Technics SU-G700M2 – impresii (și idei) după o lună

Am scris aici și aici ce, de ce și cum se aude, aș vrea doar să fac niște completări după o lună și ceva de ascultat. Un lucru pe care l-am înțeles legat de comparații în general e că noi, ăștia care ne cumpărăm echipament din când în când, prcatic nu puteam alege cel mai bun sau mai potrivit produs, pentru simplul motiv că nu le putem încerca pe toate. Cred că e destul de greu și pentru review-eri să compare toate tipurile de echipament sau măcar componentele din același interval de preț, iar eu sau tu, care căutăm o componentă anume, să găsim ca relevantă acea comparație. S-ar putea să nu aflăm nciodată dacă ni s-ar potrivi mai bine Rotel, T+A, Technics, Marantz, sau alte zece mărci care produc amplificatoare, așa că cel mai sănătos, cel puțin din punctul meu de vedere, e să încercăm să descriem experiența de utilizare și/sau ascultare. Iar cei ce citesc sau ascultă descrierea o pot lua ca reper dacă găsesc un numitor comun cu autorul descrierii. Sau, pe scurt, ca și la postarea anterioară, ia ce-ți place, pentru că e imposibil să poți evalua toate produsele și apoi să te hotărăști. Bună seara (la mine, cel puțin), sunt dam ăsta, și aparent vorbesc în dodii, bine ai (re)venit!

De când am scris postările precendente am ascultat diverse, preponderent pe vinil. Am ascultat 2-3 albume și pe CD, de exemplu Diana Krall (The very best of) și niște jazz, aici impresia a fost că sunetul era ceva mai plin, mai bogat decât înainte-Rotel A11 Tribute. Poate și ceva mai clar, claritatea fiind unul dintre punctele forte ale amplificatorului de la Technics. Cum spuneam, am ascultat mai mult vinil, înregistrările bune sună foarte bine, iar prelucrarea digitală elimină din defectele mici ale discurilor. Probabil că se potrivește și cu doza 2M Blue de la Ortofon, care pune accentul pe detalii și claritate.

O primă impresie „wow” am avut-o când am ascultat Journey, Greatest Hits. Nu doar că sunetul era clar, dar era mult mai spațios și mai deschis, avea un fel de efect de scenă. Mă îndepărtam de pick-up, spre canea, iar când am auzit cum sună m-am întors brusc să văd ce s-a întâmplat. Separația instrumentelor era mult mai bună, iar vocea lui Perry parcă a câștigat putere într-un fel de efect surround. Foarte tare, nu mă așteptam să sune chiar așa bine. Only the young, Don’t stop believin, Faithfully, Separate ways, Open arms, am ascultat tot albumul până la urmă doar pentru că suna mult, mult mai bine.

Amplificatorul e practic singura componentă schimbată, pe lângă doza de la Ortofon, boxele sunt Monitor Audio Silver 100 7G.

Astăzi am încercat două albume noi, Mazzy Star – Among my swan și concertul lui Roger Waters – This is not a drill la Praga.

Among my swan e un album laid back, melancolic, mellow și se aude bine, doar că e puțin încărcat electrostatic discul și n-am avut răbdare să-l curăț – deci pocnituri ocazional. Un album foarte reușit însă, Mazzy Star e o formație de rock alternativ.

Roger Waters în Praga e… wow, mai ales ca înregistrare. De la orice live te aștepți să nu sune grozav pentru că e greu să înregistrezi într-un spațiu atât de mare – na, poate dacă ești la Royal Albert Hall o fi mai ușor, dar știți la ce mă refer. Poate dacă ar fi să aleg între Waters și Gilmour l-aș alege pe al doilea dar nu știu, mi se pare deosebit ce face Waters, inclusiv cu The Lockdown Sessions. Poate că nu ți-ai putea imagina Confortably Numb fără Gilmour, dar interpretarea lui Waters are farmecul ei. Corul, sunetele ambientale și atmosfera sunt într-adevăr deosebite. Îmi place foarte mult The Bravery of Being Out of Range, versurile „Old man, what the hell/You gonna kill next?/Old timer who you/Gonna kill next?” sunt sublime, iar cu un amplificator cu un sunet atât de clar și detaliat sună incredibil.

Ce vreau să spun e că diferențele pe care le percepi atunci când asculți țin de sursă, de calitatea înregistrării și evident de genul de muzică. Nu zic că albume ale celor de la Bon Jovi sună rău, dar înregistrările lor nu mi s-au părut niciodată grozave iar piesele nu se deschid așa cum s-a întâmplat cu Journey. Solo-uri de chitară precum cel al lui Richie Sambora din Dry County (albumul Keep the Faith) sună bine, rafinat, dar în înregistrarea de studio nu iese așa mult în evidență. Cum spuneam în postarea dedicată sunetului acestui amplificator, un echipament care produce un sunet detaliat scoate în evidență și defectele, atunci când sunt prezente.

Concluzia mea anterioară se păstrează, preponderent sunetul e clar, analitic și poate nu se potrivește celor ce preferă discurile de vinil. Am subliniat anterior și faptul că sunetul de intrare este digitalizat, deci dacă cauți muzica în format analogic, n-o să ți se potrivească SU-G700M2. A nu se confunda sunetul clar cu cel subțire, specific de multe ori surselor digitale. Discurile au un sunet bogat, încă diferit de rafinamentul sunetului digital, dar sunt convins că nu e destul de „melodios” (cald, unde frecvențele înalte sunt reduse) pentru unii fanatici ai vinilului.

Fotografii: Fujifilm X100VI, ISO 1600, Film simulation – RealaAce

Technics SU-G700M2 – Partea II – Sunet, impresii, concluzii

Am ajuns și la partea a doua, cum sună, dacă merită și alte impresii. Înainte să intrăm în subiect, am adăugat un cont de Instagram – aveți link-ul în meniul din partea dreaptă – cu rugămintea să aveți puțină răbdare până îl „mobilez” cu diverse cadre pe care le mai am. Apoi voi posta și instantanee care nu vor fi pe blog, scopul rețelei, de altfel. Mi-am cumpărat și un espressor, poate îmi ies cadrele cu diverse cafele sau chestii mărunte din viața de zi cu zi.

Bun, să ne întoarcem la subiect. O să fac ca și Steve Guttenberg (al cărui canal de YT îl recomand mai ales celor mai de modă veche), adică o să povestesc experiența mea de până acum, cu referințe la diverse albume pe care le-am ascultat. E luni, deci se pretează ceva cu alcool, eu o să beau o bere pentru că așa sunt eu, mai din topor, vouă vă recomand orice vă cere sufletul în momentul ăsta. Pentru că e luni și am un pahar cu bere lângă mine, în boxe am Sticky fingers al celor de la Rolling Stones, urmând să să trec la aschiziția de azi – Kenny Burrell. Sau, dacă o să continui să beau aici de unul singur o să continui tot cu The Stones, poate Voodoo Lounge.

Primul meu gând a fost să păstrez cele două amplificatoare (SU-G700M2 și Rotel A11 Tribute) unul lângă celălalt și să fac comparații, măcar cu una dintre surse (pick-up-ul) – fie la căști, fie să leg boxele alternativ. Pare complicat să tot legi boxele, dar cum am conectori banană nu e așa greu pe cât pare. Am început cu una dintre referințele mele, Pink Floyd – Live at Knebworth 1990, o înregistrare foarte bună, pe discuti de calitate, la 45 rpm.

Am început cu piesa Wish you were here, mai ales datorită chitarei acustice. Cred că e clar unde voi merge, Technics e superior la toate capitolele, pentru mine însă era important să fie evident că e superior, pentru că e de patru ori mai scump. Revin, SU-G700M2 e în general orientat spre claritate, scoate sun sunet apropait de ceea ce știm cu toții că e sunetul digital – precis, clar, rece. Toate astea însă fără a suna subțire, obositor. Chitara acustică de pe parcursul melodiei are un sunet aproape cristalin, melodios. Nu e ca și cum A11 Tribute ar suna înfundat sau distorsionat, dar Technics iese în evidență și îți lasă senzația că e mai mult și mai rafinat.

Aici m-am hotărât să opesc comparația de tip A / B – adică asculți A, apoi B și faci comparații. Aveam în plan să le ascult pe rând și să iau notițe pe laptop, dar mi-am dat seama că e o risipă de timp. Am ținut însă să reduc puțin compensarea de tonalitate de pe A11 (treble +1 în loc de +3), SU-G700M2 fiind așa cum a venit, fără nici o corecție aplicată. Spun că e o risipă pentru că Technics oferă mai mult contur în zona joasă și de mijloc a frecvențelor, iar când intră înaltele primești acea claritate. Or cu simple corecții de tonalitate obții o curbă în V, cu evidențierea frecvențelor joase și pe alocuri un sunet puțin subțiat în zona înaltelor. Per ansamblu cel care costă de patru ori mai mult oferă un echilibru, claritate mai mare și acel rafinament pe care odată ce l-ai auzit zâmbești și nu vreai să te întorci la ce ai avut.

O primă concluzie: e de patru ori mai bun? Nu. Aș spune că Rotel A11 Tribute e cam 80% din ce aș vrea să fie un amplificator (din punct de vedere al sunetului, nu al designului, pentru că acolo e mai puțin). Deci un +20% pentru un preț mult mai mare, dar aici contează puterea și construcția, poate chiar funcționalitatea – A11 Tribute nu are un DAC, deci nu ai intrări digitale. Cumva parcă apreciez mai mult ce au făcut cei de la Rotel împreună cu Ken Ishiwata (o personalitate marcantă pentru Marantz în domeniul echipamentului muzical, de unde vine Tribute) la un preț de 4-500 de euro – suficient pentru cine vrea să se bucure de muzică cu un buget decent. Bine, băi, dam ăsta, dar nu merită atâția bani! ziceți unii. Depinde și de boxe, A11 nu va reuși să scoată ce e mai bun din orice boxe. Mai contează și înregistrările (o să vedeți mai încolo, că un sunet clar și fidel uneori strică), depinde și ce asculți. Un amplificator bun poate scoate în evidență calitatea înregistrării, nu o să facă înregistrările proaste să sune bine. Deci, comparația între ele e complicată și pe alocuri irelevantă.

Am continuat cu Pink Floyd – The Later Years, o compilație la 33 1/2 rpm care sună de asemenea foarte bine. Piese ca Sorrow sună semnificativ mai echilibrat din punct de vedere al redării frecvențelor. Uneori cauți ceva în audiție, vrei să evidențiezi un instrument sau o anume parte a piesei, iar prin corecții te deranjează altele. SU-G700M2 are un sunet neutru care reușește să-ți aducă toate elementele pe care le cauți chiar dacă are un sunet relativ neutru – când spun caut eu unul merg spre acea curbă în V prin care evidențiez frecvențele extreme pentru un contrast îmbunătățit.

Dacă tot am o jucărie nouă, am zis să ascult muzica cumpărată nou. Și să vă spun și vouă ce am mai cumpărat. Încep cu jazz, am cumpărat Miles Davis – All stars walkin’ la o calitate superioară (Prestige Hi-Fi) și The Tokyo Blues – The Horace Silver Quintet.

După cum vedeți vin și cu un inner sleeve antistatic, ce mai, de fiță. Dar da, sună semnificativ mai bine. Pot înțelege de ce ascultă lumea jazz pe vinil, e un sunet cald, defectele fac parte din atmosferă, iar claritatea și precizia nu-și au rostul. Însă înregistrările bune, cum sunt astea, sună mai bine. Cinelele se aud mult mai clar, începe să se audă separarea instrumentelor și efectul de scenă – adică senzația de izolare a instrumentelor și așa zisul aer dintre ele, fără a părea un sunet comprimat.

Steven Wilson – The Overview, pentru că sunt mai mult sau mai puțin fan. Sună bine, e un album pe care aș putea să-l recomand. Am mai cumpărat Sam Fender – People watching și The Rolling Stones – From the vault. Sam Fender a fost sunetul și vocea aia englezească care pe mine mă cuceresc uneori, așa că m-am hotărât să cumpăr albumul. E ok, merită încercat. Legat de The Stones, toți cunoscătorii de muzică ascultă, nu? Nu neapărat. Eu am momente și albume, pentru cei ce n-au ascultat aș recomanda Sticky fingers sau Voodoo lounge ca reper.

The Essential Bob Dylan. Am cumpărat CD-ul acum ceva timp și ne-a plăcut. L-am pus când am construit ceva Lego și a mers pe repeat o perioadă. Așa că am cumpărat și discul.

Am continuat să ascult weekendul trecut și alte albume sau înregistrări, de exemplu Guns’n Roses – Use your illusion (II), Prince and The Revolution Live (Syracuse 1985), The Wall – Pink Floyd și Bruce Springsteen – Born in USA și Tunnel of love. Cu ocazia asta aș vrea să scot în evidență principalul dezavantaj al echipamentului audio scump – înregistrările proaste vor suna… prost. În cazul meu nu neapărat înregistrarea, ci discul cu defecte / zgârieturi. My hometown a lui Bruce Springstee, tolerabilă anterior, a devenit deranjantă acum. Acest lucru poate fi comensat până la un punct cu doze de pick-up mai tolerante cu discurile zgâriate (Nagaoka MP110, de exemplu), dar oare cauți o sursă care ascude defectele când ai un amplificator concentrat pe claritate? Nu cred. Soluția? un album nou și ami multă grijă la târgurile de vinil.

Cred că ne apropiem de încheiere, așa că voi trece la concluzii.

Concluzii

Nu știu dacă trebuie să o scriu direct, dar îmi place foarte mult. E ceea ce numește Technics Grand Class, e ceva care merge spre produsele de lux, nu-și au rostul comparațiile cu produse care au alte ținte. Evident am studiat puțin problema, ambele amplificatoare (A11 Tribute și SU-G700M2) sunt foarte bine primite în comunitatea audiofililor, ambele se consideră că „punch above their weight” cum se spune, dar e evident că unul din ele e la o altă clasă. Poate 20% nu sună mult, dar astfel de discuții și de comparații au loc la nivelul la care oamenii ascultă cu atenție. Am mai spus-o, dacă nu remarci anumite instrumente într-o piesă, inflexiunile anumitor vooci sau nu te fac să zâbești tâmp anumite improvizații de voce sau instrument înseamnă că nu te interesează detaliile și nu e pentru tine echipamentul scump. Și e ok, nu trebuie să despicăm toți firul în patru, cel mai important e să ne bucurăm de muzica care ne place și s-o ascultăm așa cum ne place – de pe telefon, disc, CD, casete, live, nu contează. Pentru cei care vor mai mult însă, există jucăriile astea scumpe.

În final vă las cu un cadru care mie îmi place mult – am găsit pe CD Legacy al lui John Fogerty (și l-am cumpărat, evident, pentru că sunt un mare fan Credence Clearwater Revival) și am cumpărat cea mai stupidă chestie din ultima vreme, un fel de lampă în formă de bec cu un filament led în formă de alien.

În episoadele următoare, poate o postare cu tematica Black Friday. În mare am cumpărat ce am vrut, ar mai fi niște accesorii pentru cafea, dar sunt șansele să le iau și pe alea acum. Dar mai am în vizor niște chestii, așa că poate fac un mic ramble, dacă tot vine sărbătoarea asta națională unde la noi e moda de dat cu hate – fie sunt proști oamenii, fie sunt nasoale magazinele. Și încerc cu instagram, sunt destule lucruri mărunte pe care le vreau în poze.

Doar așa ca o notă, nu voi exagera cu cafeaua, ca și cu vinilul, îmi place experiența în general, nu vreau să dezvolt o obsesie. Îl știți pe Cosmin, lucrează în IT și de când a descoperit cafeaua de specialitate nu mai poate bea poșircă dimineața, nici măcar în teambuilding? Cum spune Fogerty în Fortunate son, „it ain’t me!”, deci n-am de gând să ajung la nivelul ăla. Dar hai să fim serioși, o cafea ok râșnită proaspăt într-o dimineață de sâmbătă, un portfiltru greu și crema unui espresso proaspăt… come on. Dar până atunci, luăm o pauză.

Muzică, (puțină) fotografie și vicii (alcool, tutun și femei) – 18+

Stați așa, fără femei, e doar click bait, îmi cer scuze. M-am lăsat dus de val, sună așa mai… rock&roll. Deci FĂRĂ FEMEI, intrați și voi pe only fans sau ceva. Aia cu 18+ e tot așa, doar să fac pe interesantul, sunt convins că nu citesc oricum minori pe aici – ăia sunt cool, nu intră pe blogul unui dubios care le spune să asculte Pink Floyd și alte vrăjeli de-astea. Dar, dacă prin absurd citești asta și ești minor(ă), stai, dam ăsta nu e unchiul ăla care îți spune că trebuie să citești Ion sau Neamul Șoimăreștilor în viața asta.

Ok, după introducerea asta… ciudată, vă avertizez că e posibil să fie o postare lungă. Ce facem când vine dam ăla cu o postare lungă? căutăm muzică și băutură, așa că îmi permit să vă recomand The Cure – Songs of a Lost World și un pahar de vin alb sau rose. Sau hei, o bere rece dacă alunecă mai bine – sau altceva, mai încolo, se secțiunea vicii. Știu că sunteți fermecați de modul în care așterne dam ăsta cuvintele, dar hai să trecem la muzică, adică la ce am mai cumpărat sau ascultat în ultima vreme.

The Cure. Am ascultat la un moment dat un fl de best of (The Cure – Essential playlist cum se numește pe Apple Music) și mi-a plăcut stilul. Seamănă cu The Killers anumite piese după mine, dar în ansamblu sună bine, a fost ceva ce m-a atras de la primele melodii. Am cumpărat Songs of a Lost World (care nu e în poze), Pornography, The Head on the Door și The Top.

Whitesnake, pentru că îmi plac anumite piese. 1987 30th Anniversary Edition mi se potrivește, are variante live ale pieselor mele preferate ale lor.

Tracy Chapman – Tracy Chapman, album care nu credeam că o să-mi placă așa mult. Am luat o ediție mai veche de la un târg, mi-a plăcut, apoi am primit cadou remasterizarea pe care o vedeți în poză, pe vinil portocaliu.

Jamiroquai – The return of the space cowboy. mai mult pentru că am vrut să încerc și altceva, iar pentru mine jamiroquai e complet altceva. Recunosc, am fost atras și de edișia specială a albumului pe vinil gri.

NIște Jazz, pe CD, pentru că mi-am dat seama că n-am mai luat nimic similar pe CD în ultima vreme. Variante japoneze, am zis să iau ceva.

Atât cu muzica, mergem încet spre vicii. Pentru că sunt un patriot am cumpărat setul de degustare Carpathian Single Malt. Nu le-am încercat pe toate, dar ce am încercat mi s-a părut dezamăgitor. Bine, dam, dar de ce naiba ai mai luat setul de degustare?! pentru că sunt patriot – cred. Pentru mine e destul de spirtos, îi lipsește post gustul pe care te aștepți să-l ai la un whiskey de 50 de euro sticla. Dar e de-al nostru așa că nu știu, am luat. Tot acolo, gin Wolf Pack – doar pentru că arăta interesant.

Apoi încă o sticlă de vodcă Crystal Head, pentru că îmi plac sticlele lor. Eu nu prea beau vodcă, deși mi se pare foarte bună, în niște sticle deosebite. Conținutul e mai mult pentru musafirii care beau așa ceva. Tot acolo, țigăr de foi pe care le-am căutat în ultima vreme – Santa Damiana și Eiroa. Ce vedeți în imagine face parte dintr-o colecție aniversară de 30 de ani, dar mi s-au părut foarte bune și alea mai ieftine. Eiroa e un raport bun calitate – preț, undeva la 10 euro bucata.

E posibil să fi menționat pe aici, fără să fi intrat prea mult în detalii, că mie îmi plac ceasurile de mână. Nu știu dacă e pasiune, obsesie sau viciu, dar față de restul pasionaților de ceasuri (zic eu), eu nu vreau să fiu colecționar. Pe scurt, nu suport să nu am ceas pe mână. De obicei când fac baie / duș nu am ceas pe mână, dar în restul timpului sunt foarte slabe șansele să nu port ceas. Ca și restul obsesiilor mele, a început de când eram copil, cred că pe la 6 ani am primit cadou primul meu ceas serios, un Seiko, clasic, cu cadran auriu și curea de piele. Până atunci am purtat ceea ce putem numi generic, ceasuri de copii, chestiile alea colorate de plastic. 

Până recent credeam că nu-mi va plăcea să port mai multe ceasuri, ci să aleg unul pe care să-l port zi de zi până mă plictisesc de el, dar cu timpul asta s-a schimbat. Am ajuns să port 3-4 ceasuri și cred că pot merge în continuare așa. Sunt mai multe idei aici, o să încerc să le iau pe rând și să fiu cât mai clar. Ce cred eu că mă diferențiază de colecționari? păi în primul rând nu vreau o colecție, ci ceasuri pe care să le port zi de zi. Momentan nu am găsit unul care să fie bun la toate (aspect, funcții), indiferent de situație sau cum sunt îmbrăcat, așa că am ales să le alternez, dar nu intenționez să am o colecție care să acopere tot felul de modele sau scenarii.

O altă idee e că nu prea îmi plac ceasurile scumpe și elegante. Am ajuns să port cămăși, pantofi sau costume ceva mai rar, de obicei când mai merg pe la alte birouri de-ale noastre din țară și vreau să par interesant, așa că m-aș simți ciudat în tricou și blugi cu un Breitling de 5-6 mii de euro la mână. Sigur că îmi plac ca aspect, detaliile specifice și construcția deosebită a acestor ceasuri, doar că nu mi se prea potrivesc. Un alt factor decisiv care (zic eu) că mă scoate din cercurile colecționarilor e că port un Apple Watch. Chiar dacă nu-mi place în mod deosebit, îl folosesc la sport și monitorizarea somnului – știu că sunt și alte variante, dar pe moment asta folosesc. În caz că v-am pierdut, îmi plac ceasurile, dar nu vreau să am în dulap o cutie cu ceasuri care valorează 50 de mii de euro și poate că pot fi văzut ca un pasionat de ceasuri mai superficial, care nu ține cont de mărci și istoria lor când vine vorba de ce poartă pe mână.

O să continui cu ceasurile pe care le prefer și ce port zi de zi. Nu am avut răbdare să le fotografiez pe toate, dar voi căuta câte un link pentru cele care nu apar în poze. Cum spuneam, nu obișnuiesc să mă îmbrac prea elegant, de asta nu am ceea ce se numesc dress up watches (ceasuri elegante, de obicei asociate cu costumele bărbătești). Prefer ceasurile cu multe funcții, chiar dacă nu le prea folosesc, de tip chrono (cele cu cronometru și/sau tahimetru) sau alti-baro (cu senzori de altitudine, temperatură și presiune atmosferică). Îmi plac ceasurile rotunde cu curele de piele, cauciuc sau silicon – nu suport brățările, indiferent că sunt metalice sau ceramice. Cele mai aproape de dress up ceasuri pe acre le port sunt cele două Tissot de mai jos, cel din stânga fiind înlocuit de cel din dreapta – ambele sunt în jur de 4-500 de euro. Tissot e o marcă care oferă un raport bun calitate – preț. 

Cum spuneam, nu-mi place să menajez ceasurile, iar cel din stânga (cu tahimetru) a fost purtat inclusiv în piscine cu apă sărată și îl am de aproape 20 de ani. Cel din dreapta e un Tissot Chrono XL Classic, pe care am ezitat să-l cumpăr o perioadă din cauza lipsei ramei (tahimetru sau dive) spre care tind de fiecare dată. M-a atras încă că e destul de mare, iar combinația de negru, alb și gri îl fac ceva mai serios. După câteva luni în care am tot dezbătut dacă să-l cumpăr sau nu, mi l-a făcut doamna cadou. Ca o paranteză, deși spun că îmi plac ceasurile de scufundări (dive), când le încerc nu-mi plac și mă strâmb de fiecare dată. Cele de scufundări au acea ramă care se poate roti, în trecut fiind folosită la cronometrarea timpului sub apă pentru calculul aerului rămas.

Hai să trecem la ceasurile digitale. Unul dintre ceasurile mele preferate e Suunto Core All Black. Mi-a plăcut de când s-a lansat, dar la 3-400 de euro a fost peste posibilitățile mele de atunci. Acum 2-3 ani am reușit să-l cumpăr cu circa 160 de euro, ceea mi s-a părut un preț foarte bun. Îmi place foarte mult display-ul negativ și, chiar dacă este mare, e foarte comod de purtat, fiind foarte ușor. Bateria se poate schimba ușor, un mare avantaj pentru că autonomia e de aproximativ un an. 

Un alt ceas care mi-a plăcut, și pe care aveam să-l primesc cadou de la colegi, e un Casio G-Shock verde, cred că ăsta e modelul. Nu cred că poți fi pasionat de ceasuri și să nu cauți la un moment dat un G-Shock. Mi-a plăcut pentru că e verde (eu de obicei caut ceasuri negre sau inox/titan), are display negativ și e ceea ce toți percepem a fi G-Shock-ul clasic. E un ceas ieftin și fiabil, cred că se găsește la prețuri sub 150 de euro.

Recent am cumpărat un Casio Pro Trek, mai exact PRW-35Y-1B. Am profitat de prețul foarte bun (200 euro) de la o bijuterie locală care e distribuitor oficial Casio și l-am cumpărat. E mai mic decât ceea ce port eu de obicei, ceea ce-l face mai elegant decât e de fapt. Îmi place display-ul negativ și funcțiile tip alti-baro, adică are busolă, altimetru, barometru și senzor de temperatură. Deși are un display încărcat, mi se pare un ceas frumos. Dimensiunea mică îl face comod și ușor, sunt foarte curios cum va rezista în timp încărcarea solară. 

Închei cu Apple Watch Ultra, pe care îl am cam de 2 ani. Am fost impresionat de primul Apple Watch pe care l-am avut, a mers bine și m-a ținut cam 6 ani, apoi i s-a umflat bateria. Am ales ultra (prima generație) pentru că e mai mare, are carcasa de titan și display-ul din safir și, evident, acumulatorul mai mare. Cum spuneam, prefer ceasurile rotunde, de ăsta nu-mi place în mode deosebit. E bun pentru exerciții și monitorizarea somnului sau a condiției fizice în general, dar nu e un ceas pentru pasionați – de asta colecționarii nu vor să audă de astfel de ceasuri. 

Gata cu ceasurile, s-ar putea să vă fi pierdut. Dacă nu v-am pierdut, am reușit să ajung cu băieții la un camping scurt, așa că am 2-3 cadre pentru voi. Doar atât, pentru că ne-a prins furtuna. Apropo de camping, împărtășesc cu voi canalul meu preferat de camping de pe YT (Go 4×4) și alea 2-3 cadre pe care am reușit să le fac când s-a oprit ploaia. 

Fotografie și updates în general

Am vrut la un moment dat să scriu o întreagă postare despre fotografie în 2025, tendințe în materie de echipament, prețuri, sfaturi pentru începători etc., dar după ce m-am mai gândit mi-am dat seama că ar fi fost ceva lung și plictisitor. Plus că aș fi tras tot felul de concluzii legate de aparate pe care nu le-am folosit doar de dragul unor argumentații. Așa că am ajuns la concluzia că vă fac doar un rezumat, pentru că trăim, totuși, vremuri interesante când vine vorba despre fotografie. Asta în prima parte, apoi o să vă spun (și arăt, pentru cei ce citiți pe diagonală) ce iMac mi-am luat și recomandări de muzică. A, și poze cu flori sau ceva de genul.

Până la fotografie, eu fac câte o pauză pentru că am curățat niște discuri și le-am pus la uscat, dar vă recomand ceva rece între paragrafe – ajung și eu acolo, vin n-am la rece (deși ar trebui!), dar apă sau bere găsesc. Cât despre ascultat, încercați ceva nou. După ce termin cu discurile voi asculta Tracy Chapman.

Fotografie și camere foto în 2025

Trăim vremuri interesante, în care cererea a crescut mult datorită cererii mari de conținut video, de care producătorii, odată cu tranziția la mirrorless, au încercat să profite prin schimbarea seriilor de produse. Calitatea senzorilor și a procesoarelor de imagine a crescut, așa că majoritatea camerelor foto, hibrid și video de pe piață oferă acum rezultate foarte bune când vine vorba de calitatea imaginii. 

Principalii producători, după părerea mea, sunt Canon, Nikon, Sony și Fujifilm, fiecare dintre ei oferind o gamă largă de echipament dedicat – atât aparate, cât și obiective. Canon și Nikon sunt probabil cei mai conservatori și au țintit fotografii de sport și fotoreporterii în general, în timp ce Sony a investit foarte mult în promovare. Fujifilm a ales nostalgia și designul retro prin care se diferențiază cu succes de restul. 

Deși în fiecare an poți spune că cumperi mai mult cu aceiași bani, aparatele foto noi rămân scumpe. Aș spune că pragurile de preț se păstrează – până pe la 1000 euro amatori și semi pro, 2000 – 6000 euro pentru aparatele din gama de vârf -, dar dacă vrei ce e nou și la modă va trebui să mergi spre pragul de sus, adică spre 2000 de euro. Un exemplu e Fujifilm X100VI, feblețea internetului, care, pe unde e pe stoc, se apropie de 2000 euro. E totuși mult pentru un rangefinder cu obiectiv fix, chiar dacă rezultatele oferite sunt de nivel profesional. Tot de la Fujifilm, GFX100RF e echivalentul lui X100VI pe format mediu, undeva pe la 6000 euro. Mult, ai spune, dar e totuși format mediu. Dar e cu obiectiv fix, deci are ca țintă utilizatori aparte.

Sigma s-a distanțat de designul retro, mă rog, până la polul opus chiar, cu Sigma BF. O cameră cu un design minimalist, dar cu obiectiv interschimbabil. Pentru cine e? nu știu, pentru cine apreciază un astfel de design și care, din nou, ar da măcar 2000 euro. 

Astea sunt doar câteva exemple, au și ceilalți producători tot felul de camere, mai mici, mai mari, mai compacte sau mai puțin. După umila mea părere, suntem la un nou vârf al producției, în care fiecare producător vrea să ai un aparat foto în mână, dar urmează o cădere pentru că se vor cumpăra până la un punct. Exact ca și în cazul DSLR-urilor pentru amatori acum 10-15 ani, mulți își vor da seama că un aparat foto e o chestie pe care o cari după tine și trebuie să faci niște reglaje, altfel ai rezultate mai proaste decât oferă un telefon mobil de ultimă generație. Iar pasionații, ca mine, câte camere să cumpere? Recunosc, cu un buget limitat mi-aș cumpăra fără să clipesc 4-5, dar cu același buget nelimitat nu mi-ar mai trebui altele vreo 10 ani. Iar profesioniștii, cei care folosesc zilnic un astfel de echipament, nu se vor uita la exemplele mele de mai sus pentru că nu sunt ce au ei nevoie. Sper să mă înșel totuși și consumerismul să permită producătorilor să ne ia ochii și în următorii ani. Poate Fujifilm a descoperit rețeta succesului, pentru că ultimele lor camere se găsesc foarte greu datorită cererii mari.

Tot ca o părere personală, nevoia de conținut video a contribuit la succesul camerelor compacte. La 1000-2000 euro cei ce produc conținut pe rețelele sociale, sau chiar YouTube, și-au permis să experimenteze mai mult, iar asta a făcut să crească din nou cererea pentru astfel de aparate. În trendul ăsta al inflencerilor și al percepției de cool s-au aruncat și producători mult mai serioși (în sensul de rigizi), ca de exemplu Leica sau Hasselblad cu aparate tangibile ca prețuri. Au țintit amatorii și profesioniștii amatori de altceva, acei profesioniști sătui de Canon și Nikon. 

Am lăsat la urmă nebunia asta cu AI. Din nou, ca o impresie personală, nu vom avea procesarea agresivă de pe telefoane pe camerele foto, nu neapărat datorită celor ca mine care vor să facă procesarea post, ci din cauza costurilor. Cred că un aparat foto cu capacitatea unui telefon mobil ar costa foarte mult datorită puterii de procesare necesară unui senzor mult mai mare, dar și nevoia de un software bun și optimizat continuu. Aș spune că și în viitor, o experiență exclusivă point&shoot similară telefoanelor nu va veni pe camerele foto / video, iar AI va fi utilizat cu măsură. În schimb observ că software-ul de post procesare e tot mai simplu și mai intuitiv, poate că acea procesare se va face pe un telefon sau un laptop printr-un simplu tap, în baza unui raw descărcat wireless de pe un aparat – poate că asta ne va împăca pe toți.

Ca o concluzie, cred că sunt vremuri frumoase pentru pasionații de fotografie. Deși prețurile pot fi mari, găsești foarte multe tipuri de echipament care oferă o calitate bună a imaginii. Pentru pasionații care vor echipament ieftin, DSLR-urile încă sunt o alegere bună. DSLR-urile utilizate anterior de profesioniști sunt casetofoanele la apogeu – bune, fiabile, dar nu chiar așa practice. Ele oferă însă o focalizare decentă, obiective bune SH și absolut toate funcțiile necesare tehnicilor avansate de fotografie.

Desktop nou – iMac 5K 2017

Anul ăsta aș vrea să lucrez eu mai mulți și să contractez mai puțin (sunt un parvenit și mă gândesc numai la bani, gata, am zis-o), așa că am stabilit că mi-ar fi de mare ajutor un desktop. Principala cerință a fost să ruleze Windows pe x86 și… dacă se putea să fie Apple chiar mai bine. Am făcut o listă de piese pentru un PC clasic și am ajuns pe la o mie de euro cu tot cu monitor – ce drept, cu componente noi. Fermecat de display-ul 5K al iMac-ului, am ales să cheltui 800 de euro pe modelul 2017 cu procesor Intel. În mare, echiparea e așa: i7, 32 GB RAM, GPU 8GB (Radeon), , 512 GB SSD, 27’’. La prețul ăsta, fără periferice, dar AIO-ul arată foarte bine, zgârieturile și defectele sunt doar pe stand. Nu am vrut să fac atâta curățenie încât să arate bine în cadru, așa că va trebui să vă mulțumiți cu o imagine generică.

Periferice am avut eu, tastatura Magic Keyboard și Magic Mouse, dar am cumpărat și Magic Trackpad, ultima iterație, cea cu usbc. Ironia e că trackpad-ul nu merge cum trebuie pe MacOS datorită versiunii mai vechi a acestuia, dar merge fără probleme pe Windows, cu un driver custom. Nu mă așteptam ca un asemenea accesoriu să meargă mai bine pe Windows dar… asta e, cred? noroc că pe Windows intenționez să fac efectiv treabă, în timp ce MacOS e doar pentru distracție. Aici însă am un mouse Razer pentru că nu pot fără scroll wheel și… un mouse comod.

Cum e ca performanță în 2025? e ok, pentru mine e suficient, cel puțin pe moment. Ecranul e însă fantastic, uneori parcă diferențele de contrast și culoare sunt prea subtile pentru ce am eu nevoie. Pe MacOS însă își arată vârsta, mai ales când îl compari cu orice rulează Apple M, de asta mi se pare că nu merită dacă vrei să folosești doar MacOS. Chiar dacă un Mac Mini și un Studio Display trec bine de 2000 de euro, în comparație cu 800 cât a fost ăsta, diferențele vor fi mari. Pentru mine însă Windows x86 e încă o necesitate pentru anumite softuri, aș spune că am făcut o afacere bună, vedem cât de fiabil va fi în timp – adică câtă viață mai are în el, cum se spune. Știu că mai pot adăuga memorie, dar nu cred ca va rezolva asta prea multe, puterea de procesare cam tot aia e.

Muzică – achiziții din ultima vreme

Încep în ordinea în care le-am fotografiat, cu Pink Floyd – Live at Pompeii II, mixat de Steven Wilson, CD. Exact astea au fost motivele pentru care l-am cumpărat – Pink Floyd Live, Steven Wilson. Nu am ascultat încă, dar cât de rău poate fi?!

Continui cu jazz, am început să urmăresc colecția 85 de la Blue Note, văd că albumele sunt reușite – de data asta:

Din nou nu am ajuns să ascult dar… cred că e ok. În continuare un album / compilație care nu credeam că urma să-mi placă așa mult, Mike & The Mechanics – Looking Back – Living the years. Foarte tare, probabil cea mai cunoscută piesă a lor este All I need is a miracle, dar dacă vă place cât de cât stilul, o să vă placă întregul album. Foarte bună achiziție.

AC/DC – Back in Black pentru că… e un album de referință și era pe vinil alb cu negru și nu știu, l-am luat.

Sting 3.0 Live. Mult timp nu mi-a plăcut Sting, dar am ajuns să-l apreciez ca artist – poate mă înmoi acum la bătrânețe. Îmi plac anumite piese și am văzut că sună bine live, așa că… am luat. Îmi place și de Dominic Miller la chitară, iar aici sună foarte bine amândoi.

David Gilmour și Romany Gilmour – Between two points pe vinil transparent. Sunt patru variante ale aceleiași piese dar ce era să fac? pe vinil transparent – casă, card, acasă.

Gata cu scrisul fermecător al lui dam ăsta pentru postarea asta. Sper că aceste 1700 de cuvinte de până acum v-au încântat, ca de obicei. Vă las cu un parfum de cameră care mi-a plăcut – pentru că se numește Egyptian Amber, evident, dar miroase ok -, și niște poze.

Fotografie și muzică

Știu la ce vă gândiți, iar se uită dam ăla după aparate foto și are tot felul de idei ciudate pe care n-are unde să le expună. Dar nu, de data asta vreau să împărtășesc cu voi niște poze pe care le-am făcut recent la o stație de tratare a apei. Dacă știți unde sunt făcute pozele bravo vouă, dacă nu, stați liniștiți, toți avem apă la robinet de la ceva similar – știu, viața e crudă.

Pentru că la mine e o după amiază obișnuită de duminică, aș vrea să vă recomand să beți ce vreți voi, în funcție de săptămâna pe care ați avut-o sau, în așteptarea celei care vine. Eu am lângă mine un Amstel (nici bună, nici rea), pentru că mi se usucă gura când dau din degete. O să încep cu partea de muzică, poate vă inspiră ceva – sunt doar albume pe care le-am ascultat (și cumpărat) recent.

Arctic Monkeys – AM și Tranquility Base Hotel&Casino. De atâtea ori mi-au trecut prin fața ochilor albumele lor, așa că m-am gândit să le dau o șansă. Mă bucur că am făcut-o, e un rock plăcut și melodios. Nu e pentru oricine, aș recomanda să-i ascultați înainte să le cumpărați albumele.

Diana Krall – Only Trust Your Heart. Pentru că am o perioadă cu jazz-ul și am observat că are înregistrări foarte bune. Se poate observa și pe densitatea discului, greutatea lui inspiră calitate chiar înainte de a ajunge pe platanul pickup-ului.

Miles Davins Quintet – Paris Jazz Festival 1964. Cum spuneam, am tot căutat jazz și, chiar dacă nu sunt hotărât dacă îmi place prea mult Miles Davis, părea un concert de colecție. A, și e pe vinil colorat.

Cam atât cu muzica. Pentru că e duminică, m-am gândit să vă arăt și niște bezi desenate: Killtopia. Mie îmi place universul Cyberpunk, așa că m-am gândit că nu ar strica.

Gata, după cum v-am promis, poze. Deși eram într-o deplasare de serviciu, parcă mi-ar fi plăcut să mă pot plimba mai mult pe coridoare și să încerc diverse cadre – nu am avut timp, cam asta e tot ce am reușit. Nu știu dacă vă place genul, mie mi se pare că genul ăsta de cadre are un farmec aparte. Pentru spațiul de culoare am ales Reala Ace ca film simulation.

Nu e nimic deosebit aici, doar că se vede luminița de la capătul tunelului.

Și pentru că vine primăvara (sau a venit deja), am și o floare pentru voi – din balcon, de data asta.

Încă puțină fotografie și muzică

E una din acele postări în care aș vrea să trec în revistă niște lucruri legate de modul în care fotografiez eu, gânduri pe care vreau să le aștern, poate din nou – nu știu, poate vreau doar să-mi citesc din nou convingerile. Promit că nu va fi la fel de ciudat în continuare doar că… dacă nu vă interesează ce am de zis despre aparate foto, obiective sau moduri de fotografiere, poate e mai bine să citiți pe diagonală. Daaar, dacă totuși aveți răbdarea să frunzăriți ce scriu aici, mai pe la sfârșit o să vă arăt două albume pe care mi le-am cumpărat.

Vă propun să vă abțineți de la alcool 1-2 zile și să bem un ceai. Eu în boxe am Fleetwood Mac – Tusk, deși ar fi mers și un jazz.

Săptămâna trecută am încărcat o parte din acumulatorii Canon de la DSLR-uri și m-am gândit să fac câteva cadre prin casă, cine știe, poate merge un story pe Facebook. N-am mai publicat nici un story, dar împărtășesc cu voi imaginile.

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Așa cum am tot povestit pe aici, mi-am adus aminte de cât de mari erau corpurile aparatelor, practic ai nevoie de o geantă dedicată pentru a umbla cu ele pe stradă. Se simte și la greutate, deși poate 6-700 de grame în plus n-ar fi un capăt de țară. Spun asta și pentru că în ultima vreme am mers destul de mult pe teren în delegații și mi-a prins bine un aparat cu mine. Nu am putut să-l iau prin rezervoare, dar am putut să-l duc cu mine peste tot în fiecare zi în eventualitatea în care aveam nevoie de el.

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Mi-am adus aminte de ceea ce înseamnă un vizor optic – în lumină bună e mai natural și consumă mai puțină baterie, când însă lumina nu e grozavă un ecran e mult mai util pentru a compune cadrele. Cu toate astea vizorul electronic e foarte deranjant în cazul unor lumini led, datorită frecvenței acestea pâlpâie foarte deranjant.

Mi-am făcut în minte o comparație între fotografiatul cu Canon și stilul retro de la Fujifilm sau Nikon. Chiar dacă la Canon nu am un inel pentru deschiderea diafragmei pe obiectiv, am o rotiță pe spatele aparatului și pot face principalele reglaje (tip de expunere, diafragmă și ISO) doar cu mâna dreaptă. Cu toate astea, îmi place modul retro propus de Fujifilm unde, chiar dacă intuitiv iei aparatul de la ochi, învârtitul rotițelor are un farmec aparte. La asta se adaugă simulările de film și a „rețetelor” de film care aduc un plus de nostalgie și de variație în culori. 

Fujifilm X-T5, Fujifilm XF16-55mmF2.8 R LM WR, Classic Neg simulation

Fujifilm X-T5, Fujifilm XF16-55mmF2.8 R LM WR, Classic Neg simulation

Fujifilm X-T5, Fujifilm XF16-55mmF2.8 R LM WR, Classic Neg simulation

Pentru că voiam un echipament chiar mai compact și voiam să văd dacă pot fotografia cu focală fixă, am cumpărat un Fujifilm 35 mm 1.4 R XF. Recenziile sunt puțin împărțite pentru că nu e cel mai rapid când vine vorba de focalizare și nu e nici cel mai bine construit obiectiv – e pe măsura prețului de 700 euro. Știu, e cel mai ieftin obiectiv pe care l-am cumpărat în ultimii… 15 ani?! A, și m-a convins și parasolarul, mi se pare că e un obiectiv… cool cum se zice acum. Nu știu, am zis să încerc. 

Singura mea temere însă era legată de calitatea imaginilor la deschiderea maximă a diafragmei (f/1.4). Nu de alta, dar degeaba ai un obiectiv atât de rapid dacă nu-l poți folosi la acea deschidere. Din fericire e ok la f/1.4 și foarte clar de la f/1.8 în sus.

Fujifilm X-T5, Fujifilm 35 mm f/1.4 R XF, f/1.4, ISO 1600 (din mână)

Fujifilm X-T5, Fujifilm 35 mm f/1.4 R XF, f/2.2, ISO 1600 (din mână)

Rămâne de văzut cât de utilă va fi pentru mine distanța focală de 35 mm, eu de mulți ani încoace am folosit aproape exclusiv 17-40 mm și 16-55 mm (fără a lua în calcul factorul de crop). Oricum, pentru fotografii uzuale, inclusiv cele pe care le vedeți în ultima vreme pe aici, cam pe acolo sunt ca distanță focală. Sunt curios cum se vor vedea stelele la f/1.6 sau f/1.8 dacă reușesc o încadrare bună la 35 mm. Construcția obiectivului e… satisfăcătoare, la fel și viteza de focalizare. Nu e la fel de rapid sau silențios cum e 16-55 mm, dar nici nu e menit să-l înlocuiască. 

Cam atât pentru azi despre fotografie, dacă prin absurd ați supraviețuit până acum, vreau să vă arăt două albume pe care le-am cumpărat recent: Def Leppard – Mirror Ball și Fleetwood Mac – Tusk.

Încep cu Def Leppard, Mirror Ball e o colecție de înregistrări live, care sună foarte bine. 3 discuri din vinil transparent la 30 de euro mi se pare o afacere foarte bună, mai ales având în vedere calitatea bună a înregistrării. Nu sunt un fan înrăit, cred că îmi plac doar piesele mai cunoscute ale lor, dar sunt o formație de rock clasic, desigur cu variațiunile de heavy și hard rock. Apropo, când spun clasic mă refer la instrumentație, preponderent tobe și chitară în spatele unei voci puternice cum e cea a lui Joe Elliot. De remarcat și Rick Allen, care deși a rămas fără brațul stâng în urma unei amputări, a reușit să atingă succesul alături de formație.

Tusk însă a fost cam scump (50 euro), deși e pe vinil albastru. Am mai cumpărat o copie a albumului pentru că ce aveam eu până acum a fost luat de la un târg și are cam multe defecte. Se poate asculta, dar am is că un Technics cu un Ortofon 2M Blue merită mai mult. Ăsta se aude foarte bine și e un album foarte reușit. 

Știu că v-a fermecat scrisul eteric al lui dam ăsta, dar cred că e suficient pentru moment. Sper ca în viitor să revin cu mai multe poze și mai puțină vorbărie.

Fujifilm X-T5, Fujifilm 35 mm f/1.4 R XF, f/1.8, ISO 1600 (din mână), Reala Ace v2 Film simulation

Fotografie și muzică, la început de 2025

Aș vrea să vă expun câteva idei legate de fotografie și aparate foto, așa ca o percepție a mea la început de 2025. Nu o să intru în detalii tehnice, sunt genul de idei care îți rulează în cap la duș sau când mergi pe bicicletă, dar observ că aparatele foto au prins puțină tracțiune. Nu am cumpărat nimic, deci partea de fotografie e mai mult vorbărie, am în schimb la muzică niște cadrele cu albumele pe care le-am cumpărat recent.

Vă recomand să nu luați foarte în serios ce scriu în continuare și vă propun o lumânare parfumată, un pahar de ce vreți voi și un album de jazz în fundal. Ca de obicei, eu respect parțial propriile-mi recomandări – am o bere blondă și Nubya Garcia – Odyssey, pe vinil colorat, 33 1/2 rpm.

Spuneam că aparatele foto au prins tracțiune. Nu știu dacă asta se reflectă în cota de piață a producătorilor sau în statistici, văd doar că mai multă lume vorbește despre aparate foto și video. Producătorii încearcă să se folosească de zgomotul privind aparatele foto considerate „cool”, de exemplu Fujifilm X100VI, Leica Q3 sau alte modele cu aspect retro, mai mult sau mai puțin compacte (Fujifilm X-M5, Nikon Zf și Zfc etc.). Eu unul am un deja vu, perioada asta îmi aduce aminte de perioada 2005 – 2010, probabil apogeul DSLR-urilor, când producătorii încercau să scoată cât mai multe modele pe piață, în speranța că fiecare dintre noi ajungea cu un astfel de aparat la gât. 

Recent s-a lansat Sigma BF, un aparat foto… mai altfel. Personal mi se pare un aparat foarte interesant, chiar dacă nu e pe gustul meu, pentru încearcă să fie altfel, să simplifice procesul de a fotografia. Sigur că părerile vor fi împărțite, pasionații de fotografie care au căutat tot timpul echipamentul profesionist, cu multe butoane și reglaje multiple, vor fi dezamăgiți de iPhone ăsta al aparatelor foto. Dar cei care ar putea fi interesați de fotografie vor avea supriza de încerca o altă abordare, mult mai simplă. Dacă stăm strâmb și gândim drept, la baza fotografiei e practic triunghiul expunerii – timp de expunere, diafragmă și ISO. Practic sunt trei reglaje, nu e nevoie de 10 butoane și rotițe, multe detalii pot fi ignorate pentru o majoritate covârșitoare a fotografiilor. E un aparat cu care să obții foarte simplu niște cadre, nu un aparat pentru cei ce vor să controleze fiecare detaliu. Nu e destinat profesioniștilor, nu e pentru evenimente, nu e pentru sporturi.

Dar e scump, probabil fix pentru că e complet altceva. De altfel prețul e unul dintre factorii care, după părerea mea, va tempera entuziasmul pentru camerele foto atea noi și cool. Chiar dacă luăm în considerare inflația, ajungem să dăm 2000-2500 de euro (cu excepția Leica) pe aparate destinate mai mult sau mai puțin amatorilor, prețuri la care în era DSLR erau deja modele destinate semi sau profesioniștilor. Mie personal mi-ar plăcea ca aparatele să se cumpere în continuare, lucru ce ar permite producătorilor să aducă modele noi pe piață și să încerce mai multe, dar nu sunt foarte optimist – pentru că am făcut un experiment.

Am o colegă căreia îi place să călătorească și să(-și) facă multe poze. Recent mi-a spus că, deși știe că și cu telefonul se poate obține mai mult prin aplicații care oferă mai mult control asupra camerelor, parcă o atrage ideea de a folosi un aparat dedicat. I-am arătat câteva modele compacte de pe piață, dar am subliniat că a folosi un aparat în scopul obținerii unor rezultate mai bune presupune tehnică. Așa că i-am propus să-i las o perioadă un aparat (Nikon Zfc) să se joace cu el și să-și dea seama dacă i se potrivește. I-am spus că i-l vând la un preț bun dacă îl vrea, dar pentru început să se joace cu el 1-2 săptămâni fără nici o obligație. I l-am pus pe modul complet automat și i-am arătat că e suficient să-l pornească și să apese pe buton dar, în anumite cazuri, nu va obține prea multe în felul ăsta. După cum mă așteptam, mi l-a adus înapoi și mi-a spus că nu e pentru ea. 

După ce am folosit niște zeci de ani aparate foto de tot felul mi-am dat seama că ai nevoie de „mână”, cum se spune. Trebuie să ai o inspirație de moment de a folosi repede și eficient reglajele aparatului. Mâna asta se obține prin studierea tehnicilor fotografie și exercițiu. E ca atunci când gătești și deja ai o idee cât ulei trebuie să pui în tigaie, te adaptezi repede și ai un anume simț. Așa că îmi mențin părerea că cei care nu sunt deloc pasionați de ceea ce înseamnă de fapt fotografia nu vor sta prea mult cu un aparat în mână, indiferent cât de cool e. 

Îmi doresc însă să mă înșel, pentru că eu unul m-am săturat de AI și de imaginile procesate excesiv produse de telefoane.

Gata, trecem la muzică. În ultima vreme am căutat Jazz, spuneam în postări anterioare că aș vrea ceva mai modern, mai melodios. Așa că am cumpărat Nubya Garcia – Odyssey, pe vinil colorat. Fiind un album nou, calitatea înregistrării e bună iar muzica e, în percepția mea, un jazz clasic modernizat. E mai melodios și mai alert, dar în mare păstrează linia clasică a jazz-ului – mult saxofon și ritm, cu diferite accente melodice pe alocuri.

Al doilea album, MIdnight Blue al lui Kenny Burrell, a fost o achiziție bazată pe marketing – că e „the finest in jazz since 1939” și că e pe vinil albastru. M-am gândit, cât de rău poate fi? Am ascultat puțin de pe telefon și mi s-a părut ok, așa din perspectiva unui care habar nu are ce e aia jazz-ul. Îmi place, poate și din cauza chitarei, spre deosebire de trompetele clasicilor. 

În timp ce frunzăream printre discuri, am dat de Luck and Strange, al lui David Gilmour. Nimic nou, îl am deja pe vinil albastru și portocaliu, credeam că e cel pe verde (despre care am zis că e prea mult, nu mai dau 150 de lei pentru o a treia copie). Nu era pe verde, era pe argintiu – am oftat și l-am luat. Trei e numărul noroc al românilor, eu m-am născut într-o zi de 3, 3 fete avea împăratul, Greuceanu s-a dat de 3 ori peste cap… înțelegeți voi, mare număr 3 ăsta. 

Ar mai fi câteva CD-uri unde, pe lângă albumul The Division Bell (Pink Floyd) în varianta japoneză, am zis să încerc și altceva – Billy Idol și Bob Dylan. A, și U2, că e remasterizat.

Atât pe moment, am niște gânduri cu și despre cafea pe care mă gândesc să le aștern la un moment dat pe aici. Încep să înțeleg pasiunea pentru cafea și, chiar dacă nu vreau să fac o obsesie pentru asta, îmi place ideea de a o prepara și de a încerca tipuri de cafea sau procedee specifice.

Început leneș de 2025 (18+)

Nu că ar fi poze cu dam ăsta despuiat (perverșilor), dar suntem aici printre oameni cu vicii și văd că orice ofensează lumea în ziua de azi. Deci, dacă ai ajuns la dam ăsta și nu ai împlinit încă 18 ani, va trebui să minți sau ceva, cum făceam pe vremea noastră.

Am zis început leneș de an pentru că nu s-au desfășurat încă prea multe, excepția fiind modificările radicale din parcul auto al familiei – doamna a găsit un Mercedes și asta e povestea. Cică BMW sunt urâte iar Audi nu sunt nici urâte nici frumoase dar n-am înțeles care e problema lor, din motive știute doar de doamna se pare că nu sunt mașini vrednice. Mașina ei, pretențiile ei. Eu? eu voi duce la un complet alt nivel expresia „rupt în fund” pentru că mi-am cumpărat o șa de bicicletă din fibră de carbon. Doar din fibră de carbon, nici măcar vopsită nu e – 500 de euro și 63 g (da știu, decizii de calitate în viață) -, urmează să vedem dacă o pot și folosi. 

Cam astea au fost picanteriile, trecem ușor la muzică, că alte lucruri interesante nu prea am pentru voi, cel puțin nu încă. S-ar putea să fie o postare destul de lungă, dar să nu vă descurajeze asta pentru că în stilul fermecător al lui dam ăsta știți cum zboară câteva mii de cuvinte? Dar, mai important, eu am început un chardonnay de Purcari, Sapiens mai exact, de data asta vă arăt și poză. Un vin cu corp, brutal l-aș numi în lipsa vocabularului specific, cumva dintr-o bucată. Are note subtile și post gust, dar prima impresie e cea a unui vin, fără prea multe subtilități. Așa cum zic și cei de la Purcari, nu e pentru toate gusturile. 

În boxe Voodoo Lounge (Remastered) al celor de la Rolling Stones, pe vinil roșu și galben (vedeți mai încolo cum arată), iar dacă voi întinde prea mult postarea voi trece la Dire Straits. Dacă îmi permiteți o recomandare, sugerez o atmosferă caldă, poate 1-2 lumânări, un pahar de ce vreți voi și un jazz, chillout sau, de ce nu, ceva nou. 

O să încep cu niște completări la postarea despre vinil vs. digital, iar apoi voi continua cu primul meu dongle DAC și albume pe care le-am ascultat sau cumpărat în ultima perioadă. Am făcut și poze, sper să dea puțină culoare.

Vinil vs. digital – câteva mențiuni

Am găsit la un moment dat un clip pe YT și, recunosc, am cedat titlului de clickbait: Vinyl sound quality myth destroyed. Ce e interesant însă e că face referire fix la clipul recomandat de mine în postarea precedentă. Dacă aveți chef să vă uitați la ce zice omul o puteți face, dacă nu, eu o să fac un foarte scurt rezumat: spune că simplul fapt că muzica e înregistrată pe o bucată de plastic nu înseamnă că sună mai bine sau mai rău, de vină e echipamentul care o redă. Comparat cu mediul digital, unde un cod e transformat în semnal analogic, aici sunt mai multe variabile – doza, acul, pre amplificatorul – și oricare din acestea poate schimba semnificativ redarea. Prin urmare, nu poți spune „vinil”, pentru că putem asculta fix același disc pe sisteme fundamental diferite, iar sunetul va fi… diferit. Mai bun sau mai prost, asta ține de preferințe. 

Aș spune că se păstrează concluziile mele, că detaliile astea contează la modul teoretic, nu contează atunci când asculți. Probabil fix ăsta e farmecul, că îți poți modifica tot timpul sistemul și poți simți diferența, însă în cazul formatului digital, în afara amplificatorului sau a boxelor, poți schimba doar DAC-ul, unde trebuie să investești foarte mult pentru diferențe semnificative. Sunt convins că pentru mulți farmecul e în discuri, colecționarea și manipularea lor, vânătoarea de doze și ace și dezbaterea pe marginea pre amplificatoarelor.

Primul meu dongle DAC – FIIO KA5

Nu vreau să vă plictisesc cu detaliile tehnice, las aici un link. Costă în jur de 100 de euro (depinde și de campaniile de reduceri) și e un DAC – AMP portabil pentru căști, alimentat de dispozitivul la care e conectat. Nu am încercat încă aplicația, l-am folosit așa cum e. Vine cu două cabluri (usbc – usbc și usbc – lightning pentru Apple) și adaptor usbc – usba, e practic plug&play cam pentru orice. 

Nu eram sigur dacă puterea e suficientă pentru căștile cu impedanță mare (300 ohm în cazul meu), dar m-am convins că e. Sunt foarte mulțumit de sunet, mi-am dat seama ce dor îmi era de Sennheiser HD800 la care nu am mai ascultat de ceva timp. Sunetul e la fel de analitic și clar, cu un bas natural și bine definit. În comparație cu amplificatorul meu de căști (Topping DX3 Pro+), de exemplu ascultând Poor Shirley – Cristopher Cross (o înregistrare bună, lossless, Apple Music), vocea deosebit a lui Cross are mai multă substanță, sunetul e ceva mai complet, mai robust, dar diferențele sunt mici – așa e și normal să fie, DX3 Pro+ costă dublu și e alimentat extern. KA5 packs a punch cum se spune și e o alternativă bună pentru cine vrea să plece de acasă cu niște căști cu impedanță mare. E un dispozitiv foarte tare și păstrează reputația majorității produselor HiFi chinezești – bune și relativ ieftine. 

Am încercat să-l folosesc și cu telefonul / iPod-ul (iPhone 13 Pro Max și iPod Touch 7th) și Meze 99 Classics – evident căștile nu se pot compara între ele, 99 Classics sunt un sfert din prețul HD800, dar e o combinație care scoate mai mult, mai ales bass. Mi-a lăsat impresia unui sunet puternic, pentru momentele în care vrei să asculți muzică fără să te gândești prea mult la detalii sau calitatea înregistrării. 

Muzică

Un prim album care mi-a lăsat o impresie foarte bună anul ăsta e Fleetwood Mac – Mirage Tour ’82, mai ales prin calitatea înregistrării. E ceva special când un concert înregistrat sună atât de bine și de clar și ai impresia că diferența față de varianta de studio e în principal improvizația formației. Probabil îl voi cumpăra și pe CD.

Rolling Stones – Voodoo Lounge. Tot timpul spun că nu-mi plac The Stones în mod deosebit, și totuși le cumpăr albumele. Ei bine și ăsta îmi place, pe ansamblu poate chiar la fel de mult ca și Sticky Fingers, albumul meu preferat de la ei. La mine contează mult dispoziția, de obicei merge când vin de la bere, e o muzică pe care vreau s-o aud fără să acord prea multă atenție, vreau să fie ceva încărcat și adânc, dar fără să fiu atent la subtilități. 

Craniul e o sticlă de Crystal Skull (vodcă, una foarte bună), pe coperta interioară a albumului

Cum spuneam, remaster pe vinil roșu și galben.

Pink Floyd – Transmission 1968 – l-am cumpărat pentru că nu-l aveam și nici nu l-am găsit pe net. E o colecție de melodii, aș spune pentru fanii adevărați. Sună bine, dar e la categoria „alea mai ciudate”. Nu am multe de zis, l-am găsit, l-am luat.

David Bowie – Legacy, care e un Best Of. Am mai scris despre el anul trecut, dar l-am ascultat frecvent și mi se pare o inițiere foarte bună în muzica lui Bowie. 

Lenny Kravitz – Greatest Hits. În general nu prea cumpăr Best Of-uri, dar am simțit că vreau melodiile lui din când în când și nu-mi place atât de mult încât să iau mai multe albume. Periodic revin la el, mi se pare că sună foarte bine, e un rock melodios cu influențe de soul, o voce care îmi place și o chitară de excepție. 

De încheiere

Vă las cu unul dintre obiectele pe care nu le-am inclus în lista cu favoritele anului 2024 pentru că încă e în cutie și, teoretic nu am văzut cum arată pe viu – Mercedes AMG F1W14 – și, chiar dacă par mai pasionat de cafea decât sunt, o cafea de Etiopia.

A, apropo de rezoluții și de ce mi-am propus pentru 2025: fuck it, an nou, pretenții noi. 

Sfârșit de 2024 și început de 2025

Am ajuns și la sfârșitul lui 2024 și mi-am dat seama că absolut la fiecare revelion mă încearcă un gând ciudat, ca și cum nu știu ce ar trebui să fac. Faptul că se termină un an (nu la genul ăla de terminat mă refer) e doar o convenție, e unul dintre posibilele cicluri pe care le poți analiza – poate fi finalul verii, primăverii, toamnei, deceniului sau orice alt ciclu personal care n-are legătură cu reperele din calendar.

(încă n-am băut nimic, aveți răbdare că nu mai durează mult filozofia)

Ce vreau să spun e că nu mai am de mult timp așteptări de la următorul an calendaristic, îmi aleg doar niște obiective pe termen scurt, mediu sau lung și mă detașez ușor de ceea ce ar trebui să însemne anul calendaristic. În acest ton, am realizat tot ce mi-am propus la începutul anului și, dacă ar fi să judec anul calendaristic, a fost unul bun. Am călătorit mult mai mult, am încercat lucruri noi, am făcut niște ture cu bicicleta, am căutat și cumpărat muzică, mi-am făcut upgrade la echipament – deci aș vrea să urmăresc aceeași rețetă și în continuare. Dar ar fi sec și greu de urmărit dacă nu aș face o scurtă sinteză.

Muzică

Încep cu o paranteză, zilele trecute am început să caut jazz modern – am încercat Miles Davis și John Coltrane și e ok, dar aș vrea ceva mai melodios. Așa că, în timp ce am curățat câteva discuri, am ascultat Nubya Garcia și Alfa Mist. 

Cât despre procesul de curățare, pentru praf folosesc o perie antistatică de la Audio Technica, apoi o soluție compusă din apă și un fel de săpun de la Pro-Ject (nu necesită clătire cu apă). De obicei curăț în felul ăsta aproape toate discurile pe care le cumpăr de la târguri pentru că de obicei sunt cel puțin prăfuite. 

Revin. Ca și anul ăsta, vreau să ascult, să caut muzică nouă (pentru mine) și poate cumpăr și niște echipament. Cap de listă este un amplificator, mai exact Technics SU-G700m2, dar nu știu când, că e destul de scump. Ar fi ideal pe la jumătatea anului. 

De ceva timp urmăresc căștile HD 820 (Sennheiser), practic varianta închisă a HD 800 ale mele, dar am văzut că au review-uri foarte proaste. Așa că nu cred că voi da cam 1300 de euro pe niște căști care nu impresionează pe nimeni. 

Ar mai fi una sau două doze de pick-up de la Ortofon (2M Black), dar nici acolo nu e grabă.

Foto

Nu vreau să cumpăr echipament în perioada următoare, poate la un moment dat un trepied, dar doar dacă se anunță niște excursii unde să pot fotografia în liniște. Altfel, s-ar putea să cumpăr un cap cu bilă, dar cât de ieftin se poate, măcar să nu se mai miște aparatul la expuneri lungi.

Aș vrea însă să fotografiez mai mult și mai spontan.

Work – life balance

Nu mă interesează că sună corporatist, e cea mai scurtă expresie care îmi vine în minte și pe care o înțelege mai toată lumea. Aici aș vrea sa fiu mai… concentrat. Liniște nu poate fi niciodată în domeniul meu, dar aș vrea să mă pot detașa din când în când și să mă consum mai puțin. Am reușit să fac asta într-o mare parte a lui 2024, dar s-a năruit totul la final. Pe românește, aș vrea să lucrez mai cu cap.

Personal / projects

Aici aș vrea să fac mai multe. Nu vreau să deschid vreun business nou, dar aș vrea să continui cu a învăța puțină programare și de a dezvolta 2-3 aplicații. Și grafică, exact ca în ultimii 10-15 ani, mă apuc și de aia. 

Blog

Am văzut că am destui urmăritori, mulțumesc, sper că nu vă pierdeți timpul când treceți pe aici. Nu am nici un obiectiv trasat, voi continua și la anul ca și până acum, o să continui să vă povestesc despre muzică și mai pun poze. 

De final

Final de an, final de postare, final de calendar, final de ce vreți voi. Vă urez un sincer La mulți ani!, mahmureală ușoară în 2025 și să nu vă consumați prea tare cu noile taxe – la cei din IT mă refer, că parcă ați luat-o razna -, om trece și peste ele. 

dam ăsta’s favourite things – 2024

Nu știu dacă v-am mai spus, dar la fiecare sfârșit de an, pe canalul Tested (Adam Savage) există clipuri cu obiectele preferate ale staff-ului din spatele canalului. În general sunt fie obiecte lansate îna nul în curs, fie descoperite de ei în anul respectiv, obiecte care le-au lăsat o impresie bună, fie că sunt scule, echipament audio – video, cărți, machete etc. M-am gândit să fac și eu o postare în același stil, mai ales că anul ăsta mi-am cumpărat tot felul de prostii. A fost un an cu accent e fotografie și muzică pentru mine, așa că m-am gândit să fac o selecție. Nu prea e nimic nou față de ce a apărut deja aici pe blog, așa că voi trece doar în revistă, restul detaliilor fiind în postările din anul 2024. Fiind vorba preponderent de muzică și fotografie n-am să încerc să complic lucrurile cu categorii sau subtitluri, o le enumăr într-o ordine aleatorie.

S-ar putea să fie o postare destul de lungă, așa că v-aș sugera niște muzică și ceva de băut, fie că e vin, ceai, apă, bere, suc, ce vi se pare că merge. Eu am în boxe albumul Tunnel of Love al lui Bruce Springsteen, dar s-ar putea să trec la altceva pe măsură ce scriu.

Fujifilm X-T5 – și trecerea la mirrorless

Impresiile despre aparate le găsiți aici. Pentru mine trecerea la mirrorless (și la o altă marcă) a fost o… curbă de învățare cum se spune acum. Văd că mi-a luat aproximativ un an să spun că m-am familiarizat cu un nou echipament – prin familiarizat mă refer la faptul că îl pot scoate din geantă și pot fotografia foarte repede în modul în care vreau, cu rezultate bune. Nu mai trebuie să caut setări sau să mă asigur că nu-mi scapă ceva. 

E un aparat mai dens în ansamblu, adică nu e ușor (aprox. 1200 g cu tot cu obiectiv), dar e semnificativ mai compact ca oricare din DSLR-urile pe care le-am avut. Din punct de vedere al calității imaginilor și funcțiilor e un mare pas înainte pentru mine pentru că e mult mai nou. De la rezoluție (40 mpx față de 16 mpx) până la focalizare sau calitatea imaginii în lumină slabă.

Cred că din punct de vedere al costurilor e cam același lucru la mirrorless, pentru rezultate profesionale e de așteptat să te coste cam 4 mii de euro un echipament cât de cât. Pentru mine schimbarea și-a atins scopul, am reușit să-l iau mai des cu mine și să fotografiez mai mult, lucru pe care intenționez să-l fac și la anul. Dacă va mai fi vreun aparat complementar? acum zic că nu, dar cine știe…

Un tablou original, 1/1, la comandă

Greu de intuit lucrurile care îmi plac în viață, nu?

Unul dintre lucrurile mele preferate din acest an, e o pictură în ulei, vârful piramidei fiind din foiță de aur.

Cărți și benzi desenate

Am cumpărat câteva cărți anul ăsta, dar de departe preferatele mele sunt cele despre albumul The Darks Side of the Moon al celor de la Pink Floyd, apărute cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la lansarea albumului.

Sunt cărți de tip coffee table books, sunt bune de răsfoit atunci când asculți muzică. La capitolul benzi desenate, m-am hotărât să cumpăr ceva pentru că am tot urmărit grafică și animație digitală SF – Cyberpunk. Nu intenționez să încep vreo colecție, le-am cumpărat pentru a admira arta ce le compune.

Căști – Meze 99 Classics

Postarea despre ele e aici. Le-am evitat mult timp pentru că nu mi-a plăcut designul în mod deosebit, dar m-am hotărât să le iau pentru că 1) erau la reducere, 2) aveam nevoie de niște căști închise așa mai de toată ziua și 3) sunt românești.

Sunt foarte mulțumit de achiziție, pe HD800 și amplificator s-a pus praful, nici nu mai țin minte când am ascultat la ele ultima dată. N-am de gând să renunț la ele, doar că 99 Classics au fost o alegere comodă de vineri sau sâmbătă seara când voiam doar să ascult muzică, fără să fiu prea atent la detalii – sună bine, sunt comode și nu sunt obositoare (din punct de vedere al curbei de frecvențe).

Technics SL1200GR2

Un upgrade important pentru mine, nu eram hotărât să fac acest pas anul ăsta, dar au fost prețuri bune de BF. 

Sunt foarte mulțumit de achiziție, diferența e mare față de ce aveam înainte. La anul mă gândesc să îmi cumpăr și o doză Ortofon 2M Black pe un head shell diferit, se spune că Ortofon ar face cele mai bune doze MM (moving magnet), dar următoarea achiziție importantă va fi amplificatorul Technis SU-G700M2.

Rucsacul Peak Design Everyday Backpack Zip

Mai pe larg aici despre motive și cum am ajuns la el. Eu de departe cel mai scump rucsac pe care l-am cumpărat, dar până acum, pentru mine, își merită pe deplin banii. Până acum e singurul cu care pot căra ușor un aparat foto (adică pot crea un compartiment accesat separat la partea de jos) și asta m-a ajutat mult inclusiv la drumurile cu avionul. Sunt mulțumit și de etanșeitate și durabilitate, evident într-un context urban, nu e un rucsac pentru drumeții sau condiții extreme. 

E solid și destul de mic, dar atunci când e încărcat nu e chiar ușor de cărat – e totuși cel mai comod pe care l-am avut la dimensiuni așa mici și la o greutate de 5-6 kg.

Muzică 

Spuneam anul trecut că vreau să încerc mai multe albume și să ascult cât mai multă muzică – fix așa a fost. Am cumpărat destul de multe discuri și CD-uri, cu unele am mers la sigur (best of sau albume pe care le cunoșteam), iar cu altele am încercat ceva nou, ca de exemplu Talking Heads, Oasis sau U2.

Un album pe care l-am cumpărat fără să-l ascult, și care îmi place foarte mult, e Luck and Strange al lui David Gilmour – l-am cumpărat atât pe vinil albastru cât și pe vinil portocaliu și, evident, pe CD.

Îmi plac mult și albumele japoneze, am cumpărat Backlash (Bad English) și câteva de la Rolling Stones. De menționat albumul Scientist wins the World Cup pe care l-am găsit cu greu, tot la categoria încercat ceva nou.  

Chitară electrică – Fender Squier Stratocaster

Pentru că voiam un „Strat” și asta înseamnă să fii adult, te duci și îți cumperi.

Cafeneaua (mă rog, lanțul de cafenele) Laduree

Probabil am fost (și sunt) un ignorant, dar eu unul n-am auzit de lanțul ăsta. Prima dată am fost în Dubai Mall, în 2017 și/sau 2019 pentru că ni s-a părut interesant decorul, deși stilul clasic nu e chiar pe gustul meu. Mi-a plăcut mult, așa că am fost și anul ăsta și am luat un ecler cu fistic. Cei care mă cunosc știu că dulciurile și prăjiturile nu mă dau pe spate în viața asta, de multe ori când mi se oferă prăjitură mănânc din politețe, dar eclerul ăla a fost ceva WOW. Și am mai mers o dată, să mă asigur că n-a fost vreun accident, că nu aveam eu glicemia prea mică și m-am bucurat din ceva dulce obișnuit. Știu că e cam ciudat să fie așa ceva în listă, dar cumva mi-a rămas aproape de suflet.

De final

Cam atât pe moment, mă retrag și eu cu familia (a venit Crăciunul de când am început să scriu) pentru că am un chardonnay de Sâmburești la rece și vreau să fac un risotto cu pure de mazăre. Pentru mine a fost un an în care mi-am făcut multe pofte și ma simt luat pe sus de un val de recunoștință – așa că am și pentru voi același îndemn, să ne bucurăm de ce avem, chiar dacă ne dorim mai mult tot timpul. Vă rog să o luați încet cu maionezele, că îmbătrâniți la fel ca dam ăsta, și să aveți sărbători fericite. Sau liniștite, sau letargice, așa cum ies ele, nu trebuie să fie rupte dintr-o emisiune a lui Jamie Oliver. Poate închei anul cu o postare de recapitulare și planuri pentru la anul, în funcție de dispoziție.