la mine si sa dea la altii ca si cum ar fi al lui :) .

P.S. I-am citit articolul lui “cineva”, a fost amuzant :) Mersi de link! :) .

Aşa. Deci Adrian îl dădea în judecată pe nemernic. Şi îi lua tot: nevastă, copii, maşină, Office 2007 piratat, Cd-ul cu Backstreet boys, posterul cu Eminem şi wallpaperul cu Rihanna. A, la fel în cazul celor ce-i găzduiesc hostează blogul. Suntem adulţi, nu? Nu-i aşa că ne dăm seama cam care ar fi şansele unui Adrian să primească despăgubiri în urma unui articol copiat de pe blog/site/proiect? Aşa-i. Şi eu sunt de aceeaşi părere.

Na bun, aia a fost cireaşa. Acum duda de pe tort: când un alistăr dă o legătură către dam ăsta, viaţa acestuia capătă dintr-odată sens. Devine cineva adică.

Bă da ce hateri au alistării ăştia. Eu unul nu reuşesc să înţeleg de ce.

 

Am reacționat exagerat spunând pe twitter că am fost plagiat?!”

Maxima maximă a zilei

“[…] prezenta in mediul online ofera control asupra situatiei (“Ei oricum nu mai au de ales, daca ei isi doresc sau nu sa fie acolo. Ei deja sunt acolo. Despre ei deja se vorbeste”), brand-ul poate asculta consumatorul si poate descoperi insight-uri despre produs si Social Media e o foarte buna metoda pentru a te pregati pentru criza.”

 

Fragment din Cartea Portocalie (scriere ce datează din al treilea ciclu al Mirach-ului), de ducesa Monica Jitariuc

A kind of magic – Parcul Naţional Retezat

It’s a kind of magic,
It’s a kind of magic,
A kind of magic,
One dream, one soul, one prize,
One goal, one golden glance of what should be,
It’s a kind of magic,
One shaft of light that shows the way,
No mortal man can win this day,
It’s a mind of magic,
The bell that rings inside your mind,
It’s challenging the doors of time,
It’s a kind of magic,
The waiting seems eternity, yeah,
The day will dawn of sanity,
Is this a kind of magic,
There can be only one,
This reign that lasts a thousand years
Will soon be gone,
This flame that burns inside of me,
I’m hearing secret harmonies
It’s a kind of magic,
The bell that rings inside your mind,
Is challenging the doors of time,
It’s a kind of magic,
It’s a kind of magic,
This reign that lasts a thousand years,
Will soon be will soon be,
Will soon be gone,
This is a kind of magic,
There can be only be one,
This reign that lasts a thousand years,
Will soon be gone,
Magic – it’s a kind of magic,
It’s a kind of magic,
Magic, magic, magic, magic,
It’s magic,
It’s a kind of magic.
It’s a kind of magic.

 

 

 

 

 

 

Maxima maximă a zilei

Apoi, când îti vor pica ochii pe aspectul de prajina aschilopatica a boyfriend-ului de atunci sau pe bretonul care îti plonja, cu îndaratnicie, în ochi, jignind simtul frumosului ca institutie, îti vei da seama cât de bine esti acum si cât de mult ai progresat.

fragment din Lumina lui Alpheratz de Oana, aflată în ucenicia prințesei Laura a Marelui Pătrat al lui Pegas 

 

P.S. losty88, mai e nevoie de zahăr când dau de așa ceva?

Facebook şi minunaţii din fund al

Ei bine, a venit timpul ca dam ăsta să zică una alta şi despre social media. Că de, dacă tot le ştie pe toate, hai să zică ceva de rău de bisnismenii de pe facebook. Dar ce este facebook? Hai că asta e simplu – o reţea de socializare. Bine, mai că sună a clişeu, dar dacă te duci la o conferinţă “de online” şi spui asta vei fi omorît cu pietre. Nu nu. Feisbuc ăsta nu e numai o reţea de socializare, ci şi o oportunitate de a face bisnis mai fain, mai motivat, mai antreprenorial.

Blogării români, nu doar deştepţi, dar şi minunaţi, după ce au văzut cam în toată lumea că socializarea asta trebuie să cuprindă toate domeniile şi toate nivelurile din lumea afacerilor, s-au prins că reţeaua de socializare trebuie să cuprindă toate domeniile şi toate nivelurile din lumea afacerilor. Adică au redescoperit roata cum ar veni. Na, de aici până la experţi social media, consultanţi social media şi antreprenori a fost doar un avânt de incultură şi ceva timp liber.

Serios acum. Fiind reţea de socializare, companiile îşi pot strânge clienţii sub acelaşi acoperiş – plastic spus. Acum pot comunica mai uşor cu aceştia indiferent de locaţia lor. Dacă sunt fan Apple să zicem, pot afla mult mai uşor ştiri despre produse noi, lansări, păreri sau chiar diverse comunicate pe care compania doreşte să le facă. Practic cei ce se alătura acestor companii în reţeaua de socializare sunt deja clienţi, sau, în cel mai rău caz, viitori clienţi. E cam mult să le spunem potenţiali clienţi, pentru că ei nu mai trebuie “cumpăraţi”. Prin urmare, folosind o reţea de socializare nu aduci clienţi noi (aportul e nesemnificativ, deci poate fi neglijat) ci îi găseşti pe cei pe care îi ai deja.

E clar, toată povestea asta trebuia transformată într-un mare rahat românesc. Un site costă bani, dar facebook nu. În loc să plătesc pentru un site, hai să fac eu reclamă pe facebook şi să agasez în mod gratuit mai uşor oamenii. Asta, economiceşte vorbind, se numeşte promovare. Şi da, are o eficienţă de speriat: prinzi câte un blogăr şi vinzi mult mai multe iaurturi aşa. În România cel mai eficient mod de a-ţi face reclamă e televiziunea, dar, un antreprenor de apartament nu-şi permite să-şi promoveze ghereta în timpul unui meci Steaua-Dinamo aşa că, Facebook e soluţia celor cu scaun la cap.

Acum, avem tot felul de experţi şi profesionişti, care se pricep, fac statistici, ce mai, o nebunie. Atât de profesionist încât ajungem la mici confuzii: “Sunt aproape 3.000.000 de cititori de bloguri în România, sunt peste 3.500.000 de conturi româneşti pe Facebook, iar partea cea mai frumoasă este următoarea.” – spunea Alexandru Negrea aici. 15 zile mai târziu, apare ăsta. Măi să fie. Adică de la 3,5 milioane de conturi s-a ajuns la 3,6 milioane de utilizatori. Având în vedere că blogării profesionişti au câte 3 conturi pe facebook, cum paloşu’ lu’ Greuceanu se strâng atâţia utilizatori? Domnu’ Becerist, sigur nu facem o confuzie aici printre focusări? Hai să avem pardon.

 

Ei bine, de la facebook şi social media ajungem la oamenii din spate. Oameni care fac bisnis şi scriu articole …bune. Articolul citat a ratat cu succes coerenţa.

De fapt, jobul omului din spatele unei pagini de facebook care promovează valorile unei companii este acela de a transforma utilizatorii în fani.

De fapt, dragă Raluca, jobul omului este să promoveze ideologia companiei. Cei ce dau like paginii Apple sunt deja fani şi utilizatori în acelaşi timp. Pe facebook aduni, nu pescuieşti. Bun, am adus-o pe Raluca în ecuaţie pentru că vorbeam de oameni. Care oameni urlă “comunicare” în stânga şi dreapta. Ei, la articolul ăsta, domnişoara fără coloană vertebrală a primit un comentariu:

Draga Raluca,

Ai facut o varza totala cu articolu asta. Nu sunt expert in marketing dar ma pricep la economie si imi dau seama ca tu cam incurci oalele. Explica-mi si mie cum poate o comunitate de fani sa mentina “cifra de afaceri in grafic”? Daca eu (si alti 1,000 de oameni) suntem fani Ferrari dar nu ne permitem sa ne cumparam una, influentam cifra de afaceri a celor de la Ferrari atunci “cand schimbarea bate la usa”? (nu prea inteleg ce ai vrut sa zici prin schimbare… ma gandesc ca te refereai la situatie economica nefavorabila daca ai mentionat cifra de afaceri)

Comparatia dintre facebook si activitatea de vanzare e alta varza de care nu ma mai iau…

Comentariul îi aparţine lui Victor. A, comentariul nu a fost aprobat. Pentru că, după cum puteţi observa, este plin de injurii. Pentru că asta înseamnă comunicare: cineva te critică, tu ştergi comentariul, ce pana ta. PENIBIL. Din păcate pentru ea, Victor cam are dreptate acolo. Mă rog, subliniază doar una din problemele articolului care, să-mi fie cu iertare e scris prost.

Mai departe, totul merge la vale. Dacă aţi trecut de penibilul blogărilor cu coşuri pe faţă puteţi trece la nivelul utrmător: branduri şi filosofeli de 3 lei, gen Adrian Ciubotaru. Adică un om devine brand? Nu, hai serios, doar pentru că alţi oameni îl bagă în seamă pe acel om, respectivul filosof hermeneutic e brand? Au cumparat 10 oameni iaurturi îndemnaţi de Miruna Siminel? A, păi e brand!

De ce spun unii că toată porcăria cu facebook va face implozie? (unde porcaria cu facebook = bisnisul românesc de 2 lei) Pentru că totul e fals. Oamenii sunt agasanţi, milioanele de like-uri nu aduc nimic şi are gustul unei exagerări româneşti care se poate vedea pe toate gardurile. Şi nu, pe utilizatorul comun de facebook nu-l interesează brandurile închipuite promovate de prieteni. Îl interesează mărcile preferate şi atât. A, bine, dacă ne oferă Alexandru Negrea vreun grafic care să contrazică asta, atunci îi dăm dreptate. Statisticile lui sunt eco, bio etc. deoarece abundă în material lemnos.

 

Bun, care e de fapt conluzia? Acest Facebook ne ajută când e vorba de bisnis? Da. E un mediu în care trebuie să exisşti pentru simplul motiv că toata lumea e acolo. De aici până la ţigănismele din România însă, mai e mult. În plus, hai să vedem care ar putea fi realizările fantastice. E vreo spălătorie auto care a atins succesul prin reţeaua de socializare? Tnuva a vţndut de 1000 de ori mai multe iaurturi? Raluca Moisi e vecina lui Bono? Păi nu. Singurele cifle vine de la mărci cunoscutecare proseră, iar unul din instrumentele la care recurg este acest mediu.

 

Victor, o notă de la dam ăsta: blogării acceptă numai criticile care încep cu “Ai dreptate […]”. Cât despre seakeri şi alte englezisme într-un episod viitor.

 

Voiam să nu ofer cadouri, dar hai, că odată cu bătrâneţea se mai înmoaie omul. Uite, pentru Alexandru Negrea avem premiul de mai jos şi sperăm să-i ajungă măcar pentru o conferinţă.

 

 

Heituială sexistă

Da, e vorba despre thesexist.ro. Ştiu că am mai scris despre, am mai spus că penibilul de acolo întrece orice limită şi aşa mai departe. La un moment dat credeam că nu se poate mai rău. Credeam că s-a ajuns la un nivel scăzut şi atât. Nu, m-am înşelat: se poate şi mai rău.

În ultimul articol articol (penibil) scris de partea feminină Mima, Mimi, Mime, ceva de genul, citim despre lucrurile la care se uită femeile prima dată când întâlnesc pentru prima oară un bărbat. Fătuca autoare se uită la unghii, pantofi şi lenjerie intimă. Pantofii şi unghiile trec uşor, dar chiloţii? Adică faci cunoştinţă cu un bărbat (tu, femeie fiind, repet, tu, pentru că penibila asta nu e femeie) şi după ce te-ai uitat la pantofi şi mâini, te holbezi la chiloţii lui. Da, adolescentul din tine vede un dispozitiv extrem de sofisticat care te ajută să priveşti sub hainele lui, dar nu, nu e chiar aşa. De fapt această Mimi prinde omul de curea, îi dă jos pantalonii şi cască ochii la chiloţi. Ori corespunde mistărul, ori o lăsăm baltă. Adică ori suntem privitori de chiloţi curaţi, ori nu mai suntem.

Da da ştiu ce credeţi, am avut eu o zi grea şi mi-am pus mintea cu zăpăciţii de la secsist. Parţial adevărat. Adică da, m-am chinuit toată ziua cu norme şi plăci prefabricate, dar cu heituiala e altceva. După ce m-a împăcat cu golurile din plăcile prefabricate m-am gândit să abordez problema cu un strop de diplomaţie: am trimis un mail secsiştilor prin care am cerut explicaţii legate de volumul mare de penibil din articolele publicate. Poate e ceva ce nu înţeleg eu aşa că am întrebat politicos care e poanta. În plus, curios fiind de fetish-ul puştoaicei ăleia pentru chiloţi, voiam să aflu cum trece privirea ei de pantalonii bărbaţilor, în speranţa că îmi pot cumpăra şi eu un astfel de dispozitiv pentru tantile din jur.

Acum sincer să fiu îi credeam destul de incapabili pe ăştia din spatele site-ului. Da, asta e, oi fi superficial. Mailul primit mai târziu de la o oarecare tanti Laura (eu credeam că o cheamă Miranda, deh, mai greşeşte omu’) a confirmat doar părerea mea iniţială. Aceşti … ce or fi ei, publică articolele, ca să se vadă personalitatea incultura autorilor. S-au întrebat ei dacă să facă pe editorii, dar au lăsat-o moartă. Probabil ca nici ei nu ştiu mai multă gramatică decât adolescenţii care scriu articolele. Bun. Până aici e doar lipsă de coloană vertebrală, adică un fel de Raluca Moisi.

Aliniat pentru asta. “Cand am dat drumul proiectului am avut chiar o dilema […]” Băi nene, aici m-aţi avut. Adică hai că asta m-a afectat mai tare decât ţiganca rroama aia care mi-a furat telefonul mobil acum vreo 10 ani. Alo, prostimea sexist.ro, de când mama dracului e un blog proiect? Nu, nu, staţi aşa că asta e prostie crasă, fără ocolişuri. Aici nu mai merge.

Tanti Laura, dacă tot spui că mai pot spune una alta în rubrica de comentarii a PROIECTULUI, te-aş întreba dacă ai idee de ce se rătăcesc anumite comentarii? E posibil să fie răpite de extratereştri, iar ancheta să fie cuprinsă într-un dosar secret numit MODERARE? Nu, nu, doar nu moderează ei, ei proiectanţii. În concluzie, cei din echipa thesexist.ro sunt la fel de proşti şi agramaţi ca şi cei ce trimit articole spre publicare. A da, e o ECHIPĂ. Un singur prost nu e capabil de asemenea realizări.

Cârtiţă, articolul tău e slab, dar pe lângă ăsta sau ăsta e o capodoperă. Noi să fim sănătoşi, că proiectanţi idioţi sunt pe toate drumurile.

Motivaţionişti ai blogosferei – azi cu mai mult verde

Toţi am observat că blogosfera musteşte de oameni minunaţi, proiectanţi de fel, care scriu tâmpenii motivaţionale. De ce? Pentru că atâta pot. Doar n-o să-ţi prezinte trucuri din lumea afacerilor sau prevederi legale; mai bine te ajută ei să te automotivezi, pentru că orice prost motivat e mai capabil decât un om cu abilităţi.

Ei bine, Raluca s-a gândit să-mi dea o replică. Aveţi acolo şi articolul la care ea, în stilul ei 59,27% agramat, formulează o replică. Dragă Raluca, am văzut că nu te ajută mintea prea mult, dar acum am observat că nu şti să citeşti. Asta ziceam eu:

Începem cu un exemplu din prima categorie şi anume Alergotura. Ideea aici e să încurajăm oamenii să facă mişcare. Nu cred că mai are rost să explic de ce e o idee bună avand în vedere problemele de sănătate din ziua de azi. Cum punem în practică această idee? Păi scriem pe unde putem, facem puţin spam şi ajunge să adunăm o trupă de dezlânaţi să alerge pe străzile Timişoarei. Dragi copii, joggingul NU SE FACE ÎN GRUP. Mă gândesc că ai nevoie de vreo 5 clase să înţelegi asta, dar hai să explic: trotuarele nu sunt făcute ca turme de oligofreni să facă ceva în acelaşi timp, în mod organizat. Eu ca pieton nu vreau să îmi iasă asta în drum. În nici o ţară civilizată nu se adună toţi prietenii de pe facebook (da ştiu, acum şi google+, color) să zburde SIMULTAN pe străzi. E foarte simplu: vrei să alergi 10 neghiobi, o faci pe un teren de sport. Dacă vrei să alergi cu prietenul/prietena/animalul de companie o poţi face oriunde. Da, în grup te distrezi şi îţi faci prieteni noi, că asta înseamnă un antrenament. Antreprenoriat social, ce mai….

Acum are şi ea dreptatea ei. Dacă alergi alături de mai mulţi oameni, poţi găsi motivaţia mai uşor. DAR. Nu despre asta era vorba. Era vorba de jogging în grup. Adică alergarea uşoară, INDIVIDUALĂ. Ei bine, asta se face pe străzi. Alergatul în pâlc, nu. E foarte simplu: vrei să alergi 10 neghiobi, o faci pe un teren de sport. Hai, un om care se laudă cu o facultate nu reuşeşte să desluşească sensul alambicat al cuvintelor cu caractere îngroşate? E chiar atât de subtil “dacă e mai mulţi tălâmbi îi duci pe terenul de sport”? Chiar e? Sau e Raluca atât de incapabilă? Raluca te motivează, îţi explică, e un om minunat. Problema ei e că citeşte împrăştiat. Dar hai, cititorule, fii sincer: acum că ai văzut activitatea neuronală a Ralucăi manifestându-se şi altfel decât pentru a comanda funcţii locomotorii, nu te-ai duce la o prezentare de-a ei, să-ţi arate cum să ai succes în bisnis? Nu? Ipocritule!

 

Trecem la partea verde a articolului. Ariel ne motivează. Motivatori ai reciclării găsim pe toate drumurile. Cu cât sunt mai inculţi, cu atât mai ambiţioşi şi mai incisivi. Ce înseamnă de fapt reciclarea? Înseamnă că merge un nene şi aruncă hârtia într-un tomberon dedicat? Dacă eşti un blogăr motivaţiost şi incult, probabil că da. Bine, Ariel e adolescent, deci mai are timp să citească. Dar voi restul ce scuză aveţi?

Reciclarea e un proces prin care se refoloseşte materia primă şi e o afacere. Adică e de preferat să refolosim ce aruncăm decât să căutăm alte resurse. Salvează cineva planeta? NU. Ce realizez eu ca om de rând când arunc o sticlă într-un tomberon dedicat? Îl ajut pe ăla care a produs lichidul pe care l-am băut din sticla aia să mi-l vândă data viitoare cu costuri mai mici. Greu, greu dacă nu ai mai mult de 4 clase. De ce în România nu se reciclează? Pentru că nenea de care spuneai mai sus nu vrea să arunce hârtia în tomberonul dedicat. Pentru că ăla care vinde lichidul pe care-l bei tu nu are tehnologia de a obţine materia primă prin reciclare.

Care ar fi soluţia motivaţioniştilor inculţi? Băi nene, hai să convingem oamenii să colecteze selectiv. Dar stai, nu oricum. Există o campanie de informare cam ce şi unde să arunci – normal, primul pas. Noi motivaţioniştii proiectanţi am văzut şi am hotărât să ducem prostia şi incultura noastră la un alt nivel: Oamenii cu atitudine creează impact! Ei bine, doamnelor şi domnilor, îi motivăm pe oameni să colecteze selectiv (chiar daca ajunge în aceeaşi groapă cu rahat colectarea lor) şi aşa reciclăm! Ieeeeeee! – se bucură inculţii de la Eco club Timişoara.

Păi bine oameni buni, dar nu Gigi de la etajul 7 creşte procentul de reciclare, ci măsurile autorităţilor locale sau chiar de nivel naţional. Eu, Gigi, trebuie să primesc ceva pentru că vreau să colectez selectiv, sau să plătesc dacă nu! În ţările civilizate asta funcţionează prin ceea ce numeam noi garanţie. Adică plătesc mai mult pentru o sticlă cu apă, iar dacă o arunc unde trebuie primesc diferenţa de bani înapoi.

BONUS:

Acum ceva timp nu exista apă în sticle pentru că apa de la robinet era curată. Acum industria apei la sticlă e imensă, deşi este dovedit că de foarte multe ori apa de la robinet e mai de calitate decât cea din sticlă. Preţul apei la sticlă e de 2000 de ori mai mare decât preţul apei de la robinet… Şi totuşi plătim preţul ei.

Nu, nu este mai de calitate. Credeţi un om care ştie pe unde merge apa înainte să curgă la voi în chiuvetă. Dar e uşor a motiva când incultura şi entuziasmul ţin loc de cunoştinţe. Hai să avem pardon.