Spuneam că voi reveni cu mai multe impresii după ce îl voi folosi puțin – n-aș spune review, pentru că vreau să aprofundez atât de mult, rămân la impresii sau păreri. Prima postare despre aparat o găsiți aici. Despre ăsta vorbim, între timp accesorizat:
Parasolar magnetic din aluminiu (cu inel adaptor) și husă SmallRig.
Pentru început aș vrea să dezvolt câteva idei vehiculate în ultima vreme legate de aparate, idei care dau un fel de context fotografiei moderne. Aș spune că fotografia asta modernă e practicată de aspiranți, adică un fel de categorie nouă de fotografi compusă din amatori, semi profesioniști și profesioniști. Aici intră influencerii și ceea ce numim acum creatori de conținut, dar și amatorii care au prins entuziasm pentru fotografie. Profesioniștii clasici rămân la fel – o să vedeți de ce.
The best camera is the one you have with you. Așa este, și degeaba ai cel mai cel aparat, dacă stă mai mult acasă sau e incomod să-l folosești. Într-un decor urban, să zicem, asta înseamnă un aparat compact. Te plimbi, mergi la restaurante, cafenele, muzee, evenimente etc., e incomod să cari un rucsac dedicat. Vă spuneam că de cele mai multe ori 1D-ul meu de la Canon nu încăpea pe masa localului unde ne opream – asta însemna că trebuia să-l pun în rucsac și trebuia să-l scot când plecam. Toate astea nu sunt valabile dacă ești vreun YouTuber care aleargă prin New York și face vlogging sau ceva de genul, cu un rucsac plin de echipament. Sau dacă ești un fotograf profesionist care merge direct la evenimente, fie ele culturale sau sportive, unde ai oricum nevoie de mai mult echipament. Pentru mine înseamnă compact și ceva mai ușor decât un aparat destinat profesioniștilor și se traduce automat în mai multă fotografie. Mai jos câteva cadre care, chiar dacă nu sunt grozave, sunt niște momente surprinse care nu ar fi fost imortalizate cu un echipament de tip pro.
Trebuie să ai un echipament care să te inspire, să te facă să fotografiezi mai mult. Pe scurt, să-ți cumperi ce îți place. Din păcate trăim vremuri în care lumea are păreri ferme, exprimate destul de agresiv, prin care trebuie ca totul să fie justificat și nu mai poți folosi ceva care… îți place pur și simplu. Așa cum cel mai scurt drum e ăla pe care-l cunoști, așa cel mai bun echipament pentru tine e ăla care îți place. Însă asta cu inspiratul nu înseamnă că vei fotografia mai mult. Uite, dacă îmi face cineva cadou un Canon R3 sau R1, cu un Canon RF 24-70 f2.0 o să mă simt foarte inspirat – ar fi și cazul, la 10 mii de euro. Atât de inspirat încât aș fi dispus să ies prin ploaie și să fotografiez tramvaie, dar mai rar, pentru că acea combinație e peste 2.5 kg. Dar e important să cumperi ceea ce îți place, fără să exagerezi cu justificările.
Revenind la X100VI, vreau să ajung la concluzia că multe aparate compacte nu-și găsesc locul printre profesioniști, așa că încearcă să fie cool – asta înseamnă că merită pentru că îți plac. Sau aparate de lux, dacă sună mai practic.
Per ansamblu tot ce am de spus este pozitiv, îmi place foarte mult și mi se pare un aparat foarte capabil, cu accentul pus pe fotografie. Aspectele negative, sau minusurile, după părerea mea țin de context, adică în comparație cu alte aparate. Senzorul de 40 mpx, același ca și în X-T5, oferă o calitate foarte bună a imaginii – cam toate cadrele din postările anterioare au fost făcute cu X100VI, evident cu excepție celor în care apare aparatul. Obiectivul nu e cel mai de calitate, însă e suficient pentru a ține pasul cu senzorul, singurele momente în care își arată limitele e focalizarea – semnificativ mai lentă și cu mai multe rateuri decât un obiectiv din gama de vârf. Comparat cu Fujinon 16-55 f/2.8 e inferior din toate punctele de vedere, dar acel obiectiv costă aproape cât tot aparatul și e aproape la fel de greu doar el. De asta spuneam că aspectele negative ies în evidență atunci când e comparat cu un echipament mult mai scump și mai puțin compact.
Autonomia e de asemenea mai mică, am ajuns aproape de 200 de cadre cu o încărcare, dar am frunzărit mult prin meniuri până am făcut setările pe care le vreau eu. Dar din nou, corp mai mic, acumulator mai mic, în comparație cu X-T5. 2-300 de cadre e rezonabil pentru o zi de vacanță sau de plimbare, iar acumulatorul fiind mic poți lua încă unul cu tine. Forma și obiectivul care nu poate fi schimbat nu recomandă aparatul pentru orice scop anume, cum ar fi evenimentele sau fotografie serioasă de peisaj. Probabil poți încerca astrofotografie cu un astfel de aparat, dar oare are vreun sens?
Aș vrea însă să menționez că e un aparat scump, iar de aici pleacă multe controverse. La 2000 de euro se apropie de aparatele destinate profesioniștilor, și te întrebi dacă nu e mai bine să dai 500 sau 1000 de euro în plus și să iei un echipament profesional, mult mia versatil. Doar că ne întoarcem la ideile de mai sus, scopul lui X100VI e să fie aparatul ăla care îți place, nu care le face pe toate. La fel e și Leica, nu ai cum să justifici 6-7000 de euro pe un Q3, care e tot un aparat compact, cu obiectiv fix.
Dar compact nu înseamnă neapărat X100VI, nici măcar dacă vrei Fujifilm. Până aici există X-M5, X-T30 sau chiar X-E5, ultimul fiind aproape ca preț, dar cu obiectiv interschimbabil. X-T30 e un X-T5 pentru amatori, tot cu obiectiv interschimbabil. Sau chiar Nikon Zfc, și el cu obiectiv interschimbabil.
Eu văd X100VI ca un Leica pe care ți-l poți permite, evident la o calitate inferioară, dar la un preț mult, mult mai mic. Când spun că e ca un Leica mă refer la construcția de tip range finder și la o tehnologie avansată a culorilor și un aspect anume (mai ales prin film simulations).
Mai e o idee pe care am lăsat-o mai la final, și anume că e genul de aparat ale cărui constrângeri (lipsa funcțiilor avansate și a obiectivului interschimbabil) îți reaprind pasiunea pentru fotografie și te fac să te dedici sau să te imersezi mai mult în a face fotografii. Asta e cam BS, pentru că și aparatele astea în stil retro pot fi setate în așa fel încât nu trebuie să învârți nici o rotiță. Poți avea toate setările principale în vârful degetelor și pot fi aproape la fel de rapide ca și cele destinate profesioniștilor. Ar trebui să poți să încetinești ritmul și să te bucuri de procesul de fotografiere în sine și cu un DSLR, că tot butoane ai și acolo. Eu unul nu mă regăsesc printre cei obsedați de butoane și funcții și să fiu cu o secundă mai rapid în alegerea timpului de expunere. Pentru sport, wildlife sau jurnalism există echipament dedicat, comparațiile cu echipamentul destinat amatorilor sunt irelevante. Dar din nou, nu poate să-ți placă pur și simplu aparatul ăsta, trebuie să-i justifici existența cu regăsirea dragostei pentru fotografie.
În concluzie, îmi place foarte mult aparatul, la fel și calitatea imaginii. La calitatea imaginii contrinuie și stabilizarea de imagine, care la 40 mpx începe să se simtă. Nu e neapărat ceva ce aveam nevoie, dar e un aparat complementar foarte bun. Dacă voiam să dau mai puțini bani, un echipament cu o portabilitate echivalentă era X-T5 + un obiectiv compact, poate 23 mm sau 35 mm. Paradoxal însă, nu prea vreau să dau jos 16-55 mm (combinația de mai jos) de pe un pro body.
Cam atât aveam să vă spun, nu vreau să intru în formatul unui review clasic pentru că nu cred că genul ăsta de aparate trebuie tratate atât de serios precum cele destinate profesioniștilor. Cele destinate profesioniștilor sunt construite cu un scop, pentru anumite rezultate și ai nevoie de ele atunci când vrei să obții ceva anume. Nu mergi la evenimente cu un obiectiv fix, nu urci pe un munte cu o singură distanță focală, cu o baterie mică și un singur slot de card, cel puțin dacă cauți un anume rezultat.
Am cumpărat, în sfârșit, feblețea internetului. Dacă ați urmărit cât de cât fenomenul (fotografie, zic), aparatul ăsta a apărut pe undeva, fie că era YouTube, Instagram sau orice alt material foto-video de pe internet în general. Și pe bună dreptate, pentru că e un aparat foarte reușit – retro, mic, compact, în stil rangefinder, are de toate. Deci dacă vrei să fii unul dintre ăia cool, așa ceva îți iei. În continuare o să povestesc de ce l-am luat și cum mi se pare, cu tot cu niște poze care să mai spargă paragrafele astea fierbinți scrise de dam ăsta. Ca și la postarea anterioară, o să mă întorc puțin în trecut și o să încerc să descriu modul în care am studiat și comparat diverse aparate în ultima vreme pentru că, așa cum am mai spus pe aici, de aproximativ 5 ani practic mi-am schimbat echipamentul foto. Apoi, cum mi se pare și ce intenționez să fac cu el. A, mai știți aparatul ăla, Nikon Zfc? o să spun iar de 1000 de ori că nu-mi place, iar la sfârșit o să vă spun ce fain e și că îl recomand, de parcă aș fi beat sau bipolar.
Hm, la cât de promițător am început, vă recomand o muzică liniștitoare, poate un lo-fi sau un jazz și un pahar de vin aspru. Nu alb, nu rose, un cabernet sauvignon, un malbec, carmenere sau un saperavi. Dacă nu se poate, hai să fie un tempranillo, dacă trebuie să fie neapărat ceva mai fructat, cu fantezii mediteraneene. Două pahare, dar voinice.
Story time. N-o să reiau tot ce spuneam în penultima postare, ci o să încep din 2023, mai exact în toamna lui 2023. Luna de miere petrecută cu aparatul la care visam (Canon seria 1D) era pe sfârșite și, chiar dacă încă îmi place la nebunie aparatul, e foarte greu să-l iau cu mine. E mare și greu, am nevoie de un rucsac mare doar pentru a-l căra cu mine. Asta înseamnă că fac poze rar și m-am săturat să fac poze de 2-3 ori pe an când reușesc să plec pe undeva. Când zic de 2-3 ori pe an mă refer preponderent la vacanțe, pentru că în delegațiile scurte m-am lovit de aceeași problemă – e mare și greu. Așa că m-am gândit să-mi cumpăr un mirrorless compact, pe cât posibil în stil retro. M-am uitat la Fujifilm X-T30 II, dar se găsea greu și era destul de scump. Am ezitat, apoi am văzut Nikon Zfc care părea să fie fix ce voiam, singurul lui defect era… că era Nikon (mie nu mi-a plăcut niciodată Nikon). Dar hei, era un aparat secundar, era mai ieftin (cam 900 de euro, cu 2-300 mai ieftin decât X-T30) deeeeci, m-am hotărât să-l iau. Mi s-a părut ok, dar aveam o presimțire că voi ajunge tot la Fujifilm la un moment dat. În fine, asta am luat, asta voi încerca să folosesc.
L-am încercat o perioadă, l-am luat cu mine peste tot și am început să apreciez că era compact. Atât de compact încât l-am purtat inclusiv în buzunarul din spate al blugilor – iar eu port slim fit sau skinny jeans, apropo. Până la urmă ce rost are să ai aparatul viselor tale acasă dacă nu-l poți lua cu tine?! Ajungem la începutul lui 2025, când zburam spre Dubai. Evident, cu ditamai rucsacul și cu cele două aparate – nici o șansă să respect alea 8 kg pentru bagajul de mână, dar n-a întrebat nimeni. Îndoielile au început din prima seară, când am ieșit pe balcon, m-am uitat la Sheikh Zayed Road și am zis că n-ar strica 2-3 cadre – ca o paranteză, balconul era destul de mare, am stat la Gevora și am rezervat practic un apartament cu trei camere (două dormitoare, două băi, living și bucătărie) pentru că, aparent, sunt mare mahăr. Revin, aveam mult spațiu pe unde să mă plimb, chiar dacă aveam laptop, aparate și echipament în general împrăștiat peste tot. Mai nou iau cu mine doar un Joby Gorillapod 5K (cel mai mare), care nu e cel mai stabil trepied. M-am gândit să-l leg de balustrada balconului, dar mi-a fost frică că nu e destul de stabil pentru 1D-ul de aproape 2 kg, deci Zfc a fost alesul. Au ieșit cadrele de mai jos – nimic deosebit, dar îmi plac, iar morala e că nici astea n-ar fi existat dacă n-aveam la mine ceva mai compact.
Într-una din zilele următoare ne-am hotărât să mergem până la Louvre, în Abu Dhabi. Arhitectură deosebită, opere de artă, deci rucsac mare, ambele aparate. Am arătat biletul la intrare și am fost întrebat dacă vreau să-mi las rucsacul la garderobă – o idee bună, mi-am dat seama, pentru că nu e grozav să te plimbi cu un rucsac așa mare printre exponate. Dar să car 1D-ul în mână? Nu, am luat Zfc-ul, nu era ca și cum aveam o ședință foto, nu merg la un muzeu să fotografiez aiurea toate exponatele. Și atunci, mă rog, vreo 2 ore mai târziu când stăteam la o cafea, mi-am dat seama că un pro body DSLR e mai mult balast pentru mine. Am ajuns să mă chinui și să fac mai puține poze, chiar și în vacanță. Ăla a fost momentul când m-am hotărât să trec pe mirrorless, pe cât posibil compact, dar un aparat pro, care să-mi înlocuiască vechiul Canon – voi rămâne Canon fanboy, doar că ceea ce oferă Canon nu e destul de compact și nici retro, un design pe care l-am căutat în ultima vreme.
Și așa am ajuns la Fujifilm X-T5, despre care v-am tot povestit pe aici. Am cumpărat apoi și un Fujinon 16-55 mm f/2.8, probabil cel mai bun obiectiv cu distanță focală variabilă pentru montura X. Am fost și sunt mulțumit, e un echipament mult mai compact daaaar, cu 16-55 ajunge pe la 1.20 kg. Am cumpărat ulterior un Fujinon 35 mm f/1.4, iar în ultima vreme am urmărit un Sigma 12 mm f/1.4.
Ajungem în prezent. Fascinat de Fujifilm (fanboy mode unlocked), am urmărit X100V, apoi X100VI, dar concluzia era de fiecare dată aceeași: e scump, se găsea greu și era evident un aparat secundar, pentru că nu e la nivelul lui X-T5. Am pierdut pe drum X-T30 pentru că e o jucărie care seamănă cu X-T5, XM5 la fel, pentru că e mai jucărie și nu are deloc vizor, dar seria X100 mi-a rămas în minte. Lucrurile s-au complicat după lansarea Fujifilm X-E5, succesorul lui X-E4, un fel de X100VI, dar fără vizor optic, ci doar electronic. Poate pierde puțin la capitolul cool factor dar, spre deosebire de X100VI, are obiectiv interschimbabil, deci e mult, mult mai versatil. Ei bine, într-un moment de inspirație divină, în miez de noapte, dam ăsta s-a hotărât că e mai bine să ia un aparat nou în locul altor obiective. Ceva și mai compact, bun de ținut în buzunar, ceva complementar pentru X-T5. X100VI nu prea se găsește, mai ales cel argintiu, așa că eram 99% resemnat și hotărât să iau un X-E5. O altă inspirație aproape de miezul nopții m-a făcut să mai dau că căutare pe Google și am găsit un X100VI la 1800 de euro – coș – plată – curier – dam ăsta fericit. Dacă încă mai sunteți cu mine – lucru de care mă îndoiesc -, după o mie de cuvinte trecem la subiectul postării, X100VI ăsta.
Fujifilm X100VI – Fun fact, se pronunță 6 (cifra romană), după X100F (de la four) și X100V (care însemna 5, cifra romană)
Nu voi insista pe dimensiuni sau alte specificații tehnice, X100VI e un aparat compact, în stilul unui rangefinder. Pe scurt, rangefinder înseamnă că nu privești direct prin obiectiv, ci printr-un vizor lateral, iar distanța de focalizare este determinată intern prin triangulație. Acest aparat însă are o tehnologie patentată de Fujifilm și are un vizor optic + vizor electronic, ceea ce mie mi se pare foarte tare. În vizorul optic are un overlay, ca la DSLR, cu principalele setări de fotografiere, dar se poate trece oricând la vizorul electronic ca orice mirrorless clasic. Ăsta este unul din principalele motive pentru care l-am ales în detrimentul modelului X-E5. Evident, seamănă cu anumite modele de la Leica, dar e mai ieftin și la o calitate mai slabă decât ceea ce oferă producătorul German.
Diferența mare (zic) eu față de modelul anterior (X100VI), este senzorul de 40 mpx prezent și pe X-T5 și stabilizarea internă de imagine (IBIS). Din punctul meu de vedere e un mic X-T5, dar limitat de obiectiv (care e fix), într-un body tip rangefinder. Aparatul are un design reușit, de asta a devenit atât de popular în ultimii ani și se găsește foarte greu. E atât de căutat încât prețul pe piața SH e de multe ori mai mare decât cel de vânzare nou, în magazine.
Pe hârtie se apropie de orice aparat profesional din ziua de azi, dar dacă te uiți atent e clar că e departe de așa ceva. Un body considerat „Pro” are două sloturi pentru card, obiectiv interschimbabil (deci posibilitatea folosirii mai multor tipuri de obiective și filtre), un sistem de focalizare mai performant și o ergonomie mult mai bună – inclusiv mai multe butoane. Poate ultima parte îi face pe mulți să-și dea ochii peste cap, dar pro înseamnă că fotografiezi rapid, iar asta înseamnă că nu tot timpul poți căuta prin meniuri și trebuie să poți modifica principalele reglaje în timp ce ții aparatul la ochi. Tot aici, acumulatorul lui X100VI e mult mai mic, la fel și autonomia. Spune toate astea pentru că văd că e la modă să numești acest aparat ca fiind perfect, cel mai frumos și suficient din punct de vedere al performanței, dar în același timp să spui că nu e adevărat pentru că nu are x, y, z. Ca o primă concluzie, la aproape 2000 de euro nu e neapărat cea mai bună afacere, chiar dacă e un aparat fantastic, dar pentru clasa din care face parte.
Ca accesorii, momentan am cumpărat doar un acumulator în plus, de la SmallRig. Am găsit pe stoc albastru sau portocaliu, am ales portocaliu. O chestie foarte tare, pe care eu unul n-o știam, e că acumulatorul de la SmallRig are un port usb-c și se poate încărca separat de aparat cu cablu, fără un încărcător dedicat.
Aici mă voi opri cu descrierea directă, cu mențiunea că sunt mulțumit de calitatea imaginii, însă obiectivul și focalizarea e semnificativ sub X-T5 – era de așteptat, vorbim de un sistem care costă aproape jumătate față de X-T5 + Fujinon 16-55 f/2.8. Imaginile în care nu apare X100Vi sunt făcute cu el, cu RealaAce ca film simulation – RAW, prelucrat în Lightroom. În continuare vreau să scot în evidență diverse funcții prin comparație cu X-T5 și Nikon Zfc, pentru că sunt singurele aparate mirrorless pe care le am. O să pun accentul și pe aspectul retro și rotițele alea, unde mi se pare că Fujifilm le-a nimerit perfect ca implementare și experiență de utilizare.
Într-o primă comparație cu Zfc, se vede că X100VI e mai compact, mai ales datorită obiectivului. Nu pare că e mult mai mic, dar e diferența aia între a încăpea într-un buzunar și a nu. Mult mai mic însă comparat cu 1D de la Canon.
Acum care e faza cu rotițele alea. La Zfc, în partea stângă, lângă rotița cu ISO, e un slider cu AUTO, P, S, A, M. Asta se referă la programele de expunere, pe care le-am folosit cam 18 ani și care au logică la un DSLR, și anume:
AUTO – mod automat, aparatul calculează automat toți parametrii expunerii (timp de expunere, ISO, diafragmă)
P – la fel ca AUTO, cu mențiunea că sunt disponibile anumite reglaje din meniu (de exemplu valori extreme pentru ISO, la auto fiind disponibil un anume interval)
Shutter priority, adică setezi tu timpul de expunere, aparatul calculează diafragmă și ISO
Aperture priority – impui diafragma, aparatul stabilește timp de expunere și ISO
Manual – totul e manual
Eu personal am folosit A și Manual, dar uite de ce programele astea nu se mai aplică atunci când ai acele rotițe. Mai jos X-T5 sus, Zfc jos. Ca să nu complic prea tare lucrurile, o să vorbim de modurile A și M.
X-T5
Ca să obțin A setez rotița din mijloc, cea cu timpi de expunere, pe A (auto), iar diafragma de pe inelul obiectivului (detaliu în imaginea următoare). ISO setez eu fie din rotiță (care e foarte ușor), fie pun A (auto), fie aleg C și modific din butoane.
Pentru M, aleg T pe rotița din mijloc (adică voi modifica manual cu butoane), diafragma de pe obiectiv, ISO analog modului A.
Zfc
Pentru A setez rotița din mijloc la A, iar diafragma din alte butoane, pentru că inelul de pe obiectiv, deși poate fi setat pentru diafragma, nu are nici un feedback la fiecare valoare f, e ca un potențiometru de volum care se învârte la infinit. Așa că modific diafragma din altă parte, iar valoarea apare și pe acel ecran mic cu notația f. Și trebuie să fiu și în A de la sliderul din dreapta? Iar pentru timpul de expunere cred că 1/ESTEP, cum e acum. deci pare că am obținut A, dar sliderul în M?
Pentru M trebuie (cred) să pun sliderul în M, cum e acum, rotița timpului de expunere pe 1/T, pentru că 1/X nu-mi permite să văd toți timpii de expunere (??) și mai e povestea cu diafragma, care e la fel ca la A.
Zău dacă am înțeles sau înțeleg care e faza, aparent ambele aparate au aceleași reglaje, sub aceeași formă, dar la unul e mai complicat? E de menționat faptul că inelul de pe obiectiv ține de… obiectiv, poate la alte obiective pot seta cum trebuie diafragma dar…
La X100VI timpii de expunere și ISO sunt comasate, trebuie să ridici rotița pentru ISO, iar diafragma, ca la X-T5, direct de pe obiectiv. E practic fix același lucru, mai simplu și mai eficient.
Acum, ca o comparație de ansamblu în trei. Zfc e cel mai slab din punct de vedere al specificațiilor – e normal, costă mai puțin decât jumătate față de celelalte. Ca și funcțiune, aparent se apropie de X-T5 dar e inferior din toate punctele de vedere. Ca și aparat secundar, comparat cu X100VI, vine în kit cu un obiectiv prost și cu acel inel aproape inutil, care mai are și deschiderea diafragmei de f/3.5-6.3. Dacă mai dai 500-100 de euro pe un obiectiv mai bun, se apropie de X-T5 dar mai rămâne construcția mai proasta și rezoluția mult mai mică. Și crește în dimensiuni și greutate, ceea ce-l face incomod pentru un aparat secundar. De asta nu-mi place Zfc, parcă nu se încadrează niciunde și e o variantă de compromis indiferent de ce faci, asta pentru mine, cel puțin.
Un alt motiv pentru care îmi place Fujifilm sunt Film simulations și Film Recipes – n-o să intru prea mult în detalii pentru că am scris aici despre. Ideea de bază e să nu-ți mai bați capul cu prelucrarea și să fotografiezi, mai simplu, direct în jpg. Eu tot RAW fotografiez, dar am opțiunea de a modifica acele profile de culoare în prelucrarea post, în Lightroom. Recent am fotografiat și jpg, dar pentru cadrele care mă interesează în mod deosebit rămân la RAW.
Concluzii pentru X100VI
În primul rând nu trebuie privit ca un aparat cu eticheta Pro. Poate atinge rezultatele din zona aia, dar nu e construit pentru așa ceva, deci pentru mine rămâne în plan secundar. Cum spuneam, scopul a fost să am un aparat pe care să-l am tot timpul la mine și aici se potrivește, e destul de mic iar fotografiatul cu el e destul de simplu. Îmi place designul și îmi doresc de mult timp un astfel de aparat. Cred că rămân dator cu impresii legate de autonomia bateriei și fiabilitate în general.
E un aparat destul de scump pentru ce este, dar cred că e mai ales datorită cererii mari. O alternativă este X-E5, care probabil va fi la oferte mai des. Aș spune chiar că e o variantă mai practică pentru că îți permite să schimbi obiectivul, iar dacă ai, ca mine, un X-T5 ca aparat principal poți folosi aceleași obiective – eu însă am driblat aspectul practic, mai ales datorită fascinației pentru vizorul optic. Apropo de acel vizor, momentan acest aparat e singurul care are așa ceva.
Sunt foarte mulțumit de calitatea imaginilor, principalul motiv fiind senzorul prezent și pe X-T5. În lumină slabă arată foarte bine, imaginile pe care le-ați văzut mai sus sunt la ISO 1600, fără nici un fel de reducere a zgomotului. La fel și imaginea de mai jos.
N-o să spun nimic despre video, pentru că până acum n-am folosit. Probabil urmează să, pentru că vreau să iau acel cont de Instagram în serios, dar până acum nici nu am încercat. Cât despre Zfc, e un aparat interesant, dar și ciudat în același timp. Cred că se potrivește cuiva care nu are prea multe pretenții și îl acceptă ca atare. Într-o lume în care nu există seria X de la Fujifilm aș fi mulțumit cu el, dar din păcate nu e așa. Cu toate astea, deși zic că vreau să-l vând de ceva timp, de câte ori îl iau în mână vreau să-l păstrez. De notat faptul că e comparat cu aparate mult mai scumpe, care e normal să fie mai bune din toate punctele de vedere, deci it is what it is.
Cam atât am avut de spus, alte eventuale nuanțe care îmi scapă acum vor veni într-un articol viitor, m-am întins deja destul de mult. Până data viitoare, vă las cu o floare.
Probabil că am mai spus-o, EDC înseamnă „every day carry”, adică chestii pe care ai cam tot timpul cu tine. Nu vreau să vă povestesc despre ce am prin buzunare, doar că o să vedeți că unele obiecte nu ți chiar de fotografie, dar cumva ajută. Și mai important, blogul ăsta numai ce a devenit major, așa că poate consuma și el alcool alături de mine. Nici nu-mi vine să cred cum a zburat timpul, au trecut opșpe ani și nici n-am apucat să scriu vreun advertorial la brânză, e… de-a dreptul halucinant.
În continuare o să pun poze cu diverse chestii, apoi o să scriu câteva rânduri despre. Nu sunt multe, am adoptat un stil minimalist când vine vorba de electronice (pe care le iau cu mine) și fotografie. Legat de fotografie, ajută faptul că sunt amator, practic nu TREBUIE să obțin niște rezultate. Pentru că deja postarea asta e pe nicăieri (de asta nu am câștigat eu vreun concurs blogosferic până acum), vă propun un jazz pentru seara asta – de exemplu Only Trust Your Heart, albumul Dianei Krall. Și… un ceai pentru mine. Echipamentul foto e mai sumar în rucsacul de zi cu zi și puțin mai elaborat în excursii, o să notez pe parcurs diferențele.
Aparate foto
În principal unul singur: Fujifilm X-T5, cu două obiective, Fujinon 16-55 mm f/2.8 R LM și Fujinon 35 mm f/1.4. De obicei am unul singur la mine, în funcție de nevoi.
În excursii iau în calcul să iau cu mine Nikon-ul Zfc cu obiectivul kit.
Reiau puțin ce am tot spus legat de mirrorless și caracterul compact al camerelor noi, e mai ușor să fotografiezi mai mult cu aparate mai compacte pentru simplul fapt că le poți lua oriunde cu tine. E mai ușor să îl ții în mână, să-l ai pe masă la o cafenea, să-l porți la gât câteva ore și să-l ai la îndemână ori de câte ori e ceva interesant în jurul tău.
Curele pentru aparate
Pentru că aparatele sunt ușoare, pot folosi curele mult mai elegante decât cele cu care au venit.
În stânga e o curea din piele (un verde spre maroniu, e ciudată lumina mea în imaginea de mai sus) de la Hyperion Camera Straps, iar în dreapta o curea sintetică de la Small Rig.
Stocare / carduri de memorie
În aparatul principal am trecut pe Lexar, dar în rest am rămas cu SanDisk pentru că sunt mai ieftine. Mi s-a recomandat Lexar, mai ales pentru viteza de scriere pentru video, dar eu nu filmez deloc – am aparatul de mai mult de 1 an și nici nu am încercat comutatorul pentru video.
Cardurile de capacitate mai mică le-am luat inițial pentru DSLR, acum sunt un fel de backup la backup. Mai am un SSD extern (usb-c) Samsung T5 de 1 TB pentru diverse – e mic și ușor, îl țin de obicei la mine.
Încărcător pentru aparat
Folosesc doi acumulatori Fujifilm, așa că am cumpărat și un încărcător dedicat.
Nu-l iau tot timpul cu mine, pentru că aparatul poate fi încărcat prin usb-c, dar probabil că îl voi lua cu mine în excursii. Acumulatorii în schimb sunt tot timpul la mine.
Adaptoare
Foarte minimalist aici, momentan doar două, plus unul sau două stick-uri, dacă nu le uit pe undeva.
În stânga e un cititor de card SD de la SanDisk, pe care l-am cumpărat în 2017 cu MacBook Pro-ul din perioada aia, iar în dreapta un adaptor cu port ethernet și usb 2.0. La asta se mai adaugă 1-2 cabluri de încărcare, de exemplu pentru telefon și ceas – iPhone și Apple Watch. Obișnuiam să iau cu mine toate tipurile de cabluri, dar cam tot ce îmi trebuie e usb-c + lightning.
Filtre
Eh, aici am avut perioade și… perioade. Am încercat cu filtre pătrate Cokin și alte nebunii, dar am rămas fidel, în primul rând, filtrului de polarizare circulară. Dacă ar fi să păstrez unul singur, acela ar fi. Chiar dacă în ultima vreme îl folosesc ceva mai rar, e un filtru indispensabil pentru peisaje, atunci când vreau să obțin ceva de calitate.
Cel mai de jos, acel Hoya de 77 mm e un filtru pe care îl am de vreo 17 ani. Nu e rău, dar se vede că e un filtru ieftin – culorile sunt uneori prea saturate, iar imaginile pot arăta artificial. După atâția ani, cu ocazia trecerii la mirrorless m-am hotărât să schimb și filtrul de polarizare: am cumpărat un Zeiss ceva mai scump – cel din mijloc.
Pe rândul de sus, în stânga e un filtru ND (densitate neutră, 4 trepte) care cred că e la fel de vechi ca și celălalt Hoya, doar că îl folosesc foarte, foarte rar. L-am cumpărat pentru expuneri lungi, doar că am impresia că am depășit genul ăla de fotografie. Lângă el, în dreapta, e un filtru ND variabil, dar unul ieftin. Mi s-a părut foarte tare când l-am văzut în magazin acum vreo 10 ani și l-am luat. L-am folosit de vreo două ori, tot pentru expuneri lungi, dar nefiind prea de calitate, culorile sunt fade iar efectul dde vignetting e foarte pronunțat.
De obicei folosesc doar polarizarea circulară, când plec cu un bagaj mare e posibil să le iau și pe restul cu mine, dar numai atunci. Nu cred că voi căuta alte filtre în viitorul apropiat, poate la un moment dat voi cumpăra un ND variabil bun.
Kit de curățare
Știu că nu e prea interesant, dar e prima dată când am un astfel de kit, frumos organizat.
Am ales Zeiss pentru că mi-au plăcut tot timpul șervețele lor umede. În fine, deasupra e gentuța în care intră toate, iar sub, de la stânga la dreapta: lichid pentru ecran / lentile, microfibră, perie pentru lentile, blower pentru praf (de obicei pentru obiective și senzor). Jos de tot, șervețele umede. Evident, doar pentru excursii. Acea gentuță cred că poate fi pusă la cureaua de la pantaloni daaaaar… cine umbșă cu așa ceva la pantaloni?!
Acumulator extern
Nu pentru zi de zi, mai mult pentru excursii, l-am cumpărat în special pentru când merg cu cortul.
Am luat un Anker de 20 000 mAh pentru că, deși voiam ceva mai mare (30 000 mAh), livrarea a durat prea mult. Are două porturi usb-A și 1 usb-c. Îl folosesc mai mult pentru telefon și ceas, la extrem pot încărca și aparatul cu el.
Trepied
Deși folosesc destul de rar trepeid, pentru că aparatele noi au o calitate bună a imaginii în lumină slabă, sunt locuri care merită o tehnică clasică, cu o expunere mai lungă. Sau iamginile cu stele, pe care ar trebui să le iau mai în serios și să fac și eu măcar stacking, dacă nu chiar să încep să folosesc un tracker. Ei, am un trepied vechi care e greu și incomod, iar capul cu bilă nu mai e fix, va trebui să-mi cumpăr unul nou.
Până atunci, când plec undeva pentru mai multe zile iau cu mine un Joby GorillaPod, cel mai mare dintre modele. E… ok, mai ales pentru echipament ușor. Avantajul e că poate fi prins de stâlpi sau balustrade.
Câteva cadre fără trepied, așa ca exemplu:
Alte accesorii și electronice
Pentru muzică, de obicei am la mine două perechi de căști: Apple AirPods și EarPods, ultimele pentru că sunt ușoare și nu au nevoie de încărcare. Dacă plec pentru mai mult de o săptămână s-ar putea să iau și niște căști over ear, dar până acum n-a fost cazul.
Cam tot timpul am la mine un laptop – MacBook Pro 16” M2 Pro – pentru puțin din toate: mai lucrez on the go, prelucrez poze, mă uit la câte un film sau YouTube sau orice altceva faci mai ușor pe un laptop. Mi-ar plăcea ceva mai ușor, poate un MacBook Air, dar nu vreau ecran mai mic de 15” și nici nu-mi place să am mai multe PC-uri pentru că tot timpul am impresia că uite ceva ce am nevoie pe celălalt. În rest, la birou am un PC pentru lucrurile serioase.
Am avut perioade când mai aveam la mine un briceag sau multitool, dar acum mai rar, simt că îmi încarc buzunarele. Am posibilitatea să le țin în rucsac, dar se simte și acolo greutatea la un moment dat. Pentru drumuri scurte nu mai iau nici kit pentru pană pentru bicicletă, mai nou țin la birou o cameră de rezervă + pompă și leviere.
Rucsacul de zi de zi e un Peak Design Everyday Backpack Zip de 20 L, e de departe cel mai bun pentru un aparat și câteva electronice (sau alte accesorii). Probabil voi mai lua și predecesorul său din când în când (Thule Chasm) doar pentru a mai face câte o schimbare. Dedicat pentru foto am un LowePro, care e destul de mare și nu cred că îl voi mai folosi prea curând) și un Kata pe care îl voi mai folosi la drumeții.
Cam atât pentru azi, vă las cu 2-3 cadre de primăvară:
Știu la ce vă gândiți, iar se uită dam ăla după aparate foto și are tot felul de idei ciudate pe care n-are unde să le expună. Dar nu, de data asta vreau să împărtășesc cu voi niște poze pe care le-am făcut recent la o stație de tratare a apei. Dacă știți unde sunt făcute pozele bravo vouă, dacă nu, stați liniștiți, toți avem apă la robinet de la ceva similar – știu, viața e crudă.
Pentru că la mine e o după amiază obișnuită de duminică, aș vrea să vă recomand să beți ce vreți voi, în funcție de săptămâna pe care ați avut-o sau, în așteptarea celei care vine. Eu am lângă mine un Amstel (nici bună, nici rea), pentru că mi se usucă gura când dau din degete. O să încep cu partea de muzică, poate vă inspiră ceva – sunt doar albume pe care le-am ascultat (și cumpărat) recent.
Arctic Monkeys – AM și Tranquility Base Hotel&Casino. De atâtea ori mi-au trecut prin fața ochilor albumele lor, așa că m-am gândit să le dau o șansă. Mă bucur că am făcut-o, e un rock plăcut și melodios. Nu e pentru oricine, aș recomanda să-i ascultați înainte să le cumpărați albumele.
Diana Krall – Only Trust Your Heart. Pentru că am o perioadă cu jazz-ul și am observat că are înregistrări foarte bune. Se poate observa și pe densitatea discului, greutatea lui inspiră calitate chiar înainte de a ajunge pe platanul pickup-ului.
Miles Davins Quintet – Paris Jazz Festival 1964. Cum spuneam, am tot căutat jazz și, chiar dacă nu sunt hotărât dacă îmi place prea mult Miles Davis, părea un concert de colecție. A, și e pe vinil colorat.
Cam atât cu muzica. Pentru că e duminică, m-am gândit să vă arăt și niște bezi desenate: Killtopia. Mie îmi place universul Cyberpunk, așa că m-am gândit că nu ar strica.
Gata, după cum v-am promis, poze. Deși eram într-o deplasare de serviciu, parcă mi-ar fi plăcut să mă pot plimba mai mult pe coridoare și să încerc diverse cadre – nu am avut timp, cam asta e tot ce am reușit. Nu știu dacă vă place genul, mie mi se pare că genul ăsta de cadre are un farmec aparte. Pentru spațiul de culoare am ales Reala Ace ca film simulation.
Nu e nimic deosebit aici, doar că se vede luminița de la capătul tunelului.
Și pentru că vine primăvara (sau a venit deja), am și o floare pentru voi – din balcon, de data asta.
E una din acele postări în care aș vrea să trec în revistă niște lucruri legate de modul în care fotografiez eu, gânduri pe care vreau să le aștern, poate din nou – nu știu, poate vreau doar să-mi citesc din nou convingerile. Promit că nu va fi la fel de ciudat în continuare doar că… dacă nu vă interesează ce am de zis despre aparate foto, obiective sau moduri de fotografiere, poate e mai bine să citiți pe diagonală. Daaar, dacă totuși aveți răbdarea să frunzăriți ce scriu aici, mai pe la sfârșit o să vă arăt două albume pe care mi le-am cumpărat.
Vă propun să vă abțineți de la alcool 1-2 zile și să bem un ceai. Eu în boxe am Fleetwood Mac – Tusk, deși ar fi mers și un jazz.
Săptămâna trecută am încărcat o parte din acumulatorii Canon de la DSLR-uri și m-am gândit să fac câteva cadre prin casă, cine știe, poate merge un story pe Facebook. N-am mai publicat nici un story, dar împărtășesc cu voi imaginile.
Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USMCanon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USMCanon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USMCanon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USMCanon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM
Așa cum am tot povestit pe aici, mi-am adus aminte de cât de mari erau corpurile aparatelor, practic ai nevoie de o geantă dedicată pentru a umbla cu ele pe stradă. Se simte și la greutate, deși poate 6-700 de grame în plus n-ar fi un capăt de țară. Spun asta și pentru că în ultima vreme am mers destul de mult pe teren în delegații și mi-a prins bine un aparat cu mine. Nu am putut să-l iau prin rezervoare, dar am putut să-l duc cu mine peste tot în fiecare zi în eventualitatea în care aveam nevoie de el.
Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USMCanon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USMCanon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM
Mi-am adus aminte de ceea ce înseamnă un vizor optic – în lumină bună e mai natural și consumă mai puțină baterie, când însă lumina nu e grozavă un ecran e mult mai util pentru a compune cadrele. Cu toate astea vizorul electronic e foarte deranjant în cazul unor lumini led, datorită frecvenței acestea pâlpâie foarte deranjant.
Mi-am făcut în minte o comparație între fotografiatul cu Canon și stilul retro de la Fujifilm sau Nikon. Chiar dacă la Canon nu am un inel pentru deschiderea diafragmei pe obiectiv, am o rotiță pe spatele aparatului și pot face principalele reglaje (tip de expunere, diafragmă și ISO) doar cu mâna dreaptă. Cu toate astea, îmi place modul retro propus de Fujifilm unde, chiar dacă intuitiv iei aparatul de la ochi, învârtitul rotițelor are un farmec aparte. La asta se adaugă simulările de film și a „rețetelor” de film care aduc un plus de nostalgie și de variație în culori.
Fujifilm X-T5, Fujifilm XF16-55mmF2.8 R LM WR, Classic Neg simulationFujifilm X-T5, Fujifilm XF16-55mmF2.8 R LM WR, Classic Neg simulationFujifilm X-T5, Fujifilm XF16-55mmF2.8 R LM WR, Classic Neg simulation
Pentru că voiam un echipament chiar mai compact și voiam să văd dacă pot fotografia cu focală fixă, am cumpărat un Fujifilm 35 mm 1.4 R XF. Recenziile sunt puțin împărțite pentru că nu e cel mai rapid când vine vorba de focalizare și nu e nici cel mai bine construit obiectiv – e pe măsura prețului de 700 euro. Știu, e cel mai ieftin obiectiv pe care l-am cumpărat în ultimii… 15 ani?! A, și m-a convins și parasolarul, mi se pare că e un obiectiv… cool cum se zice acum. Nu știu, am zis să încerc.
Singura mea temere însă era legată de calitatea imaginilor la deschiderea maximă a diafragmei (f/1.4). Nu de alta, dar degeaba ai un obiectiv atât de rapid dacă nu-l poți folosi la acea deschidere. Din fericire e ok la f/1.4 și foarte clar de la f/1.8 în sus.
Fujifilm X-T5, Fujifilm 35 mm f/1.4 R XF, f/1.4, ISO 1600 (din mână)Fujifilm X-T5, Fujifilm 35 mm f/1.4 R XF, f/2.2, ISO 1600 (din mână)
Rămâne de văzut cât de utilă va fi pentru mine distanța focală de 35 mm, eu de mulți ani încoace am folosit aproape exclusiv 17-40 mm și 16-55 mm (fără a lua în calcul factorul de crop). Oricum, pentru fotografii uzuale, inclusiv cele pe care le vedeți în ultima vreme pe aici, cam pe acolo sunt ca distanță focală. Sunt curios cum se vor vedea stelele la f/1.6 sau f/1.8 dacă reușesc o încadrare bună la 35 mm. Construcția obiectivului e… satisfăcătoare, la fel și viteza de focalizare. Nu e la fel de rapid sau silențios cum e 16-55 mm, dar nici nu e menit să-l înlocuiască.
Cam atât pentru azi despre fotografie, dacă prin absurd ați supraviețuit până acum, vreau să vă arăt două albume pe care le-am cumpărat recent: Def Leppard – Mirror Ball și Fleetwood Mac – Tusk.
Încep cu Def Leppard, Mirror Ball e o colecție de înregistrări live, care sună foarte bine. 3 discuri din vinil transparent la 30 de euro mi se pare o afacere foarte bună, mai ales având în vedere calitatea bună a înregistrării. Nu sunt un fan înrăit, cred că îmi plac doar piesele mai cunoscute ale lor, dar sunt o formație de rock clasic, desigur cu variațiunile de heavy și hard rock. Apropo, când spun clasic mă refer la instrumentație, preponderent tobe și chitară în spatele unei voci puternice cum e cea a lui Joe Elliot. De remarcat și Rick Allen, care deși a rămas fără brațul stâng în urma unei amputări, a reușit să atingă succesul alături de formație.
Tusk însă a fost cam scump (50 euro), deși e pe vinil albastru. Am mai cumpărat o copie a albumului pentru că ce aveam eu până acum a fost luat de la un târg și are cam multe defecte. Se poate asculta, dar am is că un Technics cu un Ortofon 2M Blue merită mai mult. Ăsta se aude foarte bine și e un album foarte reușit.
Știu că v-a fermecat scrisul eteric al lui dam ăsta, dar cred că e suficient pentru moment. Sper ca în viitor să revin cu mai multe poze și mai puțină vorbărie.
Fujifilm X-T5, Fujifilm 35 mm f/1.4 R XF, f/1.8, ISO 1600 (din mână), Reala Ace v2 Film simulation
Aș vrea să vă expun câteva idei legate de fotografie și aparate foto, așa ca o percepție a mea la început de 2025. Nu o să intru în detalii tehnice, sunt genul de idei care îți rulează în cap la duș sau când mergi pe bicicletă, dar observ că aparatele foto au prins puțină tracțiune. Nu am cumpărat nimic, deci partea de fotografie e mai mult vorbărie, am în schimb la muzică niște cadrele cu albumele pe care le-am cumpărat recent.
Vă recomand să nu luați foarte în serios ce scriu în continuare și vă propun o lumânare parfumată, un pahar de ce vreți voi și un album de jazz în fundal. Ca de obicei, eu respect parțial propriile-mi recomandări – am o bere blondă și Nubya Garcia – Odyssey, pe vinil colorat, 33 1/2 rpm.
Spuneam că aparatele foto au prins tracțiune. Nu știu dacă asta se reflectă în cota de piață a producătorilor sau în statistici, văd doar că mai multă lume vorbește despre aparate foto și video. Producătorii încearcă să se folosească de zgomotul privind aparatele foto considerate „cool”, de exemplu Fujifilm X100VI, Leica Q3 sau alte modele cu aspect retro, mai mult sau mai puțin compacte (Fujifilm X-M5, Nikon Zf și Zfc etc.). Eu unul am un deja vu, perioada asta îmi aduce aminte de perioada 2005 – 2010, probabil apogeul DSLR-urilor, când producătorii încercau să scoată cât mai multe modele pe piață, în speranța că fiecare dintre noi ajungea cu un astfel de aparat la gât.
Recent s-a lansat Sigma BF, un aparat foto… mai altfel. Personal mi se pare un aparat foarte interesant, chiar dacă nu e pe gustul meu, pentru încearcă să fie altfel, să simplifice procesul de a fotografia. Sigur că părerile vor fi împărțite, pasionații de fotografie care au căutat tot timpul echipamentul profesionist, cu multe butoane și reglaje multiple, vor fi dezamăgiți de iPhone ăsta al aparatelor foto. Dar cei care ar putea fi interesați de fotografie vor avea supriza de încerca o altă abordare, mult mai simplă. Dacă stăm strâmb și gândim drept, la baza fotografiei e practic triunghiul expunerii – timp de expunere, diafragmă și ISO. Practic sunt trei reglaje, nu e nevoie de 10 butoane și rotițe, multe detalii pot fi ignorate pentru o majoritate covârșitoare a fotografiilor. E un aparat cu care să obții foarte simplu niște cadre, nu un aparat pentru cei ce vor să controleze fiecare detaliu. Nu e destinat profesioniștilor, nu e pentru evenimente, nu e pentru sporturi.
Dar e scump, probabil fix pentru că e complet altceva. De altfel prețul e unul dintre factorii care, după părerea mea, va tempera entuziasmul pentru camerele foto atea noi și cool. Chiar dacă luăm în considerare inflația, ajungem să dăm 2000-2500 de euro (cu excepția Leica) pe aparate destinate mai mult sau mai puțin amatorilor, prețuri la care în era DSLR erau deja modele destinate semi sau profesioniștilor. Mie personal mi-ar plăcea ca aparatele să se cumpere în continuare, lucru ce ar permite producătorilor să aducă modele noi pe piață și să încerce mai multe, dar nu sunt foarte optimist – pentru că am făcut un experiment.
Am o colegă căreia îi place să călătorească și să(-și) facă multe poze. Recent mi-a spus că, deși știe că și cu telefonul se poate obține mai mult prin aplicații care oferă mai mult control asupra camerelor, parcă o atrage ideea de a folosi un aparat dedicat. I-am arătat câteva modele compacte de pe piață, dar am subliniat că a folosi un aparat în scopul obținerii unor rezultate mai bune presupune tehnică. Așa că i-am propus să-i las o perioadă un aparat (Nikon Zfc) să se joace cu el și să-și dea seama dacă i se potrivește. I-am spus că i-l vând la un preț bun dacă îl vrea, dar pentru început să se joace cu el 1-2 săptămâni fără nici o obligație. I l-am pus pe modul complet automat și i-am arătat că e suficient să-l pornească și să apese pe buton dar, în anumite cazuri, nu va obține prea multe în felul ăsta. După cum mă așteptam, mi l-a adus înapoi și mi-a spus că nu e pentru ea.
După ce am folosit niște zeci de ani aparate foto de tot felul mi-am dat seama că ai nevoie de „mână”, cum se spune. Trebuie să ai o inspirație de moment de a folosi repede și eficient reglajele aparatului. Mâna asta se obține prin studierea tehnicilor fotografie și exercițiu. E ca atunci când gătești și deja ai o idee cât ulei trebuie să pui în tigaie, te adaptezi repede și ai un anume simț. Așa că îmi mențin părerea că cei care nu sunt deloc pasionați de ceea ce înseamnă de fapt fotografia nu vor sta prea mult cu un aparat în mână, indiferent cât de cool e.
Îmi doresc însă să mă înșel, pentru că eu unul m-am săturat de AI și de imaginile procesate excesiv produse de telefoane.
Gata, trecem la muzică. În ultima vreme am căutat Jazz, spuneam în postări anterioare că aș vrea ceva mai modern, mai melodios. Așa că am cumpărat Nubya Garcia – Odyssey, pe vinil colorat. Fiind un album nou, calitatea înregistrării e bună iar muzica e, în percepția mea, un jazz clasic modernizat. E mai melodios și mai alert, dar în mare păstrează linia clasică a jazz-ului – mult saxofon și ritm, cu diferite accente melodice pe alocuri.
Al doilea album, MIdnight Blue al lui Kenny Burrell, a fost o achiziție bazată pe marketing – că e „the finest in jazz since 1939” și că e pe vinil albastru. M-am gândit, cât de rău poate fi? Am ascultat puțin de pe telefon și mi s-a părut ok, așa din perspectiva unui care habar nu are ce e aia jazz-ul. Îmi place, poate și din cauza chitarei, spre deosebire de trompetele clasicilor.
În timp ce frunzăream printre discuri, am dat de Luck and Strange, al lui David Gilmour. Nimic nou, îl am deja pe vinil albastru și portocaliu, credeam că e cel pe verde (despre care am zis că e prea mult, nu mai dau 150 de lei pentru o a treia copie). Nu era pe verde, era pe argintiu – am oftat și l-am luat. Trei e numărul noroc al românilor, eu m-am născut într-o zi de 3, 3 fete avea împăratul, Greuceanu s-a dat de 3 ori peste cap… înțelegeți voi, mare număr 3 ăsta.
Ar mai fi câteva CD-uri unde, pe lângă albumul The Division Bell (Pink Floyd) în varianta japoneză, am zis să încerc și altceva – Billy Idol și Bob Dylan. A, și U2, că e remasterizat.
Atât pe moment, am niște gânduri cu și despre cafea pe care mă gândesc să le aștern la un moment dat pe aici. Încep să înțeleg pasiunea pentru cafea și, chiar dacă nu vreau să fac o obsesie pentru asta, îmi place ideea de a o prepara și de a încerca tipuri de cafea sau procedee specifice.
Nu știu dacă v-am mai spus, dar la fiecare sfârșit de an, pe canalul Tested (Adam Savage) există clipuri cu obiectele preferate ale staff-ului din spatele canalului. În general sunt fie obiecte lansate îna nul în curs, fie descoperite de ei în anul respectiv, obiecte care le-au lăsat o impresie bună, fie că sunt scule, echipament audio – video, cărți, machete etc. M-am gândit să fac și eu o postare în același stil, mai ales că anul ăsta mi-am cumpărat tot felul de prostii. A fost un an cu accent e fotografie și muzică pentru mine, așa că m-am gândit să fac o selecție. Nu prea e nimic nou față de ce a apărut deja aici pe blog, așa că voi trece doar în revistă, restul detaliilor fiind în postările din anul 2024. Fiind vorba preponderent de muzică și fotografie n-am să încerc să complic lucrurile cu categorii sau subtitluri, o le enumăr într-o ordine aleatorie.
S-ar putea să fie o postare destul de lungă, așa că v-aș sugera niște muzică și ceva de băut, fie că e vin, ceai, apă, bere, suc, ce vi se pare că merge. Eu am în boxe albumul Tunnel of Love al lui Bruce Springsteen, dar s-ar putea să trec la altceva pe măsură ce scriu.
Fujifilm X-T5 – și trecerea la mirrorless
Impresiile despre aparate le găsiți aici. Pentru mine trecerea la mirrorless (și la o altă marcă) a fost o… curbă de învățare cum se spune acum. Văd că mi-a luat aproximativ un an să spun că m-am familiarizat cu un nou echipament – prin familiarizat mă refer la faptul că îl pot scoate din geantă și pot fotografia foarte repede în modul în care vreau, cu rezultate bune. Nu mai trebuie să caut setări sau să mă asigur că nu-mi scapă ceva.
E un aparat mai dens în ansamblu, adică nu e ușor (aprox. 1200 g cu tot cu obiectiv), dar e semnificativ mai compact ca oricare din DSLR-urile pe care le-am avut. Din punct de vedere al calității imaginilor și funcțiilor e un mare pas înainte pentru mine pentru că e mult mai nou. De la rezoluție (40 mpx față de 16 mpx) până la focalizare sau calitatea imaginii în lumină slabă.
Cred că din punct de vedere al costurilor e cam același lucru la mirrorless, pentru rezultate profesionale e de așteptat să te coste cam 4 mii de euro un echipament cât de cât. Pentru mine schimbarea și-a atins scopul, am reușit să-l iau mai des cu mine și să fotografiez mai mult, lucru pe care intenționez să-l fac și la anul. Dacă va mai fi vreun aparat complementar? acum zic că nu, dar cine știe…
Un tablou original, 1/1, la comandă
Greu de intuit lucrurile care îmi plac în viață, nu?
Unul dintre lucrurile mele preferate din acest an, e o pictură în ulei, vârful piramidei fiind din foiță de aur.
Cărți și benzi desenate
Am cumpărat câteva cărți anul ăsta, dar de departe preferatele mele sunt cele despre albumul The Darks Side of the Moon al celor de la Pink Floyd, apărute cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la lansarea albumului.
Sunt cărți de tip coffee table books, sunt bune de răsfoit atunci când asculți muzică. La capitolul benzi desenate, m-am hotărât să cumpăr ceva pentru că am tot urmărit grafică și animație digitală SF – Cyberpunk. Nu intenționez să încep vreo colecție, le-am cumpărat pentru a admira arta ce le compune.
Căști – Meze 99 Classics
Postarea despre ele e aici. Le-am evitat mult timp pentru că nu mi-a plăcut designul în mod deosebit, dar m-am hotărât să le iau pentru că 1) erau la reducere, 2) aveam nevoie de niște căști închise așa mai de toată ziua și 3) sunt românești.
Sunt foarte mulțumit de achiziție, pe HD800 și amplificator s-a pus praful, nici nu mai țin minte când am ascultat la ele ultima dată. N-am de gând să renunț la ele, doar că 99 Classics au fost o alegere comodă de vineri sau sâmbătă seara când voiam doar să ascult muzică, fără să fiu prea atent la detalii – sună bine, sunt comode și nu sunt obositoare (din punct de vedere al curbei de frecvențe).
Technics SL1200GR2
Un upgrade important pentru mine, nu eram hotărât să fac acest pas anul ăsta, dar au fost prețuri bune de BF.
Sunt foarte mulțumit de achiziție, diferența e mare față de ce aveam înainte. La anul mă gândesc să îmi cumpăr și o doză Ortofon 2M Black pe un head shell diferit, se spune că Ortofon ar face cele mai bune doze MM (moving magnet), dar următoarea achiziție importantă va fi amplificatorul Technis SU-G700M2.
Rucsacul Peak Design Everyday Backpack Zip
Mai pe larg aici despre motive și cum am ajuns la el. Eu de departe cel mai scump rucsac pe care l-am cumpărat, dar până acum, pentru mine, își merită pe deplin banii. Până acum e singurul cu care pot căra ușor un aparat foto (adică pot crea un compartiment accesat separat la partea de jos) și asta m-a ajutat mult inclusiv la drumurile cu avionul. Sunt mulțumit și de etanșeitate și durabilitate, evident într-un context urban, nu e un rucsac pentru drumeții sau condiții extreme.
E solid și destul de mic, dar atunci când e încărcat nu e chiar ușor de cărat – e totuși cel mai comod pe care l-am avut la dimensiuni așa mici și la o greutate de 5-6 kg.
Muzică
Spuneam anul trecut că vreau să încerc mai multe albume și să ascult cât mai multă muzică – fix așa a fost. Am cumpărat destul de multe discuri și CD-uri, cu unele am mers la sigur (best of sau albume pe care le cunoșteam), iar cu altele am încercat ceva nou, ca de exemplu Talking Heads, Oasis sau U2.
Un album pe care l-am cumpărat fără să-l ascult, și care îmi place foarte mult, e Luck and Strange al lui David Gilmour – l-am cumpărat atât pe vinil albastru cât și pe vinil portocaliu și, evident, pe CD.
Îmi plac mult și albumele japoneze, am cumpărat Backlash (Bad English) și câteva de la Rolling Stones. De menționat albumul Scientist wins the World Cup pe care l-am găsit cu greu, tot la categoria încercat ceva nou.
Chitară electrică – Fender Squier Stratocaster
Pentru că voiam un „Strat” și asta înseamnă să fii adult, te duci și îți cumperi.
Cafeneaua (mă rog, lanțul de cafenele) Laduree
Probabil am fost (și sunt) un ignorant, dar eu unul n-am auzit de lanțul ăsta. Prima dată am fost în Dubai Mall, în 2017 și/sau 2019 pentru că ni s-a părut interesant decorul, deși stilul clasic nu e chiar pe gustul meu. Mi-a plăcut mult, așa că am fost și anul ăsta și am luat un ecler cu fistic. Cei care mă cunosc știu că dulciurile și prăjiturile nu mă dau pe spate în viața asta, de multe ori când mi se oferă prăjitură mănânc din politețe, dar eclerul ăla a fost ceva WOW. Și am mai mers o dată, să mă asigur că n-a fost vreun accident, că nu aveam eu glicemia prea mică și m-am bucurat din ceva dulce obișnuit. Știu că e cam ciudat să fie așa ceva în listă, dar cumva mi-a rămas aproape de suflet.
De final
Cam atât pe moment, mă retrag și eu cu familia (a venit Crăciunul de când am început să scriu) pentru că am un chardonnay de Sâmburești la rece și vreau să fac un risotto cu pure de mazăre. Pentru mine a fost un an în care mi-am făcut multe pofte și ma simt luat pe sus de un val de recunoștință – așa că am și pentru voi același îndemn, să ne bucurăm de ce avem, chiar dacă ne dorim mai mult tot timpul. Vă rog să o luați încet cu maionezele, că îmbătrâniți la fel ca dam ăsta, și să aveți sărbători fericite. Sau liniștite, sau letargice, așa cum ies ele, nu trebuie să fie rupte dintr-o emisiune a lui Jamie Oliver. Poate închei anul cu o postare de recapitulare și planuri pentru la anul, în funcție de dispoziție.
dam167.wordpress.com 