a, și pasiune. Pasiune căcălău. Un lucru mă deranjează în blogosferă: o mână de oameni emite principii ierarhice și calitative prin extrapolarea unor lucruri valabile într-un cerc restrâns. Adică, brutal spus, bagă ce vor ei în aceeași oală. Ziceam că mă deranjează treaba asta pentru că sunt și eu aici. Cumva, non blogăr, neadaptat, neintegrat, cum oi fi, sunt și eu acolo. Azi nu sunt activ, mâine sunt inferior, n-am influență, treburi cu relevanța și alte lemne de genul.
Se pare că evoluția blogului e:
1. Câteva articole, câțiva cititori.
2. Mai multe articole, mai mulți cititori.
3. Advertoriale de toată jena, niște bani =>succesul.
Acum problema nu e că sunt diverși care scriu și ei ce pot despre un șampon care le cade în mână, ci munca, pasiunea și superioritatea, lucruri pe care aproape că încearcă să ți l tatueze pe frunte. Pasiunea are un loc special în sufletul blogărilor: a atât de multă încât mă mir că nu dă pe-afară. Pasiune, domnule, orice căcat e scris cu vaste resurse de pasiune. Vă dați seama cât de cretin aș părea dacă la fiecare clic al declanșatorului aș urla că e cu pasiune? Uit ce melc am pozat, maică! Bă, stai, n-o lua așa, tu știi câtă pasiune e acolo? Îți spun eu: multă, mă, multă!
Dacă am trecut de atacul cu pasiunea, afli că mulți se bat în piept cum că câtă muncă. Deci cred că e o muncă în articole precum ăsta sau ăsta, de alții ar avea nevoie de o mie de ani să le scrie. E, munca aia conduce spre ceea ce ei numesc ”scriitură”. Nu e o rușine să faci orice muncă pentru bani, nu vreau să fiu înțeles greșit, dar deși e demn să o faci, nu e performanță, nu e artă, nu e o creație. E doar un articol prost pe care ai ales să-l scrii.
Trecem la parteneriate. Sau, pentru un plus de originalitate, aici e același lucru. Vienela, scuză-mă, dar când cineva te plătește să faci ceva ești angajat, nu partener. Câteva lucruri despre articlul extrem de documentat al Vienelei:
- Algoritmul ZeList e dubios, contestat și nu reflectă realitatea;
- Astfel, urci în respectiva ierarhie folosind niște artificii. Întreabă-l.
- Eu n-am văzut un blogăr care să scrie advertoriale de calitate;
- Subiectele noi și interesante sunt șampoanele, cozonacii, Avon și alte prostioare;
Nu știu dacă mai e nevoie să repet, dar a scrie bine nu înseamnă cele citate mai sus. Știi că scrii bine când ai scris o carte și lumea o cumpără sau când te-a angajat o publicație serioasă. Nu de alta, dar am observat că asta e părerea blogărilor – scriu bine.
Mai e un lucru care mie mi-a dat de gândit – libertatea la opinie. E de știut faptul că rubrica de comentarii de la finalul advertorialelor e condiționată. Nu prea merge să spui lucruri incomode că superi brendul. Sau dacă nu-l superi, nu dă bine la imagine. Am observat că lumea s-a adaptat și nu mai comentează la ele. Se trece peste, cei ce au o părere despre o țin pentru ei. Blogurile erau un refugiu al părerilor, ideilor și principiilor. Ei, prin atitudinea acestor blogări performeri, se duce dracului și asta. Hai să luăm și un citat:
”Stii cat este de greu (aproape imposibil) pentru un blogger abia aparut sa ajunga sa fie sustinut de parteneri ce performeaza. Pana cand nu se zbate, pana cand nu incearca marea cu degetul, nu are prea multe sanse. Iar singur, in asteptarea marelui partener, are toate sansele sa astepte pana la adanci batraneti.” – zice Vienela.
Eu credeam că treaba cu blogul este despre scris. Să se zbată să ce? să încerce marea cu degetul? care partener? Textele trebuie să transmită ceva, evident altceva decât un mesaj publicitar. Ăsta e succesul? niște bani veniți din articol de toată jena? Bun, banii au venit, dar articolele sunt de toată jena. Oau, te citesc mai mulți inculți de când cu parteneriatele? super! Mare câștig!
Revin la treburile care mă deranjează pe mine. Deci Vienela e unul dintre blogării vechi. Vorba aia, ești nou când ai blogul de 6 luni. Vienela e unul dintre blogării cu vizibilitate, unul dintre blogării cu colaborări. Vă dați seama că noi restul care punem ce ne trăznește mintea pe blog suntem cam degeaba? Am considerat tot timpul că a te lăuda cu munca e de prost gust, dar statul prin frig, râuri, iarbă udă și bani cheltuiți cred că atârnă ceva mai greu decât rahaturile de articole ”scrise cu entuziasm de bloggeri”. Munca aia asiduă pe care o depun blogării când scriu despre ultima oferă a magazinului nu știu care de suveniruri, dam ăsta o depune în 0.33% dintr-un cadru reușit. Eu mă bucur dacă plac cuiva pozele mele pentru că înseamnă că o imagine a trezit ceva în cel puțin două suflete. Nu vreau să mă contacteze brendul, nu vreau să mă recomande Vienela pă tuităr, nu vreau să mă promoveze nimeni. Vreau să ne bucurăm împreună de niște imagini sau să-mi fac cunoscută părerea – evident celor interesați.
Ca o (amară) concluzie, toate poveștile astea sun o palmă dată celor ce creează. Și da, ne privește pe toți, că suntem în aceeași oală. Mă întristează blogurile și ideile blamate în rândurile de mai sus. Mă întristează atât de tare încât vreau să aparțin unei alte comunități. Și nu, nu eram ironic, chiar m-au întristat cele de mai sus. dar lasă, îmi trece. După ce îmi trece, am pregătit pozele anului 2013 de pe aici de pe blog. Le mai vedem o dată, vedem cum a fost anul și sperăm la mai bine.