Blogging pe termen lung

Am citit asta azi. Nu am de gând să scriu în mod critic, dar vreau să scriu și eu părerea mea. Din păcate ideile de acolo sunt tangente la o realitate șlefuită, sau mai exact tangente la o realitate tangentă. O să iau punctele de acolo, pe rând, și am să comentez scurt pe marginea lor.

Cele mai bune sunt blogurile noi 

Nu chiar. Dacă entuziasmul se pierde pe parcurs, asta e. Sunt multe bloguri noi făcute, așa în dorul lelii, de oameni care n-au nimic de împărtășit. Toți avem impresia că putem scrie, toți avem impresia că putem pune un banner cu emag și toate merg șnur. Nu. Noi sau vechi, unele sunt interesante, altele nu. Mai mult, pentru mai marii blogosferei, un blog descoperit acum de ei nu înseamnă că e nou.

Ne place (in)cultura

Nu suntem un popor cult. Da, am încercat să ne mințim singuri până acum. Pentru prima dată iese la iveală partea urâtă a profilului cititorului: incultura și îngustimea minții. Reacția pare să fie inserțiile culturale. De ce? Vrei ca omul care te înjură să aprecieze articolele tale despre teatru? Și de ce cultură? Ne plângem că plutește rigiditatea lingvistică și că mulți sunt mult prea exigenți cu textele, dar vrem să promovăm cultura? Blogul e un loc unde vrei să găsești păreri, atitudine și lucruri interesante. Nu trebuie să mulțumești masele, ci să oferi ceva de care ești tu mulțumit.

Banii nu-i primești pe 3 vizite

Corelat cu

Piața românească de publicitate este la pământ

Nu e la pământ. E cu buget redus, că nu suntem Germania. Trafic înseamnă expunere. Vreau ca reclama mea să treacă prin fața a cât mai mulți ochi. Ce, reclama pe bloguri poate fi de calitate? Într-o epocă a senzațiilor digitale noi vrem să fie prețuite niște texte fade? Vai, ai testat o nouă tabletă? Ți se pare că ai conturat adevărul absolut? Ia priviți aici. Ăsta e un text de citit? Intri e bloguri să citești despre pastă de dinți?

Comentatorul român este de comă

E, revenim la incultura și mitocănismul comentatorilor, milioanele de cititori, de fapt. Până la urmă, cititorii ți-i faci. Dacă scrii superficial și fără să te documentezi, de ce ar sta cineva cu capul pe umeri să dezbată? Așa articol, așa comentarii. Dacă tu, ca blogăr, nu ai căutat să vezi care e treaba cu urbanismul, sigur nu vor sta la povești oamenii care au ceva în cap.

Comunitate? Care comunitate?

Comunitate pentru ce? Ai nevoie să te împingă cineva din spate? Ai nevoie de promovare? Culmea, într-o lume cu tendințe de globalizare, blogării vorbesc de comunități locale. Ai un blog și ceva de împărtășit, ai nevoie de Cristina TM să-ți dea retweet necondiționat? Da? Nasol atunci.

Adaug eu un punct: BANII

Cel mai curat mod de a aduna bani mi se par reclamele prin bannere. Practic ai vândut un spațiu pe site-ul tău. În funcție de calitate și vizitatori, valoarea lui crește, cum e și normal. Părerile tale nu sunt în mod direct influențate de sponsori sau clienți, nu trebuie să scrii azi despre cozonaci, mâine despre mașini, iar poimâine de oferte de excursii. Mai mult, asta e o metodă chiar mai bună. Îți vinzi textele de pe blog. Nu, blogul nu trebuie să fie gratuit sau pe bani. El e un site, care oferă ceva. Proprietar fiind, ești liber să ceri sau nu bani.

 

Ca o concluzie, nu, blogging-ul nu este o afacere pe termen lung. Sau este, dar nu una foarte profitabilă. Nici nu are cum să nu fie limitat de anumite repere, atâta timp cât e un site care oferă de cele mai multe ori mai puțin decât alte site-uri, construite cu un scop anume. Nu poate un blog, pe care scrii cum ai călătorit fără bilet sau cum ai slăbit 5 kg în 2 săptămâni, să genereze o sumă de bani mai mare decât în cazul unui site care oferă niște servicii. E stilul românesc de a nu crea, de a spera că poți păcăli oferind puțin, dar menținând așteptări mari. Soluția dată de dojo e să vindeți aceleași articole slabe pe bani mai mulți. Că un articol de 2 euro ar trebui, de fapt, să fie plătit cu 5. Blogging-ul înseamnă în primul rând scris, lucru pe care lista fruntașă nu-l reușește.

Advertisements

Masivul Retezat – Culmea Lolaia

Zic să revenim la munte și poze, că prea multă heituială e sărăcia omului (nu a blogărului, căci blogărul câștigă 6000 lei/lună). În plus, dacă o duduie pe care o cheamă Vienela sune că îi e milă de dam ăsta, chiar s-a îngroșat gluma. Apropo, Vienela, fii și tu atentă la ce zic aici, că uite ce povești scrii acolo. Așa.

Deci Culmea Lolaia, ziceam. Câteva lucruri despre zonă și trasee găsiți aici, aici și aici. În caz că v-a fost lene să citiți, traseul spre culmea Lolaia, din complexul turistic Râușor, este unul mediu. Dacă nu ați mai urcat pe creastă, dacă nu sunteți obișnuiți cu înălțimile, traseul Râușor – vârful Lolaia Nord (2180 m) e un bun început. Partea frumoasă e că în compleul Râușor găsiți cam de toate, de la pensiuni la locuri de campat și luat masa. E un loc comod, un loc care te poate relaxa cu o bere, un vin și o mâncare bună după un traseu obositor.

 

Dacă porniți acest drum în căutarea fotografiilor, e posibil să fiți dezamăgiți. În general e greu să fotografiezi masivele datorită atmosferei dense. Senzația de pâclă, respectiv tentele albăstruie mă bântuie de câte ori trec pe acolo. Poate ar fi mai bine să vă obișnuiți cu ideea că un simplu traseu nu va da roade din punct de vedere fotografic. Pentru fotografii de calitate trebuie ținut cont de vreme, momentul zilei ți anotimp, cumulate cu un dram de noroc. Sigur, peisajele sunt spectaculoase, dar reci.

Odată ajuns sus îți dai seama că nu ai cucerit nimic, nu ai atins un obiectiv măreț. Ești doar mai umil, ești doar mai mic decât credeai și realizezi că ești onorat să pășești pe acolo. Ai în jurul tău masive reci din piatră, necruțătoare, care au fost acolo și vor rămâne nemișcate mult timp după existența ta efemeră. Orice plimbare de genul ăsta îți întinde psihicul și scoate la lumină o latură a personalității pe care nu știai că o ai. Revenind la cadre, am fotografiat cum am putut mai bine și m-am bazat pe optica destul de bună de care dispun. Atât. Înainte să pun și restul cadrelor, țin să menționez că e doar un loc, unul splendid, totuși nu destul de măreț cât să devină motiv de laudă. E doar un loc deosebit, loc în care fiecare dintre noi trăim altfel.

 

 

 

 

 

 

Tu ce dai, moca, blogărilor?

O heituială din categoria ”PR dă calitate”. Îmi place cuvântul ăsta, moca. Mă implică parcă în vânzolelile argotice ale tineretului blogosferic, adică mă aduce la nivelul lor. Foarte fain. Evident, moca are aici sensul de gratis. Mai nou blogării nu apreciază o reclamă, ci o campanie. Nu mai văd un spot publicitar interesant, ci ”modul în care comunică brandul”. Aproape toți sunt copiraitări, advertaizări, adică oameni care lucrează cu brandul. Foarte rar îi mai prinzi fără brand în gură.

De fapt scopul articolului nu e să-l heituiesc pe colegul Ovidiu Sârb (citat mai devreme), ci doar să evidențiez un principiu devenit clișeu în blogosferă: chestii moca = PR bun. Evident, blogării se pricep la marketing, comunicare și branding. Nu mă luați cu de unde știi și faci pe deșteptu’, că doar ei o cântă toată ziua. Bun, deci blogării se pricep. Chiar dacă nu sunt specialiști, totuși, față de dam ăsta sunt experți. Ei, experții ăștia se trezesc să laude pe unul sau altul. Da, normal, atunci când unul sau altul le dă chestii gratis. Atenție, e posibil ca blogărul x să laude firma y pentru chestiile moca livrate blogărului z. Se poartă. Inițial, după cum am făcut și eu, nu dai atenție acestor lucruri. Vorba aia, Ovidiu Sîrb a primit nu știu ce chestie de la Pepsi. Mare lucru. După un timp, totuși, vezi un anume tipar: blogării se trezesc să laude atunci când se împart lucruri gratis. De exemplu, Raluca Moisi (da, știu că v-a fost dor de ea) apreciază marketingul unei pizzerii care dă pizza gratis pe facebook, Nebuloasa e copleșită de ideea nu știu cui de a-i trimite o sticlă de bere cu lămâi (da, în și pe lângă bere, lămâi) și exemplele pot continua.

Bun, o fi de înțeles că se simt băgați în seamă atunci când primesc prin poștă sau curierat un șampon și trebuie să scrie despre că de, să fie și în viitor. Dar. PR și marketing nu înseamnă numai asta. Da, e o mișcare de marketing, dar se profită de o ocazie, atât. Uneori ai posbilitatea să iei o astfel de măsură.

Blogării descriu experiențe personale. Ideea e ca toți să ofere ce pot blogărilor (telefoane mobile, mașini, cărți, șampoane, tampoane, bilete la concerte, aipeduri, aifoane etc.), iar blogării să scrie articole despre. Ei pun mâna gratis, cititorul e fascinat, toată lumea fericită. Hai să fim serioși, pe cine și cu ce ajută un articol ofilit despre nu știu care tabletă? A testat-o blogărul? Uitânduse la propriul blog folosind-o? Oau, ce experiență, ce subiectivism, ce halucinant! Interesant ar fi (mbine, asta se întâmplă pe alte meleaguri, unde blogosfera nu e așa puternică precum cea de la noi) ca ei să reușească ceva folosind acel obiecte pe care pun mâna. Ai luat un laptop, ai creat ceva – nu, penibilele articole de pe majoritatea blogurilor românești nu se califică. Bun, deci care e totuși poanta?

Hai să privim dintr-un alt unghi. Recenzii. Deci un astfel de review se scrie pe gnunchi, fără să testezi un astfel de laptop.

”PERFORMANŢA

E destul de greu să scriu despre performanța unui laptop în condiţii normale de lucru pentru că fiecare dintre noi l-ar utiliza altfel şi şi-ar dori alte lucruri de la el. Nu vreau să apelez la teste sintetice, dar iată ce vă pot spune.

Un lucru e clar: e performant. E printre cele mai tari, iar când mă gândesc că are doar 13 inci şi este şi foarte subţire, sunt tot mai convins că trebuie să-l cumpăr, deoarece de mult îmi doream un model de această diagonală a ecranului. Procesorul Core i5 îl recomandă pentru aplicaţii puternice de orice natură.”

Normal că e greu să scrii despre performanță fără bennchmark-uri. O fi bun, dar pentru ce? Pot folosi Maya, Photoshop, Catia, 3D Smax, ce? FEA merge? dacă e performant, îl cumpăr pentru Word și Excel? A, pentru prezentări la evenimente manafiene? Totuși, costă 3600 lei, nu cred că îl cumperi numai pentru că ”nu are nici o hibă”.

Cu alte cuvinte, mergem la plezneală. PR, ce mai. Comunicăm de nu mai putem și apreciem marketingul de cât ori primim ceva gratis. A, sau în teste.

Bancul zilei

Vienela ia tablete în teste.

Atât. M-am râs.

Blogărul cumpătat

Cristian are un nou smartfon. Smartfonul ăla e un Samsung din nu știu ce galaxie, cu android, astea, despre care se spune că e cel mai tare smartfon. Foarte bine, bravo lui, păcat că dam ăsta nu-și permite. Ce e foarte tare de fapt aici e că, seniorul Cristian, ”se riscă” și ia cartela sim la pilă. Mamele lor de sim-uri și telefoane, trebuie alt sim.

Acum, nu știu cât de risipitori sunteți voi, dar dam ăsta s-ar duce și și-ar lua un sim de la operatorul de telefonie mobilă. Adică mergi acolo la tejghea și spui ”nenea, mi-am luat smartfon d-ăsta. ai una mai mică să intre-n el?”. Sunt sigur că nenea ăla are. Și ți-o vinde. Așa cam la 20 de lei. Partea faină, atunci când iei cartela la pilă, e că poți da vina pe androide și smartfoane că mai pierzi semnalul sau găsești diverse erori.

Vă spune dam ăsta, de promovare e nevoie.

Știți voi cum spun tot felul de blogări una sau alta despre turismul românesc? Trebuie să știți. Dacă nu, credeți-l pe cuvânt pe dam ăsta, așa se întâmplă. Cică nu vorbim destul despre minunile noastre și exact aia e problema. Ei bine, ce să facă oamenii creativi din online în privința asta? campanie, logic. Cică city break, de data asta.

Na, treaba asta a mobilizat un val de tolomaci (găsiți link-uri printre comentarii), unul mai creativ ca ălălalt, să recomande poporului city break la ei în cătun. Problema e că ne furăm singuri căciula, din nou. Da, e bine să spui oamenilor să viziteze aia și aia, dar orice tânăr cu capul pe umăr care a încerat turismul ăsta, știe că ai nevoie de niște condiții:

1. Drum și/sau transport. E bine să ajungi mai întâi la locul cu pricina.

2. Indicatoare. Odată ajuns, e bine să te poți orienta.

3. Puțină civilizație. Nu strică să rămâi cu căpșorul și portofelul intacte.

4. Cazare. Ai ajuns, vezi, te oprești seara la o cină copioasă, o bere și vrei un pat cald până dimineață.

5. Servicii. Ți-a căzut un ochi în mână, vrei să-l pună cineva la loc. Ți-a pleznit mașina, ai vrea să pleci tot cu ea de acolo. Vrei să iei un prânz, ți-ar plăcea un loc cu ceva comestibil.

Trecem peste alte lucruri precum respect, prețuri decente și alte nimicuri. Din păcate, noi promovăm.

”Eu personal mă mândresc foarte tare cu Castelul de Apă, fiindcă tata a lucrat la instalaţia sa electrică.”

”Crama Veche pentru fresh-urile bune şi pentru păturici”

”Iar pentru cazare puteţi încerca la unul din hotelurile Belvedere (pe faleză), Traian (chiar în Centrul Vechi),Triumph, Korona, Sport, Tineretului etc.” – oricare, deși, probabil nu te vei putea caza la nici unul din ele.

 

Na, acum că s-a promovat, trebuie doar să dăm pă twitter și obțiem un reach de 22 de milioane de români. Job done. Partea proastă e că se mai găsește unu’ sa facă vreo emisiune pe la noi prin Carpathian Garden și iese prost. Iese prost pentru că imaginea rezultată e tangentă realității, realitate care nu se regăsește în articolele de 3 lei ale pișcotosferei autohtone.

Pentru prima dată am pus piciorul în Fratelli,

când mi-am plătit singur intrarea. Da’ cică e mai fan cu ambasador.