Month: November 2013

Blogări, vizibilitate și parteneriate

a, și pasiune. Pasiune căcălău. Un lucru mă deranjează în blogosferă: o mână de oameni emite principii ierarhice și calitative prin extrapolarea unor lucruri valabile într-un cerc restrâns. Adică, brutal spus, bagă ce vor ei în aceeași oală. Ziceam că mă deranjează treaba asta pentru că sunt și eu aici. Cumva, non blogăr, neadaptat, neintegrat, cum oi fi, sunt și eu acolo. Azi nu sunt activ, mâine sunt inferior, n-am influență, treburi cu relevanța și alte lemne de genul.

Se pare că evoluția blogului e:

1. Câteva articole, câțiva cititori.

2. Mai multe articole, mai mulți cititori.

3. Advertoriale de toată jena, niște bani =>succesul.

Acum problema nu e că sunt diverși care scriu și ei ce pot despre un șampon care le cade în mână, ci munca, pasiunea și superioritatea, lucruri pe care aproape că încearcă să ți l tatueze pe frunte. Pasiunea are un loc special în sufletul blogărilor: a atât de multă încât mă mir că nu dă pe-afară. Pasiune, domnule, orice căcat e scris cu vaste resurse de pasiune. Vă dați seama cât de cretin aș părea dacă la fiecare clic al declanșatorului aș urla că e cu pasiune? Uit ce melc am pozat, maică! Bă, stai, n-o lua așa, tu știi câtă pasiune e acolo? Îți spun eu: multă, mă, multă!

Dacă am trecut de atacul cu pasiunea, afli că mulți se bat în piept cum că câtă muncă. Deci cred că e o muncă în articole precum ăsta sau ăsta, de alții ar avea nevoie de o mie de ani să le scrie. E, munca aia conduce spre ceea ce ei numesc ”scriitură”. Nu e o rușine să faci orice muncă pentru bani, nu vreau să fiu înțeles greșit, dar deși e demn să o faci, nu e performanță, nu e artă, nu e o creație. E doar un articol prost pe care ai ales să-l scrii.

Trecem la parteneriate. Sau, pentru un plus de originalitate, aici e același lucru. Vienela, scuză-mă, dar când cineva te plătește să faci ceva ești angajat, nu partener. Câteva lucruri despre articlul extrem de documentat al Vienelei:

  • Algoritmul ZeList e dubios, contestat și nu reflectă realitatea;
  • Astfel, urci în respectiva ierarhie folosind niște artificii. Întreabă-l.
  • Eu n-am văzut un blogăr care să scrie advertoriale de calitate;
  • Subiectele noi și interesante sunt șampoanele, cozonacii, Avon și alte prostioare;

Nu știu dacă mai e nevoie să repet, dar a scrie bine nu înseamnă cele citate mai sus. Știi că scrii bine când ai scris o carte și lumea o cumpără sau când te-a angajat o publicație serioasă. Nu de alta, dar am observat că asta e părerea blogărilor – scriu bine.

Mai e un lucru care mie mi-a dat de gândit – libertatea la opinie. E de știut faptul că rubrica de comentarii de la finalul advertorialelor e condiționată. Nu prea merge să spui lucruri incomode că superi brendul. Sau dacă nu-l superi, nu dă bine la imagine. Am observat că lumea s-a adaptat și nu mai comentează la ele. Se trece peste, cei ce au o părere despre o țin pentru ei. Blogurile erau un refugiu al părerilor, ideilor și principiilor. Ei, prin atitudinea acestor blogări performeri, se duce dracului și asta. Hai să luăm și un citat:

”Stii cat este de greu (aproape imposibil) pentru un blogger abia aparut sa ajunga sa fie sustinut de parteneri ce performeaza. Pana cand nu se zbate, pana cand nu incearca marea cu degetul, nu are prea multe sanse. Iar singur, in asteptarea marelui partener, are toate sansele sa astepte pana la adanci batraneti.” – zice Vienela.

Eu credeam că treaba cu blogul este despre scris. Să se zbată să ce? să încerce marea cu degetul? care partener? Textele trebuie să transmită ceva, evident altceva decât un mesaj publicitar. Ăsta e succesul? niște bani veniți din articol de toată jena? Bun, banii au venit, dar articolele sunt de toată jena. Oau, te citesc mai mulți inculți de când cu parteneriatele? super! Mare câștig!

Revin la treburile care mă deranjează pe mine. Deci Vienela e unul dintre blogării vechi. Vorba aia, ești nou când ai blogul de 6 luni. Vienela e unul dintre blogării cu vizibilitate, unul dintre blogării cu colaborări. Vă dați seama că noi restul care punem ce ne trăznește mintea pe blog suntem cam degeaba? Am considerat tot timpul că a te lăuda cu munca e de prost gust, dar statul prin frig, râuri, iarbă udă și bani cheltuiți cred că atârnă ceva mai greu decât rahaturile de articole ”scrise cu entuziasm de bloggeri”. Munca aia asiduă pe care o depun blogării când scriu despre ultima oferă a magazinului nu știu care de suveniruri, dam ăsta o depune în 0.33% dintr-un cadru reușit. Eu mă bucur dacă plac cuiva pozele mele pentru că înseamnă că o imagine a trezit ceva în cel puțin două suflete. Nu vreau să mă contacteze brendul, nu vreau să mă recomande Vienela pă tuităr, nu vreau să mă promoveze nimeni. Vreau să ne bucurăm împreună de niște imagini sau să-mi fac cunoscută părerea – evident celor interesați.

 

Ca o (amară) concluzie, toate poveștile astea sun o palmă dată celor ce creează. Și da, ne privește pe toți, că suntem în aceeași oală. Mă întristează blogurile și ideile blamate în rândurile de mai sus. Mă întristează atât de tare încât vreau să aparțin unei alte comunități. Și nu, nu eram ironic, chiar m-au întristat cele de mai sus. dar lasă, îmi trece. După ce îmi trece, am pregătit pozele anului 2013 de pe aici de pe blog. Le mai vedem o dată, vedem cum a fost anul și sperăm la mai bine.

Advertisements

Mare anunț

Mai întâi urale, aplauze, aruncat cu orez.

dam ăsta e pă tuităr. Aici, zic. Doar să aveți grijă că nu pun acolo ce apare aici. Adică e un fel de promovare mai șmecheră – promovez fără să spun ce și unde.

Salut,

Acum că blogosfera se cerne și social media e tare, caut și eu blogăr pentru reclame slabe. Nu trebuie să scrie bine sau aibă ceva în cap, trebuie doar să aibă brand personal. Dacă ai și tu un blogăr, pune anunțul pe mercadam.ro. Eu acolo caut.

Un pas mic pentru blogări, un salt mare pentru brendul pișcotăresc

Ei bine dragi colegi, în timp ce dam ăsta stătea liniștit la un whiskey, în Sibiustadt, publica texte de-alea cu 1, 2, 3 și scria tâmpenii pe șervețele, de Halloween, blogosfera timișeană a avut un meci mare. Meciul s-a desfășurat pe terenul celor de la Sabres, contând pentru etapa a 9-a a Ligii Campionilor Pișcotari, între o puternică echipă a blogărilor și peștii prăjiți de la Sabres. După cum era de așteptat, atmosfera a fost incendiară, dar de o sportivitate exemplară. Vă voi prezenta, pe scurt, primul 11 al blogărilor, așezarea în teren a acestora o puteți vedea în imaginea de mai jos.

În poartă, pe postul de portar-înaintaș, Nebuloasa (căreia i-a revenit banderola de căpitan, fiind cel mai experimentat blogăr al oaspeților). În continuare, o linie de fund formată din patru blogări, pe benzi Sotz (cunoscut drept Iubi) și Roxana Cioban, iar în centru Cristina_TM și Tonomata cu scufiță, linie de fund ce avea atât scopul de a bloca orice atac al peștilor prăjiți cât și susținerea ofensivei prin tehnicitatea fundașilor de pe benzi. La mijloc, o combinație perfectă între tehnicitate, fantezie și experiență, cu Oana Kovacs pe partea stângă, Alexandra Palconi pe dreapta, iar în centru Dojo și Anca responsabile de recuperări și pase filtrante spre atacanți. Doi atacanți în această seară pentru echipa blogărilor, atac format din cuplul Ovidiu Sîrb – Corina Sîrb, un duo energic și entuziast.

4-4-2

Meciul a găsit tânăra echipă a blogărilor în atac, aceștia făcând pressing la fiecare farfurie cu pește prăjit. Oana Kovacs a avut libertate de mișcare, putând astfel să dribleze diversele soiuri de carne de pește, în timp ce Nebuloasa a închis poarta, contribuind astfel la victoria cu scorul de 10-0 a blogărilor. S-au mai evidențiat tinerii atacanți, cuplu la propriu de altfel, precum și Anca și Dojo care au ținut strâns mijlocul terenului cu expresii evazive. Destul de șterși cei doi fundași laterali, Roxana și Sotz, precum și extrema dreaptă Alexandra, care nu a avut vreo fază de poartă și nici nu a excelat în acuratețea centrărilor. Tonomata și Cristina, blogărițe cu experiență, și-au făcut ca de obicei treaba, blocând orice atac al fructelor de mare încă din faza incipientă. Întreaga echipă de învingători a fost aplaudată de gazde la finalul meciului, fiind apreciate eforturile acestora și entuziasmul cu care au pișcotărit întreaga seară.

În continuare, câteva citate din declarațiile acestora de după meci:

”Eu am mancat aseara (gustat, mai bine zis) peste spada, caracatita, sepie, creveti, ton, somon si dorada. Mi-am dat seama ca aversiunea mea fata de peste (pe care am simtit-o pana nu demult) era data de faptul ca nu avusesem experiente gourmet, adica n-am mancat niciodata pestele pentru gust, ci pur si simplu pentru ca mi se punea in farfurie si mi se spunea ca aia e mancarea. A manca peste e o experienta care poate fi apreciata doar daca reusesti sa ajungi, cumva, la locul potrivit si il gasesti gatit cu grija si migala. Pentru mine, aseara, Sabres a fost acest fel de experienta.”Nebuloasa.

”Am fost chemați acolo fără pretenții și eu una NU puteam să refuz așa ceva pentru că: 1. îmi place să mănânc, 2. ador peștele și fructele de mare, 3. nu refuz să încerc noutăți când e vorba de mâncare și 4. cred că de minim 2 ani planificam o vizită la faimosul Sabres, dar nu a fost să fie.”Oana Kovacs

”Așadar, până să mănânc prima dată scoici, melci și alte moluște a trebuit să mă lupt cu mine, să-mmi depășesc zona de confort. La fel, până să mănânc prima dată carpaccio de somon au dus unii muncă de convingere până le-au ieșit peri albi.Însă m-am obișnuit cu tot felul de excentricități și, după ce mi-am scos din cap că eu nu mănânc alimente ciudate, viața mi-a fost invadată de o multitudine de arome. De la fructe de mare, la salată de alge, de la rețete tailandeze la aperitive noedice, am încercat de toate. Majoritatea mi-au plăcut.”Cristina

”Acuma… nu știu dacă eu mi-am exprimat vreodată pe blog aversiunea pentru pește și alte câteva înotătoare. Am căutat special cuvântul pe dexonline să fiu sigură că ăsta vreau să-l folosesc. Da, față de pește aveam un sentiment de aversiune.  Și vă rog să observați timpul trecut al verbului pentru că Sabres a reușit să-mi demonstreze contrariul. Când am primit invitația lor, am acceptat mai mult pentru a-i face o surpriză Sotzului îndrăgostit de toate vietățile acvatice pe care le poate mânca și pentru a-i închide totodată gura că demult tot încerca să mă ducă acolo.”Tonomata

”Am gustat calamari, creveți, pește spadă, caracatiță, ton, somon și alte delicatese care îți schimbă percepția asupra cum trebuie să fie peștele gătit de fapt; totul într-o atmosferă fermecătoare cu un decor plin de stil, o muzică relaxantă și o companie foarte plăcută.”Roxana

Acum, lăsând gluma de o parte, aveți aici definiția pișcotarilor. Nu, nu mai e șamponul primit în texte, nu sunt 50 lei primiți pentru articolul la cozonac, nu comunică brendul, nu e o oportunitate de PR, ci doar mațul plin + articole crunt de slabe. Ei sunt copii buni, dar, pare-se, pișcotari până în măduva oaselor. De altfel, Oana recunoaște: mațul plin, altceva n-a contat. Ce nu pot eu înțelege, e faptul că nici măcar unul dintre cei menționați n-a reușit un articol de bun simț, adică să scrie ce ai povesti în mod normal cuiva, după ce ai fost la un restaurant nou. Niște prețuri (piept de pui la grătar, cașcaval pane, cât îi berea și cola), niște lucruri legate de originea cărnii – de, restaurant cu pești în mijloc de Timișoara.. – combinații cu băuturi – orice restaurant cu pretenții trebuia să le explice ăstora una alta despre vinuri – dar nu, nimic. Culmea, pare că au scris toți același articol – le-am citit pe toate, nu voiam să-i critic aiurea. Nici unul, mă, nici unul n-a avut pic de imaginație să scrie ceva cât de cât.

Normal, unii nu mâncau pește dar hei, copt așa ca acolo ar mânca acum zi de zi. Alții mâncau pește din fașă, dar habar n-au de nimic – prăjit să fie. Ce mă, cine are timp de finețuri și specialități. Deducem din prostiile lor că vai ce bun e păstrăvul, deși ei nu știau – oamenii normali la cap știu că păstrăvul e ca ala americani ”tastes like chicken”, adică tuturor ne place – somonul iarăși e fain (la fel ca și cu păstrăvul, mănâncă de-ăsta și vegetarienii) și multe altele. A, desertul ăla din borcan fu, cum să spun, maică, FENOMENAL! Pe lângă că era în borcan, lucru care e deja foarte tare, mai era și dulce, gen, ca un desert. How cool is that, ă?

Dar stați că nu e tot. Nu-mi dau seama cine [blogării sau PR-ul (PR-ul restaurantului, zic)] a gândit și unul dintre cele mai cretine concursuri pe care le-am văzut în blogosferă: cum că dacă restaurantul are două saloane, Mic și Mare (creativ, nu?), hai să zică cititorii nește nume dă salon și le dăm și lor pește. Bineînțeles că creativii lor cititori au răspuns în același ton: 2-3 răspunsuri și alea mai uscate decât păstrăvul din farfurie. Apropo, dam ăsta ține să vă felicite pe voi, Sabres, pentru creativitatea de a-i alege p-ăștia să pișcotărească.

Acum, pe final, vă propun să apreciem acest grup de pișcotari care, la unison (deși Oana n-a dat link tuturor, rușinică, Oana!) pot depăși orice așteptare pișcotosferică. Toți pentru unul, fiecare pentru stomacul lui. Singurul motiv pentru care vă scriu aceste rânduri e consternarea care m-a cuprins citindu-le articolele. Sincer să fiu, nu mă așteptam să scrie toți atât de prost. Inițial am trecut pe la Nebuloasa și mi-am văzut de treabă. Am ajuns și la Dojo – sec și evaziv, am căutat la Tonomata – și ea era cu peștele, previzibil. Dar astelalte fete? Anca? la fel? Cică ei n-au făcut RECENZII. Auzi tu, cititor nepișcotar, recenzii! Adică descrii în 2-3 cuvinte un restaurant și ai făcut recenzie? ai luat restaurantul în teste? Puteați să plătiți peștele prăjit și tot grav era, măi copii!

L-ați dezamăgit pe dam ăsta. Sincer. Dacă de la mușchetărițele Cristina, Nebuloasa și Tonomata mă așteptam, restul ați reușit să-l întristați pe dam. Urât din partea voastră.

P.S. dunia, fii și tu atentă aici că e cu bisnis, promovare, social media, astea. Știu că tu n-ai face așa ceva. Cred cu convingere.

3

Am deschis geamul coridorului pentru a simți o urmă de aer curat – mă rog, cât de curat putea fi acel aer care îngloba acea haltă. Nu-mi plac pauzele, nu-mi plac drumurile întrerupte. Gândurile mi se încâlcesc, natura se oprește, forfota domină întreg peisajul. O să fie un drum lung. Ce trebuie să-mi cumpăr din Sibiu? De unde să-mi cumpăr? Voi avea destul loc? De ce n-am o țigară? a, nu fumez. Dar mi-ar prinde bine o țigară. Trenul pornește, iar eu mă întorc în compartment. ”Out on the water I can hear them call/ I feel the rythm inside of me/ This is the moment I’ve been waiting for/ It is here, now I’m breaking away”. M-am așezat și mă pregăteam să-mi pun din nou căștile. Beterii! Asta am uitat! Vom vedea cât voi mai putea asculta…

Între timp, colegii mei de compartiment s-au angajat în mici discuții, vorba aia, să mai treacă vremea. Se pare că toți se opreau în Sibiu. Domnișoara a terminat facultatea – n-am înțeles care – iar cuplul mergea la nunta unui nepot. Am revenit la cartea mea. Stele pitice, era…? Nu mi-au plăcut niciodată discuțiile astea din politețe. Culmea, uneori discuții ce se întindeau pe întreaga durată a unei călătorii începeau astfel dar… parcă aici nu era vorba de așa ceva. Doamna are acel păr violet și ruj roșu aprins? În fine, trebuie să mă întorc la carte. Stele pitice, stele pitice…

Era tot mai cald. Când cobor din tren, beau o bere rece. Văd eu apoi. Eh, mai e până la Sibiu. ”Mamana Mamana Mamana Mamana Mamana Mamana/ This waiting heart …/ Holding on Im just holding on …Cred că e timpul pentru o nouă pauză.

Am ieșit pe coridor, urmat de domnișoara șatenă. Avea o privire realistă și ciudat de matură. Eh, sunt anii ’80, totul a evoluat. A scos un pachet de Snagov și, în timp ce își căuta bricheta sau chibritele, m-a surprins uitându-mă după pachetul ei. A zâmbit scurt și mi-a oferit o țigară.

–          Nu fumez de obicei. A zâmbit scurt și mi-a întins bricheta.

Snagov. Îmi plac numele astea mari date obiectelor românești.Bucegi. Mărășești. Ah, sau cofetăria Garofița. Degeaba, toate au un farmec aparte și o rezonanță specifică.

–          Anca – a zis scurt înainte să tragă un fum, ca mai apoi să-mi caute privirea.

–          Ionuț, am zis, privind fascinat filtrul țigării.

–          Tot la Sibiu? M-a întrebat.

–          Da, un popas pentru mine.

După ce m-a privit întrebător, am adăugat:

–          Sunt fotograf amator. Mi-am luat concediu și am plecat. Din Sibiu o iau spre munți.

Din replici scurte, în timpul celei de-a doua țigări, am aflat că fata era din Sibiu și mergea în vizită acasă. După terminarea facultății în Timișoara se mutase împreună cu prietenul ei, fiind amândoi repartizați la SAEM. Mecanică. Ingineri mecanici. Eu aș fi pariat pe ceva mai uman dar, cum ziceam mai devreme, suntem în anii ’80 – lucrurile se schimbă. Mi-a zâmbit și a intrat înapoi în compartiment.