Author: dam167

„Echipamentul scump nu te face un fotograf mai bun” – nu e chiar așa

În fotografie se știe de mult faptul că identifici amatorii după pasiunea cu care studiază echipamentul și ardoarea cu care dezbat caracteristicile acestuia. E oarecum normal să fie așa, pentru că amatorii nu au constrângerile profesioniștilor, nu au termene limită și își pot îndrepta atenția doar spre ce anume îi interesează. Un fotograf profesionist cheltuie mulți bani pe suporturi de lumini, lumini, imprimante sau scannere, în timp ce un amator încearcă să justifice 2000 de euro pentru un obiectiv. După ce am tot studiat cum și cu ce echipament lucrează profesioniștii am început să înțeleg; dar, în caz că vă întrebați, eu rămân acolo cu amatorii și momentan bălesc după obiective și trepiede scumpe.

Revin la citatul din titlu, care pentru mine începe să sune a aroganță mai ales că, repet, nu e chiar așa. Nici măcar nu o să intru în detalii despre ceea ce înseamnă un fotograf mai bun, pentru că e ceva relativ. Un fotograf mai bun devii oricum cu timpul prin excercițiu și lucrurile pe care le înveți/citești. Așadar, cum te face un echipament mai bun, mai bun?

Aparatul

Senzorul este practic materialul fotosensibil care captează lumina. Împreună cu procesorul de imagine înregistrează o imagine de o calitate mai bună. Zgomot mai puțin, culori mai bune, o paletă mai largă de contrast (dynamic range). Și da, era valabil și înainte de aparatele digitale, când filmul bun era mai scump și mai greu de developat. Ansamblul care înseamnă aparat și care include ergonomia, bateria sau funcțiile poate să te ajute să reușești dintr-odată cadre pe care nu le-ai încercat/reușit până acum. Sistemul de focalizare împreună cu…

Obiectivul

…duc la o focalizare mai precisă și fotografii mai clare. Un obiectiv bun cântărește mult la calitatea imaginii, mai ales pentru senzorii cu rezoluție mare. Obiectivele de calitate sunt fiabile, etanșe la intemperii și durabile în timp.

Filtrele

Se spune că la un obiectiv calitatea e dată de sticla din fața sa. Și e normal, pentru că degeaba obiectivul oferă o calitatea bună a imaginii, dacă filtrul nu. Dacă vi se pare un detaliu mărunt, un filtru de polarizare bun costă cam 200 de euro, adică de două ori mai mult decât un obiectiv ieftin.

Concluzii

Am vrut să menționez aparatul la nivel de idee, pentru că se poate vorbi foarte mult despre corp și funcțiile lui. Simplul fapt că pui în mâinile unuia care nu știe nimic despre fotografie un echipament de două ori mai scump vor face diferența. Nu, cadrele nu vor ajunge instant în reviste de specialitate și nu vor obține premii, dar vor fi mai clare și vor avea culori mai bune. Acum, diferența aia nu e direct proporțională cu banii cheltuiți, asta e adevărat. Un echipament de două ori mai scump nu înseamnă rezultate de două ori mai bune, dar banii reprezintă bugetul fiecăruia și e un lucru subiectiv.

Am mai spus-o aici pe blog, în aceleași mâini, cu aceiași ochi și aceeași tehnică, atunci când am trecut la un echipament superior am simțit diferența. E bine însă să știi când să te oprești, pentru că poți cheltui zeci de mii de euro pe echipament, în timp ce apar versiuni noi, tot mai scumpe. Poate din punctul ăsta de vedere încă accept expresia din titlu fără să mă revolt prea des – e o frână pentru amatori, o pauză care să-ți dea de gândit câți bani ți în ce-i investești. Rămân la părerea că echipamentul ieftin nu merită pentru un pasionat de fotpgrafie. Obiectivele ieftine fie le-am dat, fie adună praful, despre trepiede am vorbit, iar la aparate am simțit imediat diferența. Am auzit ieri o idee care mi-a plăcut, esența ar suna cam așa: ajungi la un punct în care ai destule cunoștințe despre fotografie încât poți face mult mai multe cu un echipament scump, echipament de care unii fie n-au auzit, fie nu știu încă la ce folosește.

_MG_0591

Advertisements

Calea Lactee – început de august 2019 [Acutalizat]

Nu puteam să vă las cu cadrele din antepenultima postare, așa că am încercat din nou. După o zi ploioasă cerul s-a înseninat complet, așa că pe la ora 23 am avut un cer plin de stele și Calea Lactee vizibilă de unde eram eu. M-am chinuit cu compozițiile, dar din comoditate am ales să fotografiez din jurul casei, iar asta a însemnat o fereastră cam de o oră, după care poziția stelelor mi-a stricat compozițiile.

_MG_0436

17 mm, f/4, 20”, ISO 6400

Sunt cadre simple, fără stacking, doar cu ceva noise reduction aplicat ulterior. Mi se pare că am obținut rezultate mai bune decât de obicei și mi se pare că e în mare parte datorită echipamentului. E drept, atmosfera era curată după ce norii s-au risipit, dar totuși, aceeași tehnică, același dam, detalii mai bune.

_MG_0439

17 mm, f/4, 25”, ISO 6400

_MG_0448

17 mm, f/4, 25”, ISO 6400

În ultimul cadru e planeta Saturn, la o distanță focală de 200 mm – am încercat și cu teleobiectivul, e un cadru destul de sec, dar la un ISO mare (10000) pentru a compensa timpul de expunere mult mai mic (pentru a evita star trails).

_MG_0465

200 mm, f/2.8, 3.2”, ISO 10000

ACTUALIZARE

_MG_0456

200 mm, f/4, 13”, ISO 10000

Același cadru ca și cel de mai sus, dar cu un timp de expunere mai lung. Tentativa mea de star trails (pe film) e aici.

Magia picăturilor

Mă uitam pe geam cum plouă, se oprește, se înnorează iar și iarăși plouă. Când norii au început să se risipească am ieșit din casă cu o cană de cafea în mână și m-am uitat la iarba udă, în ultima lumină a zilei. Cred că orice fotograf amator a încercat la un moment dat să pună picături de apă pe o floare, frunze, sau chiar pe o doză de bere, deci nu e nimic nou ce zic aici, doar că am luat aparatul și trepiedul și m-am gândit să cobor spre iarbă.

Am uitat de cafea, am pus trepiedul cât de jos am putut și am început să mă uit prin vizorul aparatului, prin iarbă după picături. Din cauza formei acestea devin lentile, așa că unele proiectează culori, altele măresc simplele striații ale firelor de iarbă.

_MG_0382_MG_0386

Am continuat dimineață, într-o lumină mult mai bună, în iarba acoperită de rouă:

_MG_0468_MG_0478_MG_0485_MG_0502

Nici măcar nu am un obiectiv macro, și recunosc că se putea face ceva mai mult cu ceva atenție (și un trepied bun!), dar parcă după mult timp am simțit din nou că m-am apropiat de natură, de lucrurile mici.

Luna – înger și demon [ACTUALIZAT]

[ACTUALIZARE]

Se pare că dam ăsta a încurcat planetele, că doar sunt așa multe. În centru e de fapt Saturn, în dreapta Jupiter. Nu știu dacă e de la obiectiv sau timpul de expunere (sau ambele), dar Jupiter are o formă ciudată în cadrul meu, e de fapt un triunghi foarte luminos. Același cadru, dar cu notațiile ce arată confuzia inițială a lui dam ăsta, mai jos:

mg_0272_1

—————————————————— Postarea inițială ——————————————————–

Ăm, știu, titlul pare luat dintr-o telenovelă, dar pe cât de interesant e satelitul nostru natural, pe atâta rău face atunci când vrei să fotografiezi stelele sau Calea Lactee. Dacă tot m-am dat în spectacol cu Luna (postul anterior și pe alte bloguri), am zis să vă arăt și dezavantajul lunii pline – prea multă lumină, prea puține stele.

_MG_0272

17 mm, f/4, 25”, ISO 1600

Lumina aia din partea stângă a cadrului vine de la lună, care a continuat să se înalțe pe bolta cerească și să-mi strice mie seara. Am avut o fereastră scurtă de care nu am profitat (cam o oră), cât timp luna a stat ascunsă după brazii din stânga, dar speram să văd mai mult din Calea Lactee – se vede foarte fad în partea dreaptă a cadrului.

Apropo, cea mai luminoasă stea din centrul cadrului (probabil la limita superioară a treimii de jos) este planeta Jupiter. Din centru, doar puțin mai luminoasă decât restul, nu cea din extrema dreaptă a cadrului.

Stele totuși erau, după cum puteți vedea mai jos într-un cadru dintr-o zonă unde cerul nu era încă iluminat așa tare de lună:

_MG_0268

26 mm, f/4, 20”, ISO 4000

Păcat, probabil că ar fi fost o noapte frumoasă, dar asta e. Am încercat și cu un ISO mai mare și se vedea clar că aș fi avut parte și de Calea Lactee dar, no dice 🙂.

_MG_0263-2

26 mm, f/4, 15”, ISO 5000

De data asta am fost pregătit, cu telecomandă, acumulatori încărcați, GoPro, chiar și băutură dacă era nevoie, dar din păcate n-am obținut mare lucru. Ca orice blogăr neserios, am zis să împărtășesc cu voi și eșecurile.

Luna

Relativ recent am încercat din nou să fotografiez luna și, în ciuda faptului că s-au împlinit 50 de ani de la misiunea Apollo 11, n-am reușit să fac legătura între asta și postările de poze cu Luna peste tot – în sensul că dacă ai poze cu Luna, acum ar trebui să le postezi. Nu, a trebuit să mă întrebe Aldus dacă am și atunci am făcut legăturile. Eh, îmbătrânesc (între noi fie vorba, asta o spun de 20 de ani). Să n-o mai lungesc, 2 crop-uri dintr-un cadru:

_MG_0133_MG_0133-2

200mm, f/11, 1/40s, ISO 50

Atât am reușit. That’s all I got. Din păcate de când am trecut la un senzor mai mare am pierdut din distanța focală, iar 200mm nu e destul pentru a obține niște detalii cât de cât. Cadrul e făcut într-o zonă relativ izolată, cu puțină poluare, probabil cu un teleconvertor (adică o distanță focală de 400mm) ar fi fost semnificativ mai bine. Deși ai zice că e de preferat luna plină, parcă îmi plac mai mult cadrele fără lună plină, pentru că acea umbră dă satelitului un pic de adâncime în imagini și parcă puțin mister, mai ales că datorită umbrelor unele cratere sunt mai evidente.

Încadrarea în fotografie – noțiuni de bază

Aș vrea să menționez încă de la început că prefer să nu repet/traduc ce spun alții, așa că pentru o lectură mai lungă vedeți aici mai multe despre încadrare, perspective și elemente specifice. În cele ce urmează eu o să povestesc despre principala mea regulă pentru compoziții – regula treimilor – și câteva note generale.

Regula treimilor e o noțiune de bază în fotografie, dar nu e universal valabilă. Atâta timp cât vorbim de artă vizuală, regulile nu sunt bătute în cuie dar, cu toate astea, arta vizuală e bine să respecte niște proporții. În casdrul de mai jos, pentru o fotografie peisaj, treimile delimitate de liniile orizontale de ghidaj împart cadrul în (da, știu, evident) 3: plan apropiat, plan îndepărtat și cer.

_MG_0012grid

Se observă că n-am prea respectat acea regulă, dar cadrul nu arată neapărat rău. Printr-un crop am reușit să mă apropii de acele proporții și mi se pare că imaginea e puțin mai echilibrată:

_MG_0012crop

Aceeași regulă a treimilor se păstrează și pe verticală, iar intersecțiile liniilor de ghidaj sunt punctele ce atrag ochiul uman. Asta înseamnă că dacă sunt obiecte care se vor a fi puse în evidență (munți, elemente aerhitecturale etc.) acolo ar trebui să fie. Ca să arăt asta am fotografiat o figurină:

_MG_5579grid

Am ales să poziționez obiectul în partea stângă a imaginii, în dreapta un așa numit spațiu negativ. Acest lucru se aplică și la fotografia de sus, unde punctele de interes e bine să fie la intersecțiile acelor linii de ghidaj.

Încadrarea efectivă cu aparatul foto depinde de unghiul de fotografiere și distanța focală a obiectivului. Pentru detalii și fotografie de produs, distanțele focale sunt în general tele, adică peste 50mm. 50mm reprezintă o distanță focală uzuală și oferă distorsiuni mici, mai ales că obiectivele nu sunt foarte scumpe – valabil la aproape toți producătorii. Având în vedere că distorsiunile sunt mici, obiectivele ceva mai ieftine oferă o calitate bună, chiar și la prețuri mai mici. Cât despre iluminare, pentru figurina de mai sus am folosit o singură sursă de lumină (în dreapta), iar ca difusser o bucată de hârtie. Difusserul e ca un ecran care se pune în fața lămpii și face ca sursa de lumină să fie difuză, iar umbrele au un contrast mult mai mic (soft shadows).

Câteva mențiuni:

  • ochiul uman este atras de zonele luminoase ale cadrului – asta înseamnă că un obiect poate fi scos în evidență dacă este iluminat mai puternic;
  • folosirea de forme geometrice poate ghida ochiul spre zona/obiectul de interes;
  • e bine ca sursele de lumină (dacă sunt mai multe) să aibă aceeași temperatură – mai simplu spus, becurile să fie de același tip;
  • în cazul unei surse unice de lumină, zonele întunecate pot fi luminate prin panouri reflectoare – în cazul figurinei mele aș fi putut pune un material care să reflecte lumina în stânga.

Pentru că m-a întrebat Vladen, am furat de la el 2 cadre ca să subliniez ce am zis mai sus:

dsc00251grid

Nu tot timpul e nevoie să aplici regula treimilor. Dacă ai un obiect cu multe detalii e bine să-l încadrezi cu totul, chiar dacă, ulterior, adaugi alte cadre de detaliu, așa cum am făcut eu aici cu acea corabie din lemn.

În cadrul de mai jos (fără și cu linii de ghidaj) ochiul e atras spre zona luminoasă care e și în treimea din dreapta a imaginii. Per ansamblu un cadru echilibrat și încadrat suplimentar de acea deschidere.

dsc00271

Fiind amator, am luxul de a mă ghida după ochi atunci când fac încadrările, deși cele menționate mai sus sunt deja un fel de automatism. În general aparatele foto digitale au posibilitatea de a afișa acel grid (linii de ghidaj) pentru a ajuta la compunerea imaginii – e o funcție care se poate activa dacă nu este predefinită. Poate e destul de multă geometrie, dar odată ce te obișnuiești cu aceste concepte le vei aplica automat iar imaginile vor fi semnificativ mai bune și mai echilibrate. Fiecare sub domeniu al fotografiei are particularități (de exemplu în fotografia de peisaj se recomandă acel negative space), dar elementele de bază se păstrează în mare. Cum am mai spus, fotografia fiind o formă de artă vizuală, regulile nu sunt niciodată bătute în cuie. Ca de obicei, dacă are cineva completări – în rubrica de comentarii sau chiar pe mailul din contact. Dacă există completări ample le pot adăuga în postare.

De cealaltă parte a baricadei

Că am tot criticat bloguri și blogări nu cred că e vreun secret. Le-am găsit tot felul de motive, că scriu prostii, că vorbesc prostii, de-astea. Încă n-am zis nimic – mă rog, aproape nimic – despre comentarii și comunitățile din jurul blogurilor.

Ca o paranteză, probabil că YouTube a mama comunităților datorită numărului mare de oameni care se perindă pe acolo, iar statistic vorbind, cu cât comunitatea din jurul unei persoane sau a unui canal e mai mare, cu atât ura e mai mare. Ai să vezi comentarii toxice, de multe ori scurte, aproape robotice. Oricine ai fi și oricum ai fi la un moment dat atragi și asta. 

Revenind la bloguri, nu la genul ăsta de reacții vreau să mă refer. Am tot făcut mișto de-a lungul timpului de faptul că erai hater atunci când corectai pe cineva, pentru că nimănui nu-i place să fie corectat, dar nici la hateri nu vreau să fac referire. E chiar mai simplu, sunt comentariile și dezbaterile de zi cu zi. Dacă ar trebui să rezum atitudinea de pe internetul românesc aș spune că e plin de minți încuiate și de dorința de a impune păreri, în loc de a le expune și a discuta pe marginea lor.

Minte încuiată nu ai atunci când nu înțelegi ceva, ci când nu înțelegi că alții aleg să gândească altfel decât tine. Asta e ceva atât de adânc încât se găsește la toate nivelurile societății, iar aici, pe internet, avem doar vârful piramidei. Dorința de a impune păreri transformă potențialele discuții din rubricile de comentarii într-un fel de listă de intrări, un fel de registru de axiome enunțate de comentatori. Fiecare emite părerea corectă într-un răspuns cât mai abrupt, categoric. Pentru că atunci când spui ceva trebuie să fii categoric și să fii sigur pe tine. În plus, o părere fundamentată de tine, cu numărul x de argumente ar trebui, în teorie, să fie acceptată aproape la modul general, nu? Așa am fost învățați să gândim, așa am fost învățați să ne exprimăm – corect, nu greșit, fără loc de interpretare. Oamenii nu vor să-și spună părerea și să primească răspunsuri, ci vor să-și exprime părerea corectă. Se merge atât de departe încât poți citi despre cât de subțire se îmbracă oamenii iarna sau care sunt concediile care merită. Poate merită doar la munte: din x motive și teoria celor 3 perpendiculare => că merită doar la munte.

De ce aș da eu mai mult decât suma x pe un telefon? întreabă retoric cineva, ca mai apoi să răspundă tot el că nu există un motiv întemeiat – normal, are unul mai ieftin și e perfect ok. Tu, care probabil faci cam același lucru cu un telefon, ai cam aceeași nevoie deci… vezi? e părerea corectă, accept-o, nu fi fraier. Am dat cel mai simplu (și tâmpit) exemplu, dar principiul se aplică la autostrăzi, fonduri europene, fotografii ale găurilor negre sau la impactul 5G-ului asupra sănătății. 

Probabil e greșit să atribui un astfel de comportament românilor, că nu suntem noi buricul Pământului, dar dacă la asta adunăm aroganța și nevoia de a fi mai presus, de a câștiga măcar o dispută de idei pe un blog obscur, ei bine, avem un comportament toxic.

Ce a însemnat pentru mine blogul – varianta serioasă

Am mai văzut astfel de postări, în care autorii blogurilor treceau în revistă lucruri bune sau mai puțin de care au avut parte datorită blogului. Probabil ați mai dat de ele  – în mare erau prieteni noi, expunere, reclamă, câștiguri materiale, joburi etc. – nu cred că are rost să intru în detalii, dar pentru mine experiența a fost alta. Intenționat a fost alta.

Am vrut un loc unde să postez câte ceva din pasiunea pentru fotografie. Am reușit abia prin 2006 să-mi cumpăr un DSLR și să-mi pot dedica mai mult timp pentru a învăța și a călători puțin. Am găsit platforma wordpress ca fiind satisfăcătoare și am început să-mi postez cadrele pe care le făceam. Luam cam peste tot aparatul cu mine așa că am putut să exersez și să experimentez, inclusiv cu partea de prelucrare. Ca o notă, ce zic eu aici se poate urmări prin răsfoirea arhivei din dreapta. Unele prelucrări sunt ok, multe sunt în schimb agresive și ciudate pentru că eram într-un proces de învățare și în căutarea unui stil.

Cu timpul am descoperit alte bloguri, alți fotografi, diverse site-uri, concursuri, reviste, dezbateri sau dispute. Fiind un blog personal am mai scris și eu tot felul de păreri, unele fundamentate, altele poate puerile. Așa ajungem la scris. Eu n-am scris niciodată prost, dar nu cred că ar trebui să-i fie frică vreunui scriitor că-i voi lua pâinea de la gură. Blogul a fost totuși o metodă bună de a exersa și de a-mi reciti modul în care mi-am formulat unele păreri. În timp ce unii sperau ca modul lor de a se exprima atrage un public numeros, eu speram să sune bine, nu să citească tot poporul – pentru simplul fapt că sunt convins că nu interesează pe tot poporul ce fac eu aici. 

Am continuat cu postări foarte personale atunci când am simțit nevoia (gen postarea cu pozele cu mine), postări parolate sau o extensie sub forma unui alt blog. Nu cred că o să dau link-uri, dacă nu le găsiți asta e. Aruncând un ochi înapoi, pentru mine acele postări exprimă sentimente puternice, dar sunt închise, adică nu cred că alții pot rezona cu ele sau se pot regăsi în ele, chiar dacă au trecut prin experiențe similare – latura mea egoistă; am vrut să fie despre mine, pentru mine.

Poate principalul obiectiv omniprezent a fost creșterea mea personală, mă rog, a unei laturi a personalității mele. Mi se pare că am reușit, mi se pare că am exprimat așa cum mi-am dorit fotografia și o parte din gândurile care m-au măcinat în timp ce practicam asta.

Între timp a venit explozia blogurilor, prin 2009 – 2010, când mulți tineri au luat avânt. Poate că sunt exigent, dar s-au rezumat la lucruri mărunte care nu au dus nicăieri. Au crescut ei ca persoane probabil, dar pentru mine a fost doar formă fără fond – sunt convins că am zis asta de cel puțin o mie de ori. Nu mă refer aici la scriitori. Aceeași perioadă marca sfârșitul blogurilor și al multor site-uri de fotografie pentru că nu știa nimeni ce să facă cu ele. Fotografii au rămas cu portofolii iar restul s-a risipit pentru că era o muncă pe care nu voia nimeni să o facă. În plus toți și-au văzut de drumul solitar, n-au simțit nevoia unei comunități. 

Așa ajungem la partea financiară. Poate sună arogant, dar blogging-ul ăsta e prea puțin, la fel și banii. Având o profesie, chiar și nu prea bine plătită, aș fi putut investi timp acolo în venituri extra care erau mult mai mari decât tot felul de advertoriale tâmpițele. Ce au încercat tot timpul să spună blogării, iar noi restul i-am luat peste picior, e că în spatele blogului e multă muncă, una de rutină și plicticoasă după părerea mea – documentare, scris și publicat articole, participat la evenimente și chinul cu atrasul cititorilor e pentru mine o muncă fără satisfacții. Cât despre fotografie, un fotograf e judecat după fotporafii, nu după blog, iar despre echipament se vorbește mult mai bine în afară. Pentru mine un blog transformat într-o afacere nu e destul, de asta am avut tot timpul o aversiune față de oameni cu profesii reale care erau „pasionați de social media”. Oameni care aveau atâtea de împărtășit se pozau aiurea pe la evenimente și scriau articole care nu ofereau nimic. Nu e pentru mine asta. 

Dacă am cunoscut oameni? da, asta se întâmplă atunci când cauți să discuți public, începi să dai de oameni cu care te înțelegi. Cu asta pot fi de acord că e un mare câștig, iar genul ăsta de interacțiune se vede pe bloguri de la o poștă – sunt oameni care vor să discute, care vor să împărtășească chestii.

Am ajuns prin 2014 și, vizibil cred, mi-am concentrat atenția în alte direcții. Am fotografiat mai rar, dar consider că am ajuns la un nivel destul de avansat – cel puțin pentru fotografia de călătorie/concediu/ocazie. Am fost ocupat cu altele dar m-am tot întrebat ce aș putea realiza dacă nu mi-aș lua o vacanță, ci m-aș delega pentru fotografie, adică aș simula abordarea profesională. Nu am avut timp de asta, dar am mai citit despre ce înseamnă să fii fotograf profesionist. Vă spune dam ăsta, nu e chiar roz. Mi-am materializat și alte pasiuni între timp și am alocat mai multă energie în direcțiile alea. Din cauza asta postatul fotografiilor s-a rărit mult pentru că pe moment nu mă ajută cu nimic platforma asta – vom vedea dacă și cum se va schimba asta.

Ca să închei și postarea, dar și chestiile astea cu afacerile, aș spune că, din câte pricep eu, publicitatea e un mamut din care vor toți să muște, așa că fiecare speculează cum poate. Unii recurg la practici de o moralitate discutabilă, în timp ce alții se dau aproape sfinți și totul culminează cu înțepături și dispute între taberele formate. Ceea ce încercau unii să spună prin „brand personal”, adică creearea unei imagini care să poată fi vândută, e acum la apogeu și e ceva care te consumă – deci nu e de mine. De asta a fost nevoie să treacă ani pentru ca unii să fie remarcați și imaginea lor să poată fi ulterior vândută. Dar hei, nu vă luați după mine, că eu nu mă pricep. Eu voi rămâne în continuare obscur, vzibil pentru cei câțiva care mă găsesc, cu zero promovare pentru că ăsta e dam167. Eu, ca persoană, sunt ceva mai complex, iar ăsta rămâne un blog.

Presiunea de a face bani…

…și obsesia de a nu îmbogăți pe alții, aș adăuga, pentru că mi se pare că de cele mai multe ori aceste idei se completează una pe cealaltă. 

Citeam articole despre fotografia ca afacere și mi se pare că fotografii și cei ce se folosesc de munca acestora au percepții diferite. Pe de o parte, cu cât concurența e mai acerbă, fotografia e de mai bună calitate, dar mai scump de produs (nu general valabil, dar destul cât să avem reper). De cealaltă parte însă, pe piață se caută o calitate acceptabilă, la prețul cel mai mic (din nou, o extrapolare, nu neapărat general valabil). Asta înseamnă că deși avem mai mult și mai bun, fotografii câștigă mai puțin – nu e sustenabil cum se zice acum. 

În plus, lumea afacerilor e dură și (ca-n blogosferă) „am muncit, dă-mi bani!” nu te duce prea departe pentru simplul fapt că sunt mulți ca tine și, cum fiecare e de acord la un moment dat să facă ceva pe gratis, probabil că va fi ăla ales și nu-ți va da ție bani. Asta așa, la modul simplist, pentru că odată intrat pe piață nu înseamnă că nu poți avea succes.

Legat de presiune, e simplu: fie ai nevoie de bani ca să supraviețuiești, fie trebuie să-ți justifici echipamentul cumpărat sau timpul necesar pe care l-ai alocat în detrimentul altor activități.

După ce ai început să simți presunea de care vorbeam, cred că e imposibil să nu te gândești la raportul dintre investiție și profit. Următorul pas e să te uiți la cine ajung banii tăi și probabil o să constați că entitatea aia prosperă, iar tu nu, ceea ce te duce la concluzia că plătești prea mult, indiferent că e echipament, curs de specializare sau altă resursă. Și nu, nu e o chestie românească, nu avem toți pretenția să fie totul gratis, toată lumea ajunge să-și pună problemele astea. Ca să compensezi, trebuie să faci și tu același lucru – să pui un preț mai mare pe ceea ce faci tu sau să-ți gândești altfel produsul/serviciul, cică e economie clasică. 

M-am uitat la un clip al Fstoppers în care Lee Morris explică de ce tutorialele produse de ei sunt așa scumpe – pe scurt, pentru că aia e valoarea pe care o oferă; cică sunt îndreptate spre un grup restrâns de fotografi și nu sunt gândite să fie vândute la un volum mare și preț mic. 

Până la urmă cred că e importantă acea valoare (de la add value, o expresie mai rar întâlnită în limba română) pe care ți-o aduce orice obiect/serviciu pe care dai bani. Responsabilitatea de a decide e mare, zic eu, și cade în întregime asupra ta, mai ales atunci când ești continuu tentat de abundența de pe piață. Cu cât concurența e mai acerbă, cu atât mai mult va trebui să iei fața cuiva prin diverse metode.

Cred că ne putem uita urât spre publicitate, care strică multe în ecuația asta a banilor, afacerilor și profiturilor. E ușor să urăști publicitatea, mai ales când banii sunt mulți și se caută numai compromisuri. O notă cu care aș vrea să închei această idee: gândește-te că pentru orice campanie publicitară de succes, mulți oameni au fost convinși să cheltuiască bani – aproape ironică nota articolului de aici, scris de un om din publicitate. Într-o lume ideală ni se promovează doar produse de calitate care ne fac viața mai bună, dar și asta cu măsură, ca alcoolul. Până ni se idealizează lumea, ne luptăm cu publicitatea și nu cedăm, nici nu dăm banii pe prostii. Prostii desenate ca nefiind prostii și pe care… dăm banii la un moment dat. 

_MG_0009

Dacă vă uitați mai mult de 5 secunde plătiți, căci obiectivul cu care e făcut cadrul costă 4000 de lei. Deci fie vă strângeți 4 mii de privitori, fie împărțiți suma la câți v-ați strâns. M, da, nu merge chiar așa.