viata

Început de 2026 – gânduri și planuri

Încep prin a vă spune că urmează o postare destul de plictisitoare, dar dacă nu aveți altceva mai bun de făcut luați un ceai sau o cafea și imersați-vă în stilul beletristic de mare rafinament al lui dam ăsta. Am evitat cuvântul rezoluții, chiar dacă mi-a plăcut ideea și am folosit conceptul în anii trecuți, pentru că pentru anul 2026 mi-am propus niște chestii mult mai vagi. Singurele lucruri pe care vreau cu adevărat să le realizez sunt personale, restul sunt niște gânduri sau dorințe pe care le pot pune în practică sau nu.

O să încep cu chestiile personale. Spre sfârșitul anului trecut am intrat într-un vârtej de stres, oboseala și nervi în general, am devenit irascibil, neatent, distras și în general indispus. Nu știu cum se numește acum, că e burnout, oboseală cronică sau există alte exprimări la modă, dar nu vreau să mai ajung acolo. În vacanța de sărbători am încercat practic să mă odihnesc și să mă vindec, așa cu retrospecție. Deci primul obiectiv pentru 2026 e să nu mai ajung acolo și să pot fi mai aproape mental de cei apropiați. Asta înseamnă să fiu mai atent când cineva din jurul meu se descarcă și are nevoie să fie ascultat, dar și să pot urmări când cineva e presat de o problemă și are nevoie de o poveste, o bere sau de o încurajare.

Tot personal, partea de fitness. În 2026 nu mai vreau să fiu obsedat de antrenamente, pentru că oricum nu reușesc să mă țin de un program serios. Vreau însă să fac des mișcare, de exemlu să merg pe jos în zilele în care știu că nu voi face vreun antrenament – cu un obiectiv de 10-15 mii de pași. O să încerc să mă țin de mici rutine zilnice care să includă genuflexiuni sau abdomene, o să mă gândesc mai exact și o să încerc să fiu mai responsabil. Legat de greutate, se simt multiplele ieșiri la bere (și implicit mâncarea de berărie) de anul trecut, așa că aș vrea să tai cam 3 kg. Nu vreau să se înțeleagă greșit, ieșirile alea la bere fac parte din partea pozitivă a lui 2025, trebuie doar să compensez pentru că nu mai am 25 de ani.

Trecem la chestii mai vesele și continui cu fotografia. Neapărat mai multă fotografie, inclusiv cu ce e în jurul meu. Mai multe cadre, mai multe fotografii printate. Am început deja asta la sfârșit de 2025 și mă ajută și noul aparat ceva mai compact. Cadrul de mai sus e dintr-un parc, pe drumul spre casă după ce m-am întâlnit cu un prieten la o pizza. Chiar și fără rucsac am avut la mine aparatul și dacă tot mi-a plăcut cum era luminat acel mesteacăn… click.

Încerc să mă abțin de la a mă uita după alte camere foto pentru că acum chiar nu mai am ce face cu mai mult echipament. Mă voi uita însă la alte accesorii și chestii mărunte, mai ales că un trepied tot nu am reusit să-mi cumpăr. O să încerc să mă joc și cu acele recipes pentru film simulations și, dacă reușesc să le folosesc destul de mult, poate fac o postare aici.

Film simulations îmi plac foarte mult, mai ales că le pot schimba în prelucrarea ulterioară din Lightroom, dar recipes presupun să fotografiezi jpg, iar lucrul cu jpg nu mă încântă deloc. În primul rând, jpg au nevoie de resize pentru că sunt mult prea mari pentru a fi postate direct. În al doilea rând ar trebui să am mai multă grijă la expunere, pentru că e mai greu să o corectezi ulterior. În al treilea rând, la ISO mare e mult mai ușor să scoți zgomotul de imagine din RAW, chiar dacă mai nou am nevoie de astfel de prelucrări tot mai rar. Dar voi încerca pentru că îmi plac anumite tonuri care imită diverse filme foto.

Înainte să ajungem la muzică, alte hobby-uri. În 2026 nu mai vreau să-mi impun alte obiective nerealiste. Am timpul limitat, am (teoretic) două joburi și o afacere pe lângă, nu vreau să smă mai gândesc să transform orice într-un posibil side gig. Așa că dacă o să am timp și chef să intru în Blender sau VSCode o să o fac. Dacă nu, asta e. Apropo de Blender, am tot urmărit canalul lui Rasmus, îmi place mult abordarea lui și modul relaxat (și cu muzică de fundal) în care discută idei și concepte.

Ajungem la muzică. În 2025 am ascultat muzică nouă pentru mine – The Cure, Arctic Monkeys, Jazz etc. De altfel am tot cumpărat jazz de zici că sunt mare fan, uite câte am adunat:

Am început cu Kind of Blue al lui Miles Davis, considerat album de referință, apoi am continuat cu colecția de la Blue Note – și da, ajută și faptul că vin pe vinil albastru. Am urmărit inclusiv jazz cu mai multă chitară, cum e Kenny Burrell. Am încercat și ceva modern (Nubya Garcia), apoi clasici pe discuri de calitate superioară. Finalul, că e suficient, e cu ce am găsit nou, concerte de la Paris sau Tokyo. Suficient jazz pentru moment.

Tot în 2025 am cumpărat echipamentul pe care mi l-am dorit, iar experiența de ascultare mi s-a îmbunătățit considerabil. Deși ziceam că am terminat cu principalele componente, am în continuare în wishlist un CD player Technics, un amplificator de căști și niște doze de pickup. CD player-ul mai poate să aștepte, cu amplificatorul de căști trebuie să încerc să mă documentez pentru că DX3 Pro+ nu duce tot timpul căștile HD820. Cu high gain puterea ar fi suficientă, dar sunetul are de suferit, iar pentru Sennheiser e păcat să faci compromisul ăsta doar pentru a asculta destul de tare. Așa că mă uit de ceva mai puternic, poate tot de la Topping. Mi-ar plăcea un WA7 de la Fireflies pe lămpi, dar am găsit doar prin Polonia și nu prea aș vrea să dau peste 2000 de euro pe un amplificator de căști.

La doze cam știu ce vreau, voi începe cu Ortofon 2M Black, rămâne de văzut unde găsesc și cât costă – până acum am văzut prețuri între 500 și 800 de euro, mai e și o ediție specială Ludwig van Beethoven despre care unii spuneau că merită diferența de bani. Nu sunt hotărât nici pe ce head shell să merg, aș cumpăra tot Technics care nu se prea găsesc. O să revin pe aici cu detalii.

În continuare rămâne să ascult cât mai multă muzică și pe cât posibil să încerc albume noi (mai sus e Rolling Stones – Their Satanic Majesties Request în ediție limitată) și să caut cafenelele care au și vând muzică. Din fericire au început să apară și pe la noi, așa că o să încerc să ajung să le vizitez. Abia aștept să-l iau cu mine și pe Florin, de care sunt foarte mândru – și-a luat 3 pickup-uri, 2 amplificatoare și nu știu câte boxe în câteva luni.

La capitolul altele, anul ăsta mă gândesc că poate merit și eu o bicicletă nouă. Cabluri integrate, frâne hidraulice, schimbătoare electrice, adică rahaturile noi și scumpe. Mihai, dacă prin absurd citești aici, când te întorci din Vietnam vreau să te invit la mine la birou să discutăm ce construim anul ăsta – trebuie să fie la birou, pentru că nu vreau să iau treaz decizii de zeci de mii de lei. Nu e însă un must have pentru anul ăsta, dacă nu voi avea atenția necesară voi continua să pedalez cu ce am.

Evident voi păstra obiceiurile bune de anul trecut (ieșitul la bere în zilele cu soare), mai ales ceea ce mă ajută mental să mă detașez de porcăriile cotidiene. Cu așta aș vrea să finalizez postarea, vă doresc tuturor ce-mi doriți voi mie. Să aveți un an nou cât se poate de fericit și când dați de greu încercați și cu muzică – uneori ajută, alteori nu, dar e ceva de care avem nevoie în viața asta.

dam ăsta’s favourite things – 2025

Iată că a trecut (aproape) încă un an, așa că m-am gândit să păstrez vie tradiția de a vă arăta și vouă ce mi-a plăcut în mod deosebit – adică ce prostii mi-am mai cumpărat sau am încercat. Aici e primul episod, cu lucrurile de anul trecut. Ideea nu e de a prezenta obiecte scumpe, pentru că e evident că dacă ți-ai luat o mașină de o sută de mii de euro îți place, ci lucruri mici pe care le-ai descoperit în timpul anului. Dar eu am uitat de lucrurile mici pentru că mi-am luat lucruri scumpe, na, asta este. Probabil că e evident cam ce urmează în continuare dar hei, facem o sinteză, ne uităm la niște poze, te scalzi în stilul fermecător de beletristic al lui dam ăsta și bem un pahar de ceva în ajun de sărbătoare. Tradiția spune că sunt obiecte pe care le-am descoperit în 2025, nu neapărat lansate în 2025 – de fapt eu n-am nimic lansat nou, ci doar chestii mai vechi la care eu abia acum am ajuns. Fără o ordine sau prioritizare anume, hai să începem.

iMac 5K 2017, pagina oficială aici, modelul ales de mine în printscreen-ul de mai jos.

Povestea lui pe scurt, aveam nevoie de un PC cu Windows, neapărat X86, nu ceva virtualizat pe noile procesoare M. Aveam deci opțiunea unui PC clasic cu monitor saaaaaaaaau, Mac cu Intel. De mult timp îmi doresc un iMac, așa că asta a fost ocazia să cumpăr unul – destul de vechi, dar cu un ecran foarte bun, usb-c și thunderbolt și suficient de puternic pentru ce aveam eu nevoie. A fost cam 900 de euro și îmi place foarte mult, mi se pare un preț bun pentru ceea ce oferă încă. E best of both worlds, Windows 10 și MacOS în dual boot – primul strict pentru muncă, al doilea pentru restul. Mai aveam alternativa unui monitor și un MacBook Pro 2019, dar eu nu folosesc laptopurile astfel – ori e laptop, ori e desktop. Cam atât ar fi de zis, îmi place, mi-a intrat sub piele, chiar dacă a ajuns la mine mai târziu.

Fujifilm X100VI – cred că era doar o chestiune de timp, voiam un aparat în genul unui rangefinder, iar anul ăsta a fost momentul.

E genul de aparat cool, nu e cel mai la nici un capitol și nu e neapărat un raport bun calitate – preț. Eu l-am luat pentru că e (mai) compact decât un X-T5, cel puțin cu obiectivul 16-55 mm. Există și alte aparate mai mici, dar pentru mine ăsta are un farmec aparte. Principalul scop pentru mine a fost un rucsac mai ușor și fotografie mai multă, cel puțin până acum a fost îndeplinit. Mai jos câteva cadre din ultima vreme, deși majoritatea cadrelor pe care le-ați văzut aici sau pe Instagram în ultima vreme au fost făcute cu X100VI.

La modul pragmatic, puteam pune un obiectiv compact pe X-T5 și aia ar fi fost, e doar un aparat pe care mi l-am dorit, e probabil al doilea aparat foto luat de moft, după Nikon Zfc.

Sennheiser HD820. Cred că era de așteptat, nu? Mai târziu, după ce a ascăzut semnificativ prețul, le-am luat și eu.

Nu știu dacă e doar așa zisa lună de miere, dar de câte ori ascult muzică noaptea la căști simt un entuziasm mai mare, intru mai ușor în atmosfera pe care vreau să mi-o aducă muzica pe care o ascult. HD800 sau chiar Meze 99 Classics sunt căști foarte bune, dar HD820, cel puțin pe moment, parcă răscolesc altceva în urechile mele. Aș vrea să mneționez însă că trebuie să-ți placă direcția în care a mers Sennheiser cu ele, pentru că am văzut mulți oameni nemulțumiți. Probabil că dacă îți plac, îți plac mult, dar dacă nu-ți plac… n-o să te împaci cu ele, cel puțin astea sunt reacțiile pe care le-am văzut eu. Deși spuneam că fac o pauză cu echipamentul audio, amp-DAC-ul meu de birou (Topping DX3 Pro+) nu face față tot timpul și va trebui să caut ceva mai puternic. Las asta însă pentru postarea cu rezoluțiile pentru 2026. Într-un cuvânt, fantastic!, mă bucur că le-am cumpărat.

Technics SU-G700M2. Și ăsta era evident, nu? Un center piece al sistemului meu stereo, alături de Technics SL-1200GR2.

Nu vreau să repet ce am scris deja în două postări, e evident că e un amplificator high end (Grand Class, cum îl numește Technics). Îl am deja de ceva timp și încă mă suprinde la anumite albume cu ce reușește să scoată în materie de calritate, spațiu și separare a instrumentelor. A trecut într-o zi un prieten pe la mine (și el pasionat de muzică) și am zis să-i arăt și lui minunea. Pnetru că știu că preferă chitara acustică în detrimentul celei electrice, am pus Pink Floyd – Wish you were here (versiunea live at Knebworth 1990). În timp ce asculta l-am văzut cum zâmbește (nu e fan Pink Floyd) și îmi spune că se aude pana pe corzile chitarei – fix despre asta e vorba, asta trebuie să facă un sistem audio.

Ceasuri, mai exact două: Citizen Promaster Altichron și Casio G-Shock GBD-200. Trecem în lumea chestiilor mai ieftine și relativ banale dar din nou, modele mai vechi pe care abia le-am descoperit eu. 2025 e anul în care mi-am scos din dulap pasiunea pentru ceasuri și am acceptat faptul că trebuie să am și să port mai multe. Până acum luam câte unul, îl purtam câțiva ani, mă plictiseam de el și îl aruncam într-un colț. Nu, de acum încolo stau toate într-o cutie dedicată, așteptând să fie purtate. Revin, Citizen, pe care l-ați mai văzut pe aici:

Mare, ecran încărcat, îmi place la nebunie. Până acum rezistă foarte bine (inclusiv la o căzătură cu bicicleta) și a trebuit să-l cumpăr. Dacă stau să mă gândesc puțin, cred că e singurul ceas pe care l-am cumpărat atât de repede, la restul, deși mult mai ieftine, am cugetat mai mult.

G-Shock GBD-200 l-am luat recent pentru că voiam ceva ușor, cu aspect retro, de toată ziua. Genul de ceas ieftin (150-160 euro) pe care să nu-l menajezi deloc, indiferent că-l lovești de pereți, mobilă, sau învârți cărbunii sub grătar.

L-am luat fără prea multe calcule, magazin, vitrina G-Shock și aia a fost. Abia acasă mi-am dat seama că e un smartwatch cu notificări, setări în aplicație și tot tacâmul. Eu am setat doar măsurarea pașilor, nu mă interesează notificările la un astfel de ceas. Mi-a plăcut că e mic, ușor și are display negativ, chiar dacă în general îmi plac ceasurile rotunde.

O chestie care e un fel de lapă cu alien head. Pentru că îmi plac în general chestiile cu alien head, nu știu. Prima dată am zis că e o porcărie și n-am cumpărat, a doua oară am cedat – nu regret, e o mică porcărie care îmi place.

Trabucuri Santa Damiana. Anul trecut de Secret Santa am primit de la o colegă un trabuc Santa Damiana și mi-a plăcut foarte mult. Ioana nu știa ce e aia Santa Damiana, eu nu știam ce e aia Santa Damiana, dar se pare că domnișoara de la magazin știa ce face.

Evident, depinde de mărime, dacă e ediție limitată sau nu, dar le-am remarcat în mod deosebit, iar acum de câte ori cumpăr țigări de foi, caut decav și de la Santa Damiana.

Cea mai tâmpită chestie pe care am cumpărat-o în 2025. În timp ce mă uitam prin casă și făceam pozele de mai sus am văzut acel ceva pe care încă nu-mi dau seama cum am ajuns să-l cumpăr – mahmur? foame? sete? menstruație? menopauză? tulburări psihice? Ei bine…

…chibrituri de la Zara Home. 10 euro de care puteam mânca sau bea (nu amândouă, în 2025) dar nu, eu a trebuit să iau un recipient de sticlă cu dop de plută cu chibrituri. Orice a fost în capul meu atunci sper că a plecat între timp.

Și cu asta am ajuns la final, evit să menționez diverse albume, poate mai bine într-un articol separat pentru că am încercat destul de multe anul ăsta. Am încercat destul de mult jazz sau formații noi pentru mine (The Cure sau Arctic Monkeys), dar nu fiecare are un loc aparte, n-aș spune că ar trebui să aibă un loc în lista de mai sus. Până la următoarea postare o să vă urez Crăciun / Festivus / Cesărbătorițivoi fericit, poate chiar și la mulți ani și an nou fericit dacă mă lovește lenea (sau mahmureala) și trecem în ianuarie. Dar sigur vin rezoluții însă, spoiler, sunt mai moi așa, mai bătrânești.

Duminică leneșă și EDC

Până să ajungem la ornamente de sărbători și ale prostii pe care sunt toate șansele să mi le cumpăr, am vrut să vă povestesc despre partea de muzică și fotografie, cum se integrează noile achiziții. Sunt însă destule de spus și o să încerc să fac postări separate, mai scurte și mai la obiect. Pentru că încerc să-mi menajez spatele (îmbătrânesc, maică), am început să mă uit în rucsac și să fac modificări. Ar trebui să și călătoresc puțin în perioada următoare, așa că m-am gândit că e bine să reduc ceea ce consideram eu că e strictul necesar. Mi se spune tot timpul că „tu cari oricum toate prostiile în rucsac”, hai să vă arăt și vouă – probabil și voi veți fi de aceeași părere (dacă da, sunteți hateri).

Vă propun în continuare să bem o cafea, să ascultăm un jazz, iar eu să vă arăt ce car după mine zi de zi. Am tot cumpărat în ultima vreme jazz, de parcă aș fi pasionat, dar eu am impresia că nu mai găsesc ceva important de cumpărat prin magazine în materie de albume și cumpăr altceva – jazz în cazul ăsta. Nu-i spuneți doamnei, că o să zocă să nu mai cumpăr deloc dacă nu e ceva care chiar să-mi placă. Nu poți să nu mai cumperi deloc, ce discutăm aici…

Eu o să continui cu Wes Montgomery, o achiziție recentă. Cred că într-o zi urâtă de iarnă o să fac poze la toată colecția de jazz să vă arăt, așa fac și eu ordine. În pozele de mai sus e și sursa, Technics SL1200GR2 și Ortofon 2M Blue. Dacă vi se pare prea încrcat jazz-ul, vă recomand Eric Marienthal, mult mai modern și mai melodios. Cafeaua, am încercat să fac niște cadre ca să aduc puțină atmosferă, dar nu cred că au ieșit. Da știu, mă văd și eu într-unul din ele, e tot espressorul din inox, nu am ce să fac. În viitor o să încerc mai mult.

Știu că e groaznic primul cadru, voiam să zic că pentru un espresso dublu folosesc 18 g de cafea proaspăt măcinată și un timp de extracție de aproximativ 40 s. Cafeaua e ok, dar mi se pare că nu am o extracție cum trebuie de fiecare dată și vreau să-mi cumpăr 2-3 accesorii pentru a uniformiza cafeaua în portafiltru. Cred că v-ați dat seama că nu mă pricep încă nici la latte art, altfel aveam o poză cu produsul finit. Fac progrese totuși. Cafeaua e Lavazza, de obicei caut ceva mai puțin prăjit, chiar dacă asta înseamnă uneori o cafea mai acidă. Încă experimentez, pe măsură ce învăț o să mai postez, poate îmi explică cineva cum fac totul complet greșit.

EDC. De obicei EDC (every day carry) se referă la ce ai la tine, prin buzunare, dar eu m-am gândit să includ TOT ce am la mine, cu buzunarele terminam mult mai repede.

  1. MacBook Pro 16” (M2 Pro, 16 GB RAM, 512 GB) – pentru mine nu e suficient nimic de 13” sau 14”, dar în viitor mă gândesc la MacBook Air 15”, mai ales că nu tot timpul am nevoie de o putere mare de calcul.
  2. Caiet pentru notițe – cred că ăsta e Moleskine. Încerc un sistem cu 4 elemente în ultima vreme, un caiet pentru job-ul normal, unul pentru afacerea personală, unul pentru hobby (programare și idei de grafică momentan) și Apple Notes. În imagine e caietul pentru afacerea personală, cel pentru job rămâne la birou, cel pentru hobby rămâne acasă.
  3. Stilou Parker și creion mecanic Rhodia. Nu știu ce să zic de creionul ăla mecanic, nu-mi place în mod deosebit, dar ce am avut de la Parker nu prea mai merg și nu găsesc altele care să-mi placă.
  4. Citizen Promaster Altichron, îl port împreună cu un Apple Watch Ultra. Primul îmi place, al doilea e doar pentru tracking.
  5. AirPods – cred că generația a treia sau a patra, cele fără anulare de zgomot. Nu prea vorbesc la telefon cu ele, ascult muzică sau podcast-uri pe stradă. Au o cutie de plastic pentru că și doamnei i-am luat la fel și risc să mă trezesc că mi le ia „din greșeală”.
  6. SSD portabil Samsung T5 (1 TB) și cablu usb-c – usb A.
  7. 2 stick-uri – nu le prea folosesc, dar nu strică să le am la mine, unul dintre ele de obicei are tot timpul un sistem de operare.
  8. Fujifilm X100VI.
  9. Cititor de card SD Sandisk.
  10. Adaptor usb-c – ethernet, are și un port usb A.
  11. Cablu Apple usb-c.
  12. Cablu Apple de încărcare 240 W – l-am luat pentru încărcătorul de la 14.
  13. Acumulator SmallRig pentru Fujifilm X100VI.
  14. Încărcător Apple 70 W. Mi-am dat seama că nu prea am nevoie de încărcătorul de 100 W cu care a venit laptopul, așa că am cumpărat unul mult mai compact, care ar trebui să fie suficient on the go.

Telefonul e un iPhone 13 Pro Max care face luna viitoare 4 ani și pe care aș vrea să-l mai țin încă 1 an. Am adăugat portofelul magnetic de la Apple, pentru că acum am buletin de-ăla nou care e cât un card. Nu prea îl țin pe telefon, ci de obicei în buzunar, iar la mine am tot timpul buletinul, permisul de conducere și unul dintre carduri. În rucsac mai țin un portofel cu cardul de sănătate, cash și alte carduri.

Mai sus sunt chestii pe care le mai iau cu mine ocazional. În partea dreaptă un cuțit ieftin de la Decathlon iar sub el un multitool Leatherman, în stânga două Zippo pe benzină și un cutter de trabucuri. În mijloc, evident, două trabucuri, aici Santa Damiana. Dacă nu e evident, atât la brichete cât și la cuțit / multitool aleg doar una / unul.

La toate cele de mai sus se adaugă două seturi de chei. Chestia asta cu cafeaua, fără alcool, nu merge, o să mă opresc aici. Data viitoare suntem din nou bețivani și o să vă povestesc despre fotografie și muzică.

Sennheiser HD820 – Impresii

Aș vrea să evit noțiunea de recenzie sau review pentru că nu cred că mă pricep suficient la evaluarea echipamentului audio și nici nu am încercat destul echipament pentru a avea o imagine de ansamblu. Sennheiser HD820 sunt niște căști scumpe și performante, pe care mi le doresc de ceva timp, așa că o să povestesc puțin despre – impresii, aș spune. Ca de obicei, fără discuții foarte tehnice, cu câteva poze și o postare, sper eu, nu exagerat de lungă. Cred că vor fi două părți importante, de ce? și cum se aud.

Pentru de ce? vă propun un story time, pentru că se poate spune că am ales o direcție cu Sennheiser. Prin 2016 îmi cumpăram prima pereche de căști mai serioase – ceva wireless de la Sony. Am ascultat foarte mult la ele, la birou și acasă, le plimbam cu mine aproape zi de zi, lucru care s-a simțit – s-au rupt, s-a degradat rău căptușeala (padding-ul). Așa că prin 2018 – 2019 căutam alte căști, convins că wireless-ul (bluetooth mai exact) e soluția. M-am uitat la tot ce aveau Sony și Bose și am tot crescut bugetul, de la 200 de euro la 4-500, cât erau cele de la Bang&Olufsen. Ultimele păreau ok, ceva mai bine construite ca restul, dar parcă nimic deosebit, iar frunzărind internetul după review-uri și recomandări, am văzut HD800 de la Sennheiser. Cablu, amplificatoare, audiofili, lucruri parțial noi pentru mine – deși pasionat de muzică de când mă știu, la echipamentul ca lumea mă uitam așa, de la distanță. Fermecat mai ales de design, în 2020 cumpăram, reducere, HD800 – cam 900 – 1000 de euro pe atunci. Dacă astea păreau scumpe, alternativele erau HD820 și Sony Z1R, alternative care se apropiau de 2000 de euro pe vremea aia.

Review-urile la HD800 erau oarecum împărțite. Pe de o parte Sennheiser a reușit ceva deosebit cu efectul de scenă (soundstage), care pe scurt înseamnă un sunet natural, aerisit, cu impresia că ești la un concert, pe de altă parte sunetele înalte de multe ori erau deranjante, obositoare. Totul culmina cu S-ul cântărețelor care de multe ori suna ascuțit, înțepător. Sigur, asta ține de calitatea înregistrării, de altfel te-ai aștepta de la un echipament precis să scoată în evidență defectele. Cu toate astea mi-au plăcut și îmi plac, sunt analitice și deosebite prin acel efect de scenă. Au fost și primele mele căști deschise (open back), fără de care acel efect de scenă nu este posibil. Acum, dacă ai unele deschise n-ar strica să ai și unele închise, am zis eu, cu gândul la 820. Ca o concluzie, prima mea pereche de căști serioase a fost ceva analitic și… nu pentru oricine. Un alt (posibil) defect este impedanța mare (300 ohm), pentru care ai nevoie de un amplificator, fie unul clasic, fie un DAC-AMP pentru căști, sau măcar un dongle-DAC, cum e cel de la FIIO, din imaginea de mai jos. După mai multe încercări, am rămas la un Topping DX3 Pro+ și un dongle-DAC de la FIIO.

Vă povesteam prin alte postări că am cumpărat la un moment dat 99 Classics de la Meze, dar sunt niște căști mult mai ieftine, de toată ziua cum s-ar spune.

Am ajuns în prezent, când m-am hotărât să cumpăr și HD820, la un preț de aproximativ 1200 de euro – destul de mult, dar un preț rezonabil pentru ceea ce oferă. Până să ajungem la sunet, câteva cadre cu ele – come on, sunt poate cele mai sexy căști de pe piață!

Căștile sunt din plastic, ceea ce înseamnă că sunt foarte ușoare și comode, chiar dacă nu par la fel de solide ca altele construite cu mai mult metal. Momentan sunt mulțumit de H800, încă nu am schimbat nimic la ele și mi se pare că rezistă în continuare bine. Am cumpărat un cablu nou pentru că cel vechi are o tăietură, dar cred că e vina mea, mi-e greu să cred că în lipsa uzurii te poți trezi din senin cu așa ceva. Încă o dată HD800 spre comparație, HD820 au un design similar, închiderea însă fiind cu sticlă.

HD820 păstrează impedanța de 300 ohm și deci nevoia de amplificare. Într-un fel îmi place mai mult argintiul, dar mi se pare că parcă se completează într-un fel cele două perechi de căști. Nu știu, parcă n-aș renunța la nici una dintre perechi. De notat faptul că HD800 au ca urmaș HD800S, care se spune că ar corecta o parte din defectele de răspuns la frecvențele înalte ale primelor. Ambele modele însă au fost concepute pentru un sunet aproape neutru și analitic, crec că la acest nivel contează mult preferințele, nu cred că e greșit să-ți placă sau nu această abordare. Hm, cam multe cuvinte pentru a spune că le-am vrut pur și simplu, nu?

Cum se aud? Fantastic după umila mea părere, dar la banii ăștia ține de gust. Cum spuneam, sunt niște căști proiectate să sune analitic și să dea impresia unui studio, chiar dacă sunt închise – adică un efect maxim de scenă pentru niște căști închise. E perfect normal să cauți altceva, că doar dai 1500 de euro. Ca să fac o parabolă, la o mașină scumpă te uiți la interior, la tepițerie, la culori, la butoane și comenzi, la sistemul audio, la detalii. Așa și aici, depinde în ce sistem audio vrei să le integrezi sau ce muzică vrei să asculți preponderent. Dar hai să nu mai caut scuze și să vă spun impresiile mele.

În primul rând, au acel sunet analitic, clar, precis și echilibrat. Nu te lovește nici bass-ul, nici chitara (în rock) și nici vocea, parcă ești într-un studio de înregistrări unde un inginer a încercat să compună întrega piesă cât mai echilibrat. Înițial am avut impresia multor alți review-eri, că midrange-ul (reprzentat preponderent de vocal) e puțin estompat și împins în fundal, dar nu e așa. E cumva echilibrat și clar, lucrur care îți permite să cauți și instrumentele și linia melodică, fără să pierzi prestația vocală.

Am ascultat Rebel say a prayer a celor de la Bad English (albumula Backlash pe care vi-l recomand cu căldură, apropo) pentru că vocea lui John Waite mi se pare deosebită, melodioasă dar cu puțină răgușeală specifică soliștilor de rock. În HD820 sună mai melodios și mai echilibrat, ceva la ce te-ai aștepta de la un album înregistrat, în timp în HD800 sunetul e puțin mai aspru și mai larg, similar unui concert. Sunt experiențe puțin diferite, n-aș spune că trebuie excluse una dintre cele două perechi. Eu personal caut și variante live, dar și înregistrările de studo, ambele mi se pare că au particularitățile și farmecul lor.

Asta înseamnă că HD800 pot deveni obositoare cu acea asprime prezentă de multe ori la frecvențele mai înalte. Ăsta a fost momentul însă când am dat jos HD800 și am continuat doar cu HD820, dar la muzica pe care o ascult frecvent.

Echilibrul frecvențelor mi-a permis să dau volumul mult mai tare decât ascult de obicei și atunci am început să dau din cap și să mă bucur cu adevărat de muzică, aceal plăcere și acea vibrație interioară pe care o ai când simți că muzica te prinde. Chitara lui Bruce Springsteen (un Telecaster) e mult mai melodioasă, de exemplu în I wish I were blind în cele două solo-uri de chitară. Solo-urile lui de chitară sunt intense, agitate, puternice, bazate pe ritm, uneori sună dur în HD800, însă HD820 păstrează clariteatea și ia puțin din duritate.

Am ascultat These days de la Bon Jovi, de pe albumul cu același nume și care mie îmi place foarte mult. Mie personal înregistrările lor îmi par comprimate și nu foarte de calitate, dar își ating scopul pentru că scot în evidență vocea lui Jon Bon Jovi, chitara lui Richie Sambora și ritmul lui Tico Torres la tobe. Mi-a placut foarte mult cum sună HD820, parcă am primit mai mult dintr-o melodie abstractă, care te invită să o asculți cu atenție – sunet incredibil mi-am notat, în timp ce ascultam. These days e o melodie care mă face să mă gândesc departe, de obicei nu caut să analizez nimic atunci când o ascult. De obicei, însă acum s-a schimbat puțin percepția.

Până aici sursa a fost Apple Music apropo, preponderent lossless. Zic preponderent pentru că nu sunt convins că în multe cazuri se simte diferența, cel puțin nu cu amplificatorul la care ascult eu. Pentru că de multe ori ascult noapte multă muzică de pe YouTube (sunt variante pe care nu le găsesc pe Apple Music, majoritatea live), am încercat Foo Fighters – Learn to fly – asta e pe streaming, dar îmi place videoclipul. La fel, mai melodios, mai plăcut, un sunet ceva mai fin a unei melodii care are ritm, dar nu foarte multe detalii pe care să le cauți printre instrumente. Aici m-am oprit cu analiza și am continuat să mă bucur de muzica care-mi place încă 1-2 ore – Chris de Burgh, Jennifer Rush, puțin Roxette și altele.

Cam asta voiam să spun legat de sunet, nu prea vreau să fac comparații pentru că nu cred că sunt relevante. Ca și abordare și construcție seamnănă cu HD800, dar numai seamnănă pentru că e evident că Sennheiser a încercat altceva, eu le-aș numi experiențe puțin diferite. Cu 99 Classics de la Meze nu cred că am de ce să le compar, e evident că sună mai bine, doar costă de 7 ori mai mult. Așa ca idee, ce spun eu aici e în mare parte părerea multor review-eri, cu mențiunea că mulți consideră că ceea ce oferă aceste căști e insuficient. Eu aș spune că ține de gusturi, dar înțeleg de unii caută un alt timp de sunet.

Concluzii. Regret achiziția? În nici un caz, însă 2000 de euro nu cred că aș fi dat. Acum că le-am încercat, atât ca sunet cât și construcție și confort, eu zic că merită chiar la prețul la care au fost în ultimul timp, adică 1400-1500 de euro. 2000 parcă trece puțin de limita superioară a bugetului pe care l-aș aloca pentru căști. Cu toate astea, sunt convins că mai sunt multe de scos din ambele perechi (HD800 și 820) cu alte amplificatoare, am auzit că HD800 pierd din asprimea la frecvențele înalte cu amplificatoare pe lămpi, de exemplu. Sunt tentat să caut în viitor alte amplificatoare, dar în același timp nu prea caut mai mult, eu sunt mulțumit de amândouă.

N-am încercat să văd cum se aud legate la Technics SU-G700M2, dar o să încerc, atât CD cât și vinil. Nu m-am grăbit pentru că acolo ascult de obicei la boxe, în timp ce căștile sunt refugiul meu din miez de noapte, când știu ce vreau să ascult și caut comoditatea sursei digitale. Personal sunt foarte mulțumit de tot pachetul, dar eu cam știam ce propune Sennheiser cu această linie (pentru că nu e aceeași direcție la toate modele de căști), iar recomandarea mea ca cei ce nu sunt familiari cu abordarea lor să le încerce mai întâi, pentru că sunt șanse să caute altceva, iar la banii ăștia e păcat să nu asculți fix ce cauți. Atât am avut de spus, până la postarea cu aparatul, dam ăsta signing out.

Știri și Sfântul Black Friday

Sincer să fiu n-am știut ce titlu să pun, în mod paradoxal am ajuns să mă simt vinovat că nu am compus o postare cu o temă clară. Dar apoi mi-am adus aminte că asta înseamnă de fapt blogging-ul, să scrii despre chestii într-un format relaxat. În fine, blogărul vostru preferat vrea să scrie niște chestii pe scurt, ca mai tarziu să le dezvolte. Am și niște poze de prin ultimele mele excursii, așa să compenseze beletristica lui dam ăsta, să nu vi se pară că ați zăbovit pe aici degeaba.

Să încep cu știrile, două la număr. Prima, s-au lansat 99 Classics 2nd Gen de la Meze – puteți citi aici impresiile mele despre prima generație. Proiectate și ansamblate în Baia Mare, componentele fiind fabricate în China. Cu toate astea companie românească, înființată de Antonio Meze (tot de-al nostru, dar cu un nume cool) și purtată pe valuri de niște oameni pasionați. Mi-ar plăcea să mă primească la ei la sediu când trec prin Baia Mare, sunt foarte mândru de tot ceea ce au realizat.

A doua, Affinity în colaborare cu Canva au lansat Affinity (Studio), un soft care înlocuiește Affinity Photo și Affinity Designer – ultimele două fiind o alternativă șa Adobe Photoshop și Illustrator. Partea bună e că acest soft este gratuit. Foarte, foarte tare. Eu folosesc de ceva timp Photo și Designer mai mult pentru grafică, nu prea am nevoie de editare foto în afara Lightroom și sunt foarte mulțumit. Prețul era bun și până acum (50-100$ per licență, depinde și de promoții), dar gratis e și mai bun.

Și apoi a venit Black Friday. Apropo, sper că și voi ați luat consumerismul în brațe și ați zis YOLO, după care ați cumpărat toate prostiile. Urât din partea voastră dacă doar eu am sărăcit, dar asta e. Pentru mine BF a început și s-a terminat prematur, pentru că am luat legătura cu diverse magazine pentru a primi oferte înainte, în speranța de a evita nebunia. Așa că, la trecerea dintre 6 și 7 noiembrie eu aveam ultimele două comenzi date. În general nu-mi place să mă laud, gen uite căte chestii am cumpărat, dar am luat niște obiecte pe care le am de mulți ani în wishlist și vor ieși niște articole interesante în viitor.

Primul a fost amplificatorul, despre care ați citit aici și aici apoi, după mulți ani de planificare, am luat un espressor. Am ales Rocket Apartamento și o râșniță Timemore Bricks, ultima pentru că e compactă. Nu știu dacă voi dedica o postare pentru cafea, nu sunt atât de pornit în ale cafelei pe cât las uneori impresia, însă ă să fac mai multe poze care probil vor ajunge pe Instagram – știu, sunt în urmă, dar promit că nu mă las.

Pe partea de audio, niște căști de la Sennheiser pe care le urmăresc de muuult timp, doar că prețul lor m-a ținut departe ele. Câțiva ani mai târziu prețul a mai scăzut și m-am hotărât să le cumpăr. Nu vă spun modelul, păstrăm suspansul pentru că aici sigur urmează o postare separată.

Ajungem la fotografie, unde de ceva timp caut un sistem ceva mai compact. Am spus în repetate rânduri că X-T5 de la Fujifilm e destul de mic și ușor, dar cu obiectivul 16-55 mm tot ajunge la cca. 1.2 kg. Așa că la un moment dat am cumpărat un obiectiv cu focală fixă de 35 mm, iar acum am adăugat în wishlist un altul de la Sigma, dar de 12 mm.

Story time. În ultimii 10 ani am cumpărat 5 aparate (3 DSLR Canon și 2 mirrorless, un Nikon și un Fujifilm), deci se poate spune că am încercat diverse. Primul, un Canon 7D, a venit în 2015 și a înlocuit vechiul 40D, cu o rezoluție mai mare și video. În 2018 m-am hotărât să-mi cumpăr un Canon 1D Mk III, ca un last hurrah în lumea DSLR. Seria 1D m-a fermecat de la început, însă prețurile au fost mult prea mari pentru mine. Am fost cât de cât mulțumit, pentru că rezoluția de 10 mpx își arăta limitele. Calitatea era mai bună decât ceea ce scotea 7D, dar cumva acesta compensa prin cei 16 mpx.

Lăuntric, visul meu era pe jumătate împlinit, am luat cărămida pe care mi-am dorit-o, dar un model mai vechi decât mi-aș fi dorit. În 2019 aveam bilete luate pentru cursa de F1 din Abu Dhabi, iar coincidența a făcut să apară la vânzare un Canon 1D Mk IV aproape impecabil (ceea ce e ciudat, pentru că seria 1D este destinată în general fotoreporterilor, care își cam tăvălesc camerele), cu 16 mpx și îmbunătățiri cam pe toate planurile. Mi-am susținut cazul în fața doamnei și asta a fost, apoi am vândut repede 7D-ul cu care oricum nu mai aveam ce face. Am urmărit eu seria 1D, care a ajuns la 1Dx Mk II și III, dar mi-am dat seama că e un echipament greu și voluminos. Noile aparate mirrorless au intrat tare pe piață, inclusiv cu modele retro care au început să-mi intre sub piele.

În 2023 cumpăram pentru prima dată un Nikon (Zfc), cel mai accesibil mirrorless cu un body retro. L-am luat pentru a testa apele, îmi era greu să cred că urma să-mi înlocuiască 1D-ul. În inima mea era însă Fujifilm, iar câteva luni mai târziu, în 2024, am ales un X-T5 pentru care mi-am tot manifestat dragostea. Îmi plac simulările culorilor filmului și comenzile retro, practic am ajuns să fotografiez în modul manual. De altfel imaginile pe care le veți vedea în continuare folosesc Pro Negative.

Ne întoarcem în prezent cu dilema: un nou obiectiv compact sau un aparat nou compact? Și cum aparat nou > obiectiv nou, decizia s-a luat. Urmează și aici o postare dedicată.

Cred că a fost decizia potrivită, pentru că o comandă făcută în 6 aproape de ora 0:00 a ajuns în 8 la prânz, 8 fiind chiar sâmbătă.

Cam atât pe moment, vă las cu niște cadre din ultima perioadă – nu sunt cele mai reușite imagini, dar au, după umila mea părere, un farmec aparte.

Am păstrat culorile de toamnă pentru final, să nu închei într-un mod așa deprimant.

Sfârșit de vară, început de toamnă

Știți perioada și senzația, s-a twerminat vara, s-au terminat vacanțele, începe nebunia cu școala pentru părinți și copii, ne pregătim de perioada agitată a sfârșitului de an. Știu, postare la dam ăsta luni seara… te întrebi, oare s- îmbătat dam ăsta și nu mai știe ce zi e? sau o fi în concediu? Răspunsul este DA, la amândouă. Partea bună e că am pentru voi multe poze și mult mai puțină „scriitură bună”. Ca să vă convingeți că am luat-o pe ulei, în pahar am niște sauvignon blanc cu care am făcut mai devreme niște paste cu somon, iar în boxe un mix al Milei Rubio (Miami). Bun, hai să mergem mai departe cu povestea, care oricum nu interesează pe nimeni, și să ajungem la poze – mai de pe la noi, mai de pe la alții, dar și ceva special la final.

Pentru că data trecută era doar comanda făcută, am preferat să nu zic nimic ca să nu cobesc, așa că vă arăt acum ultima achizișie în materie de ceasuri: Citizen ProMaster Altichron.

E mare și are un ecran încărcat, dar a trebuit să-l cumpăr. Are mecanism Quartz, dar Eco Drive, adică are o celulă care se încarcă cu lumină naturală sau artificială. Are altimetru și busolă, ambele analogice și, cel puțin fără calibrare, deloc precise. Carcasa este din titan iar cureaua din cauciuc, e ușor și comod pentru un astfel de ceas (49 mm).

După diverse calcule și încasări, cred că mi-am făcut strategia de stricat bani pentru sezonul toamnă – iarnă 2025. Pentru început, aștept ca Radu să termine seria cu covrigi și chestii scumpe care irită lumea, să facă repede review-uri la noile iPhone după ce pune mâna pe ele în magazin și să intre în magia Black Friday-ului. Am două ținte principale anul ăsta: amplificator și un espressor. Amplificatorul e stabilit, m-am oprit la Technics SU-G700, din prețul căruia sper să se mai taie măcar un 5%, dar la espressor depinde și de viitoarele oferte: oscilez între Lelit Mara X și Rocket Apartamento, deși parcă l-aș prefera pe ultimul. În plan secundar, o doză pentru pickup Ortofon 2M Black și un headshell. Și aici depinde de ce / dacă găsesc, nu e neapărat necesară anul ăsta. S-ar putea ca anul ăsta să ajungem în Dubai, asta înseamnă că e posibil să calc strâmb și să cumpăr un Fujifilm X100VI sau un XE5. Nu am nevoie de nici unul dintre ele dar îmi plac. Le-am prin wishlist și din fericire pentru bugetul familiei, dispar repede și nu ajung să le cumpăr. În schimb dacă mă voi trezi cu unul în mână într-un magazin care are așa ceva pe stoc hmm…

Dar, ca și în alți ani în care am vrut să cumpăr ceva de BF, probabil și acum va fi ceva prematur – știți, când ești foarte entuziasmat și… se termină lucrurile mai devreme decât ar trebui – în sensul că produsele vor fi listate mai devreme la prețul redus, eu le voi cumpăra și gata, voi pierde din nou agitația specifică perioadei. În rest voi încerca să mă abțin de la acumpăra lucruri mărunte, mai ales pentru că voi vrea tot felul de lucruri din Dubai.

O să mă opresc aici cu poveștile, când voi cumpăra amplificatorul și espressorul voi veni cu detalii, sper și cu poze, în funcșie de ce pot araja prin casă când le scot din cutie. În rest, trebuie să am mai multă disciplină personală, iar aici nu voi intra în detalii pentru că am tot felul de gânduri și cred că aș lua-o prea tare pe arătură acum. Deci, poze, fără comentarii și fără o ordine anume.

Am lăsat pentru final elementul de noutate, cel puțin pentru mine, răsăritul de lună. Evident, reflexia este în mare, fiind mult mai ușor să prinzi răsăritul când nu ai clădiri sau vegetație la orizont. Plaja era puțin luminată, de aici aspectul de sol lunar. Și da, poate era mai frumos o lună plină, dar asta este. E un cadru interesant după părerea mea.

Fotografie și updates în general

Am vrut la un moment dat să scriu o întreagă postare despre fotografie în 2025, tendințe în materie de echipament, prețuri, sfaturi pentru începători etc., dar după ce m-am mai gândit mi-am dat seama că ar fi fost ceva lung și plictisitor. Plus că aș fi tras tot felul de concluzii legate de aparate pe care nu le-am folosit doar de dragul unor argumentații. Așa că am ajuns la concluzia că vă fac doar un rezumat, pentru că trăim, totuși, vremuri interesante când vine vorba despre fotografie. Asta în prima parte, apoi o să vă spun (și arăt, pentru cei ce citiți pe diagonală) ce iMac mi-am luat și recomandări de muzică. A, și poze cu flori sau ceva de genul.

Până la fotografie, eu fac câte o pauză pentru că am curățat niște discuri și le-am pus la uscat, dar vă recomand ceva rece între paragrafe – ajung și eu acolo, vin n-am la rece (deși ar trebui!), dar apă sau bere găsesc. Cât despre ascultat, încercați ceva nou. După ce termin cu discurile voi asculta Tracy Chapman.

Fotografie și camere foto în 2025

Trăim vremuri interesante, în care cererea a crescut mult datorită cererii mari de conținut video, de care producătorii, odată cu tranziția la mirrorless, au încercat să profite prin schimbarea seriilor de produse. Calitatea senzorilor și a procesoarelor de imagine a crescut, așa că majoritatea camerelor foto, hibrid și video de pe piață oferă acum rezultate foarte bune când vine vorba de calitatea imaginii. 

Principalii producători, după părerea mea, sunt Canon, Nikon, Sony și Fujifilm, fiecare dintre ei oferind o gamă largă de echipament dedicat – atât aparate, cât și obiective. Canon și Nikon sunt probabil cei mai conservatori și au țintit fotografii de sport și fotoreporterii în general, în timp ce Sony a investit foarte mult în promovare. Fujifilm a ales nostalgia și designul retro prin care se diferențiază cu succes de restul. 

Deși în fiecare an poți spune că cumperi mai mult cu aceiași bani, aparatele foto noi rămân scumpe. Aș spune că pragurile de preț se păstrează – până pe la 1000 euro amatori și semi pro, 2000 – 6000 euro pentru aparatele din gama de vârf -, dar dacă vrei ce e nou și la modă va trebui să mergi spre pragul de sus, adică spre 2000 de euro. Un exemplu e Fujifilm X100VI, feblețea internetului, care, pe unde e pe stoc, se apropie de 2000 euro. E totuși mult pentru un rangefinder cu obiectiv fix, chiar dacă rezultatele oferite sunt de nivel profesional. Tot de la Fujifilm, GFX100RF e echivalentul lui X100VI pe format mediu, undeva pe la 6000 euro. Mult, ai spune, dar e totuși format mediu. Dar e cu obiectiv fix, deci are ca țintă utilizatori aparte.

Sigma s-a distanțat de designul retro, mă rog, până la polul opus chiar, cu Sigma BF. O cameră cu un design minimalist, dar cu obiectiv interschimbabil. Pentru cine e? nu știu, pentru cine apreciază un astfel de design și care, din nou, ar da măcar 2000 euro. 

Astea sunt doar câteva exemple, au și ceilalți producători tot felul de camere, mai mici, mai mari, mai compacte sau mai puțin. După umila mea părere, suntem la un nou vârf al producției, în care fiecare producător vrea să ai un aparat foto în mână, dar urmează o cădere pentru că se vor cumpăra până la un punct. Exact ca și în cazul DSLR-urilor pentru amatori acum 10-15 ani, mulți își vor da seama că un aparat foto e o chestie pe care o cari după tine și trebuie să faci niște reglaje, altfel ai rezultate mai proaste decât oferă un telefon mobil de ultimă generație. Iar pasionații, ca mine, câte camere să cumpere? Recunosc, cu un buget limitat mi-aș cumpăra fără să clipesc 4-5, dar cu același buget nelimitat nu mi-ar mai trebui altele vreo 10 ani. Iar profesioniștii, cei care folosesc zilnic un astfel de echipament, nu se vor uita la exemplele mele de mai sus pentru că nu sunt ce au ei nevoie. Sper să mă înșel totuși și consumerismul să permită producătorilor să ne ia ochii și în următorii ani. Poate Fujifilm a descoperit rețeta succesului, pentru că ultimele lor camere se găsesc foarte greu datorită cererii mari.

Tot ca o părere personală, nevoia de conținut video a contribuit la succesul camerelor compacte. La 1000-2000 euro cei ce produc conținut pe rețelele sociale, sau chiar YouTube, și-au permis să experimenteze mai mult, iar asta a făcut să crească din nou cererea pentru astfel de aparate. În trendul ăsta al inflencerilor și al percepției de cool s-au aruncat și producători mult mai serioși (în sensul de rigizi), ca de exemplu Leica sau Hasselblad cu aparate tangibile ca prețuri. Au țintit amatorii și profesioniștii amatori de altceva, acei profesioniști sătui de Canon și Nikon. 

Am lăsat la urmă nebunia asta cu AI. Din nou, ca o impresie personală, nu vom avea procesarea agresivă de pe telefoane pe camerele foto, nu neapărat datorită celor ca mine care vor să facă procesarea post, ci din cauza costurilor. Cred că un aparat foto cu capacitatea unui telefon mobil ar costa foarte mult datorită puterii de procesare necesară unui senzor mult mai mare, dar și nevoia de un software bun și optimizat continuu. Aș spune că și în viitor, o experiență exclusivă point&shoot similară telefoanelor nu va veni pe camerele foto / video, iar AI va fi utilizat cu măsură. În schimb observ că software-ul de post procesare e tot mai simplu și mai intuitiv, poate că acea procesare se va face pe un telefon sau un laptop printr-un simplu tap, în baza unui raw descărcat wireless de pe un aparat – poate că asta ne va împăca pe toți.

Ca o concluzie, cred că sunt vremuri frumoase pentru pasionații de fotografie. Deși prețurile pot fi mari, găsești foarte multe tipuri de echipament care oferă o calitate bună a imaginii. Pentru pasionații care vor echipament ieftin, DSLR-urile încă sunt o alegere bună. DSLR-urile utilizate anterior de profesioniști sunt casetofoanele la apogeu – bune, fiabile, dar nu chiar așa practice. Ele oferă însă o focalizare decentă, obiective bune SH și absolut toate funcțiile necesare tehnicilor avansate de fotografie.

Desktop nou – iMac 5K 2017

Anul ăsta aș vrea să lucrez eu mai mulți și să contractez mai puțin (sunt un parvenit și mă gândesc numai la bani, gata, am zis-o), așa că am stabilit că mi-ar fi de mare ajutor un desktop. Principala cerință a fost să ruleze Windows pe x86 și… dacă se putea să fie Apple chiar mai bine. Am făcut o listă de piese pentru un PC clasic și am ajuns pe la o mie de euro cu tot cu monitor – ce drept, cu componente noi. Fermecat de display-ul 5K al iMac-ului, am ales să cheltui 800 de euro pe modelul 2017 cu procesor Intel. În mare, echiparea e așa: i7, 32 GB RAM, GPU 8GB (Radeon), , 512 GB SSD, 27’’. La prețul ăsta, fără periferice, dar AIO-ul arată foarte bine, zgârieturile și defectele sunt doar pe stand. Nu am vrut să fac atâta curățenie încât să arate bine în cadru, așa că va trebui să vă mulțumiți cu o imagine generică.

Periferice am avut eu, tastatura Magic Keyboard și Magic Mouse, dar am cumpărat și Magic Trackpad, ultima iterație, cea cu usbc. Ironia e că trackpad-ul nu merge cum trebuie pe MacOS datorită versiunii mai vechi a acestuia, dar merge fără probleme pe Windows, cu un driver custom. Nu mă așteptam ca un asemenea accesoriu să meargă mai bine pe Windows dar… asta e, cred? noroc că pe Windows intenționez să fac efectiv treabă, în timp ce MacOS e doar pentru distracție. Aici însă am un mouse Razer pentru că nu pot fără scroll wheel și… un mouse comod.

Cum e ca performanță în 2025? e ok, pentru mine e suficient, cel puțin pe moment. Ecranul e însă fantastic, uneori parcă diferențele de contrast și culoare sunt prea subtile pentru ce am eu nevoie. Pe MacOS însă își arată vârsta, mai ales când îl compari cu orice rulează Apple M, de asta mi se pare că nu merită dacă vrei să folosești doar MacOS. Chiar dacă un Mac Mini și un Studio Display trec bine de 2000 de euro, în comparație cu 800 cât a fost ăsta, diferențele vor fi mari. Pentru mine însă Windows x86 e încă o necesitate pentru anumite softuri, aș spune că am făcut o afacere bună, vedem cât de fiabil va fi în timp – adică câtă viață mai are în el, cum se spune. Știu că mai pot adăuga memorie, dar nu cred ca va rezolva asta prea multe, puterea de procesare cam tot aia e.

Muzică – achiziții din ultima vreme

Încep în ordinea în care le-am fotografiat, cu Pink Floyd – Live at Pompeii II, mixat de Steven Wilson, CD. Exact astea au fost motivele pentru care l-am cumpărat – Pink Floyd Live, Steven Wilson. Nu am ascultat încă, dar cât de rău poate fi?!

Continui cu jazz, am început să urmăresc colecția 85 de la Blue Note, văd că albumele sunt reușite – de data asta:

Din nou nu am ajuns să ascult dar… cred că e ok. În continuare un album / compilație care nu credeam că urma să-mi placă așa mult, Mike & The Mechanics – Looking Back – Living the years. Foarte tare, probabil cea mai cunoscută piesă a lor este All I need is a miracle, dar dacă vă place cât de cât stilul, o să vă placă întregul album. Foarte bună achiziție.

AC/DC – Back in Black pentru că… e un album de referință și era pe vinil alb cu negru și nu știu, l-am luat.

Sting 3.0 Live. Mult timp nu mi-a plăcut Sting, dar am ajuns să-l apreciez ca artist – poate mă înmoi acum la bătrânețe. Îmi plac anumite piese și am văzut că sună bine live, așa că… am luat. Îmi place și de Dominic Miller la chitară, iar aici sună foarte bine amândoi.

David Gilmour și Romany Gilmour – Between two points pe vinil transparent. Sunt patru variante ale aceleiași piese dar ce era să fac? pe vinil transparent – casă, card, acasă.

Gata cu scrisul fermecător al lui dam ăsta pentru postarea asta. Sper că aceste 1700 de cuvinte de până acum v-au încântat, ca de obicei. Vă las cu un parfum de cameră care mi-a plăcut – pentru că se numește Egyptian Amber, evident, dar miroase ok -, și niște poze.

Gânduri, bani și hobby-uri

Probabil o postare pe un ton diferit de ceea ce public de obicei pe aici, dar aș vrea să aștern câteva idei, așa ca niște file de jurnal. Nu cred că va fi ceva legat, mai mult niște gânduri pe care le-am avut în ultima vreme legate de muncă, hobby-uri și foarte puțin despre bani – câteva idei, nu cum să-i câștigi sau să-i pierzi. Așa că nu știu, dacă vi se pare că o iau pe arătură, închideți și voi tab-ul browserului. Dacă nu aveți altceva mai bun de făcut, vă invit la un pahar de ceva cu alcool (la mine e un malbec relativ ieftin – Trapiche, Mendoza 2021) și un album de jazz.

Încep cu banii. M-am uitat recent la un clip al lui Ali Abdaal despre cum să te îmbogățești și m-a surprins puțin maturitatea concluziei (eram sceptic, credeam că va fi doar o pierdere de vreme): trebuie să aloci foarte multă energie obiectivului pe care vrei să-l atingi sau, cum o spune el, trebuie să dezvolți o obsesie nesănătoasă. E logic, nu? dacă vrei să obții ceva trebuie să dedici timp, energie și resurse acelui obiectiv. Bine, asta știam cu toții, dar ce mi-a atras atenția era faptul că a subliniat că trebuie să evaluezi ponderea pe care o are fiecare obiectiv în viața ta. Dacă ai mai multe pasiuni (sau preocupări în general) ești un om echilibrat, dar nu vei atinge un vârf, pentru că îți distribui energia și concentrarea în ami multe locuri. Eu unul nu-mi propun în viața asta să fac în mod deosebit bani, dar analiza preocupărilor și ponderea lor e un lucru bun, esențial chiar în a atinge niște obiective prestabilite. Am început cu ideea asta pentru că acele obiective pot fi legate de bani sau nu, dar conceptul de bază se păstrează. Cu direcția asta în minte, m-am uitat și la bani (conturi, portofoliu de acțiuni, contracte, salariu etc.) și mă voi gândi serios care va fi următorul obiectiv financiar.

Programare. Spuneam eu prin postări de final de an cum că vreau să învăț puțină programare pentru a-mi ușura munca prin scripturi sau chiar aplicații. Ei bine, am învățat, chiar dacă am dedicat mai puțin timp decât aș fi vrut.

Mai sus e rezolvarea unei ecuații de gradul trei pentru dimensionarea unor palplanșe metalice și am ales acest exemplu pentru că progresul pe care l-am făcut e definirea unei variabile care să conțină rădăcina ecuației. Nu contează dacă nu înțelegeți ce spun eu aici (sorbiți din paharul ăla mai bine), important e că am găsit un mod simplu de a defini t = list(…)[0] în mijloc de noapte. N-o să ajung vreun mare programator, doar că voi putea determina mai ușor rădăcinile acelor ecuații în viitorul apropiat. Cred că cea mai mare piedică de care m-am lovit e că eu nu știu să gândesc algoritmic, pentru mine un program e o listă de calcule, care determină în final niște valori. Nu știu să exploatez clase, funcții, metode sau loop-uri, dar e o provocare nouă și aș vrea să continui să aprofundez.

Am încercat și mici utilitare pentru desktop folosind Tkinter, dar nu am alocat destul timp pentru a pregăti interfața sau chiar imaginile necesare.

Nu vreau să o lungesc prea mult, dar mi se pare un domeniu fascinant, iar fiecare mică problemă rezolvată parcă îmi dă aripi. Îmi vine să spun că anu am destul timp, mi-ar plăcea să pierd zile întregi prin cafenele pentru a scrie mici aplicații, dar cred că cel mai important ar fi să-mi setez un obiectiv și să fiu disciplinat. De exemplu mai bine aș lucra câte o oră la fiecare trei zile, cu obiectivul de a termina un script în 6 luni, decât să mă plâng că nu am două zile întregi pentru a finaliza o etapă. Am avut chiar dileme legate de limbajul de programare, dacă să rămân pe Python (ce vedeți mai sus) sau trec pe Swift pentru iPhone și MacOS – încă nu m-am hotărât.

Cred că mi-ar plăcea să dezvolt o aplicație de mobil pentru finanțe personale. Evident, mai mult pentru mine, nu pentru a face bani, pentru că sunt multe aplicații bune deja lansate. Sistemul meu de finanțe personale e destul de rudimentar: folosesc o aplicație de iOS care nu mai poate fi descărcată (Expense), în care îmi notez toate cheltuielile pe categorii, apoi am un spreasheet în care notez venitul total și totalul cheltuielilor pentru a calcula cât am ecnomisit pe lună sau pe an. Nu-mi place să am prea multe categorii de cheltuieli, nu cred că ajută, dar poate ar fi mai bine să am totul integrat într-o singură aplicație.

Notes & note taking. Nu știu dacă am mai spus-o, dar voi rămâne fidel caietului clasic + Apple Notes. În caiete îmi place să scriu task-uri pe termen scurt, mai ales la birou și ceea ce intră în categoria „ciorne”, iar digital (Apple Notes) planificări pe termen lung, date sau notițe de care voi avea nevoie în viitor – calcule, algoritmi, exemple, link-uri, idei etc.

Digital, am rămas la Apple Notes atât pentru integrarea cu telefonul, cât și simplitatea aplicației. Am încercat Notion, m-am uitat la Obsidian sau Evernote, dar mi se par prea complicate pentru ce am eu nevoie. Nu-mi place obsesia pentru productivitate, când ajungi să lucrezi mai mult la planificări decât la ceea ce vrei de fapt să faci. De asta cred că voi alege în continuare și iCloud în loc de Dropbox, chiar dacă primul serviciu de stocare în cloud e mai scump. Aș vrea să continui să-mi gestionez afacerea pe care o am pe lângă job acolo, site-ul pe care-l am (și care urmează să fie refăcut), dar și datele în general de care am nevoie.

Alte hobby-uri. Frunzăream într-o noapte ArtStation și mi-am adus aminte că de câțiva ani tot spun că mă apuc de grafică 3D, poate chiar animații. Faptul că mi-am derulat în minte ideile de mai sus privind banii și programarea m-a făcut să-mi dau seama că trebuie să-mi aleg și aici niște obiective. Nu contează așa mult timpul, obiectivele ar putea fi întinse pe câte un an, importantă e perseverența și, repet, mai bine o oră pe săptămână dedicată unei activități decât 24 de ore o dată la 6 luni.

PC-uri și laptopuri. După cum spuneam pe aici în utlima vreme, pe plan personal am trecut exclusiv la laptop – la job am un PC. Laptopuri, de fapt. Am reușit să-mi fac un mini server dintr-un Mac Mini și am un iMac vechi pe care mai joc Heroes III, dar se poate spune că nu folosesc efectiv un desktop.

Deși sunt foarte mulțumit de MacBook-uri și Apple Silicon, încă mai am nevoie de Windows și de un monitor mare și bun. Așa că m-am folosit de toate scuzele de mai sus pentru a cumpăra un iMac 5K pe care voi folosi și Windows prin Boot Camp. Mă va ajuta? da. Puteam și fără? probabil că da. Poate revin cu impresii.

Work – life balance. Cred că în ultima vreme mi-au roit tot felul de idei prin minte, pe care tot eu mi le-am contrazis. Momentan e așa: când ai un job unde vrei să crești tot timpul și mai ai contracte pe lângă el, nu există acel echilibru, ci doar o disciplină generală în stilul de viață. Sunt lucruri care pot fi rezolvate la momentul potrivit cu 30 de minute de atenție, sau în 3 ore la momentul nepotrivit. Mi se pare o utopie un program clasic 9-5 în care după 5 uiți complet de muncă. Mi se pare mai sănătos să alegi ce prioritizezi în funcție de ore sau zile cu un minim de planificare. Asta înseamnă că după ce plec de la birou pot avea alte activități decât munca, dar mai apoi să închei ziua cu 30 de minute de muncă. Sau cu 5 minute de planificare pentru ziua următoare, dacă este posibil. Ce vreau să spun, stângaci și incoerent, e că e mai bine să iei viața ca un ghiveci și să aloci fiecărui lucru un loc al lui, în loc să să-l izolezi. (sau mi s-a acrit malbecul și vorbesc prostii, hotărâți și voi).

Atât pe moment, poate pe viitor voi aprofunda unul dintre subiecte mai mult, în funcție de progresele pe care le fac, poate mai e cineva interesat.

Fotografie și muzică

Știu la ce vă gândiți, iar se uită dam ăla după aparate foto și are tot felul de idei ciudate pe care n-are unde să le expună. Dar nu, de data asta vreau să împărtășesc cu voi niște poze pe care le-am făcut recent la o stație de tratare a apei. Dacă știți unde sunt făcute pozele bravo vouă, dacă nu, stați liniștiți, toți avem apă la robinet de la ceva similar – știu, viața e crudă.

Pentru că la mine e o după amiază obișnuită de duminică, aș vrea să vă recomand să beți ce vreți voi, în funcție de săptămâna pe care ați avut-o sau, în așteptarea celei care vine. Eu am lângă mine un Amstel (nici bună, nici rea), pentru că mi se usucă gura când dau din degete. O să încep cu partea de muzică, poate vă inspiră ceva – sunt doar albume pe care le-am ascultat (și cumpărat) recent.

Arctic Monkeys – AM și Tranquility Base Hotel&Casino. De atâtea ori mi-au trecut prin fața ochilor albumele lor, așa că m-am gândit să le dau o șansă. Mă bucur că am făcut-o, e un rock plăcut și melodios. Nu e pentru oricine, aș recomanda să-i ascultați înainte să le cumpărați albumele.

Diana Krall – Only Trust Your Heart. Pentru că am o perioadă cu jazz-ul și am observat că are înregistrări foarte bune. Se poate observa și pe densitatea discului, greutatea lui inspiră calitate chiar înainte de a ajunge pe platanul pickup-ului.

Miles Davins Quintet – Paris Jazz Festival 1964. Cum spuneam, am tot căutat jazz și, chiar dacă nu sunt hotărât dacă îmi place prea mult Miles Davis, părea un concert de colecție. A, și e pe vinil colorat.

Cam atât cu muzica. Pentru că e duminică, m-am gândit să vă arăt și niște bezi desenate: Killtopia. Mie îmi place universul Cyberpunk, așa că m-am gândit că nu ar strica.

Gata, după cum v-am promis, poze. Deși eram într-o deplasare de serviciu, parcă mi-ar fi plăcut să mă pot plimba mai mult pe coridoare și să încerc diverse cadre – nu am avut timp, cam asta e tot ce am reușit. Nu știu dacă vă place genul, mie mi se pare că genul ăsta de cadre are un farmec aparte. Pentru spațiul de culoare am ales Reala Ace ca film simulation.

Nu e nimic deosebit aici, doar că se vede luminița de la capătul tunelului.

Și pentru că vine primăvara (sau a venit deja), am și o floare pentru voi – din balcon, de data asta.

Fotografie și muzică, la început de 2025

Aș vrea să vă expun câteva idei legate de fotografie și aparate foto, așa ca o percepție a mea la început de 2025. Nu o să intru în detalii tehnice, sunt genul de idei care îți rulează în cap la duș sau când mergi pe bicicletă, dar observ că aparatele foto au prins puțină tracțiune. Nu am cumpărat nimic, deci partea de fotografie e mai mult vorbărie, am în schimb la muzică niște cadrele cu albumele pe care le-am cumpărat recent.

Vă recomand să nu luați foarte în serios ce scriu în continuare și vă propun o lumânare parfumată, un pahar de ce vreți voi și un album de jazz în fundal. Ca de obicei, eu respect parțial propriile-mi recomandări – am o bere blondă și Nubya Garcia – Odyssey, pe vinil colorat, 33 1/2 rpm.

Spuneam că aparatele foto au prins tracțiune. Nu știu dacă asta se reflectă în cota de piață a producătorilor sau în statistici, văd doar că mai multă lume vorbește despre aparate foto și video. Producătorii încearcă să se folosească de zgomotul privind aparatele foto considerate „cool”, de exemplu Fujifilm X100VI, Leica Q3 sau alte modele cu aspect retro, mai mult sau mai puțin compacte (Fujifilm X-M5, Nikon Zf și Zfc etc.). Eu unul am un deja vu, perioada asta îmi aduce aminte de perioada 2005 – 2010, probabil apogeul DSLR-urilor, când producătorii încercau să scoată cât mai multe modele pe piață, în speranța că fiecare dintre noi ajungea cu un astfel de aparat la gât. 

Recent s-a lansat Sigma BF, un aparat foto… mai altfel. Personal mi se pare un aparat foarte interesant, chiar dacă nu e pe gustul meu, pentru încearcă să fie altfel, să simplifice procesul de a fotografia. Sigur că părerile vor fi împărțite, pasionații de fotografie care au căutat tot timpul echipamentul profesionist, cu multe butoane și reglaje multiple, vor fi dezamăgiți de iPhone ăsta al aparatelor foto. Dar cei care ar putea fi interesați de fotografie vor avea supriza de încerca o altă abordare, mult mai simplă. Dacă stăm strâmb și gândim drept, la baza fotografiei e practic triunghiul expunerii – timp de expunere, diafragmă și ISO. Practic sunt trei reglaje, nu e nevoie de 10 butoane și rotițe, multe detalii pot fi ignorate pentru o majoritate covârșitoare a fotografiilor. E un aparat cu care să obții foarte simplu niște cadre, nu un aparat pentru cei ce vor să controleze fiecare detaliu. Nu e destinat profesioniștilor, nu e pentru evenimente, nu e pentru sporturi.

Dar e scump, probabil fix pentru că e complet altceva. De altfel prețul e unul dintre factorii care, după părerea mea, va tempera entuziasmul pentru camerele foto atea noi și cool. Chiar dacă luăm în considerare inflația, ajungem să dăm 2000-2500 de euro (cu excepția Leica) pe aparate destinate mai mult sau mai puțin amatorilor, prețuri la care în era DSLR erau deja modele destinate semi sau profesioniștilor. Mie personal mi-ar plăcea ca aparatele să se cumpere în continuare, lucru ce ar permite producătorilor să aducă modele noi pe piață și să încerce mai multe, dar nu sunt foarte optimist – pentru că am făcut un experiment.

Am o colegă căreia îi place să călătorească și să(-și) facă multe poze. Recent mi-a spus că, deși știe că și cu telefonul se poate obține mai mult prin aplicații care oferă mai mult control asupra camerelor, parcă o atrage ideea de a folosi un aparat dedicat. I-am arătat câteva modele compacte de pe piață, dar am subliniat că a folosi un aparat în scopul obținerii unor rezultate mai bune presupune tehnică. Așa că i-am propus să-i las o perioadă un aparat (Nikon Zfc) să se joace cu el și să-și dea seama dacă i se potrivește. I-am spus că i-l vând la un preț bun dacă îl vrea, dar pentru început să se joace cu el 1-2 săptămâni fără nici o obligație. I l-am pus pe modul complet automat și i-am arătat că e suficient să-l pornească și să apese pe buton dar, în anumite cazuri, nu va obține prea multe în felul ăsta. După cum mă așteptam, mi l-a adus înapoi și mi-a spus că nu e pentru ea. 

După ce am folosit niște zeci de ani aparate foto de tot felul mi-am dat seama că ai nevoie de „mână”, cum se spune. Trebuie să ai o inspirație de moment de a folosi repede și eficient reglajele aparatului. Mâna asta se obține prin studierea tehnicilor fotografie și exercițiu. E ca atunci când gătești și deja ai o idee cât ulei trebuie să pui în tigaie, te adaptezi repede și ai un anume simț. Așa că îmi mențin părerea că cei care nu sunt deloc pasionați de ceea ce înseamnă de fapt fotografia nu vor sta prea mult cu un aparat în mână, indiferent cât de cool e. 

Îmi doresc însă să mă înșel, pentru că eu unul m-am săturat de AI și de imaginile procesate excesiv produse de telefoane.

Gata, trecem la muzică. În ultima vreme am căutat Jazz, spuneam în postări anterioare că aș vrea ceva mai modern, mai melodios. Așa că am cumpărat Nubya Garcia – Odyssey, pe vinil colorat. Fiind un album nou, calitatea înregistrării e bună iar muzica e, în percepția mea, un jazz clasic modernizat. E mai melodios și mai alert, dar în mare păstrează linia clasică a jazz-ului – mult saxofon și ritm, cu diferite accente melodice pe alocuri.

Al doilea album, MIdnight Blue al lui Kenny Burrell, a fost o achiziție bazată pe marketing – că e „the finest in jazz since 1939” și că e pe vinil albastru. M-am gândit, cât de rău poate fi? Am ascultat puțin de pe telefon și mi s-a părut ok, așa din perspectiva unui care habar nu are ce e aia jazz-ul. Îmi place, poate și din cauza chitarei, spre deosebire de trompetele clasicilor. 

În timp ce frunzăream printre discuri, am dat de Luck and Strange, al lui David Gilmour. Nimic nou, îl am deja pe vinil albastru și portocaliu, credeam că e cel pe verde (despre care am zis că e prea mult, nu mai dau 150 de lei pentru o a treia copie). Nu era pe verde, era pe argintiu – am oftat și l-am luat. Trei e numărul noroc al românilor, eu m-am născut într-o zi de 3, 3 fete avea împăratul, Greuceanu s-a dat de 3 ori peste cap… înțelegeți voi, mare număr 3 ăsta. 

Ar mai fi câteva CD-uri unde, pe lângă albumul The Division Bell (Pink Floyd) în varianta japoneză, am zis să încerc și altceva – Billy Idol și Bob Dylan. A, și U2, că e remasterizat.

Atât pe moment, am niște gânduri cu și despre cafea pe care mă gândesc să le aștern la un moment dat pe aici. Încep să înțeleg pasiunea pentru cafea și, chiar dacă nu vreau să fac o obsesie pentru asta, îmi place ideea de a o prepara și de a încerca tipuri de cafea sau procedee specifice.