Am ajuns și la partea a doua, cum sună, dacă merită și alte impresii. Înainte să intrăm în subiect, am adăugat un cont de Instagram – aveți link-ul în meniul din partea dreaptă – cu rugămintea să aveți puțină răbdare până îl „mobilez” cu diverse cadre pe care le mai am. Apoi voi posta și instantanee care nu vor fi pe blog, scopul rețelei, de altfel. Mi-am cumpărat și un espressor, poate îmi ies cadrele cu diverse cafele sau chestii mărunte din viața de zi cu zi.
Bun, să ne întoarcem la subiect. O să fac ca și Steve Guttenberg (al cărui canal de YT îl recomand mai ales celor mai de modă veche), adică o să povestesc experiența mea de până acum, cu referințe la diverse albume pe care le-am ascultat. E luni, deci se pretează ceva cu alcool, eu o să beau o bere pentru că așa sunt eu, mai din topor, vouă vă recomand orice vă cere sufletul în momentul ăsta. Pentru că e luni și am un pahar cu bere lângă mine, în boxe am Sticky fingers al celor de la Rolling Stones, urmând să să trec la aschiziția de azi – Kenny Burrell. Sau, dacă o să continui să beau aici de unul singur o să continui tot cu The Stones, poate Voodoo Lounge.
Primul meu gând a fost să păstrez cele două amplificatoare (SU-G700M2 și Rotel A11 Tribute) unul lângă celălalt și să fac comparații, măcar cu una dintre surse (pick-up-ul) – fie la căști, fie să leg boxele alternativ. Pare complicat să tot legi boxele, dar cum am conectori banană nu e așa greu pe cât pare. Am început cu una dintre referințele mele, Pink Floyd – Live at Knebworth 1990, o înregistrare foarte bună, pe discuti de calitate, la 45 rpm.
Am început cu piesa Wish you were here, mai ales datorită chitarei acustice. Cred că e clar unde voi merge, Technics e superior la toate capitolele, pentru mine însă era important să fie evident că e superior, pentru că e de patru ori mai scump. Revin, SU-G700M2 e în general orientat spre claritate, scoate sun sunet apropait de ceea ce știm cu toții că e sunetul digital – precis, clar, rece. Toate astea însă fără a suna subțire, obositor. Chitara acustică de pe parcursul melodiei are un sunet aproape cristalin, melodios. Nu e ca și cum A11 Tribute ar suna înfundat sau distorsionat, dar Technics iese în evidență și îți lasă senzația că e mai mult și mai rafinat.
Aici m-am hotărât să opesc comparația de tip A / B – adică asculți A, apoi B și faci comparații. Aveam în plan să le ascult pe rând și să iau notițe pe laptop, dar mi-am dat seama că e o risipă de timp. Am ținut însă să reduc puțin compensarea de tonalitate de pe A11 (treble +1 în loc de +3), SU-G700M2 fiind așa cum a venit, fără nici o corecție aplicată. Spun că e o risipă pentru că Technics oferă mai mult contur în zona joasă și de mijloc a frecvențelor, iar când intră înaltele primești acea claritate. Or cu simple corecții de tonalitate obții o curbă în V, cu evidențierea frecvențelor joase și pe alocuri un sunet puțin subțiat în zona înaltelor. Per ansamblu cel care costă de patru ori mai mult oferă un echilibru, claritate mai mare și acel rafinament pe care odată ce l-ai auzit zâmbești și nu vreai să te întorci la ce ai avut.
O primă concluzie: e de patru ori mai bun? Nu. Aș spune că Rotel A11 Tribute e cam 80% din ce aș vrea să fie un amplificator (din punct de vedere al sunetului, nu al designului, pentru că acolo e mai puțin). Deci un +20% pentru un preț mult mai mare, dar aici contează puterea și construcția, poate chiar funcționalitatea – A11 Tribute nu are un DAC, deci nu ai intrări digitale. Cumva parcă apreciez mai mult ce au făcut cei de la Rotel împreună cu Ken Ishiwata (o personalitate marcantă pentru Marantz în domeniul echipamentului muzical, de unde vine Tribute) la un preț de 4-500 de euro – suficient pentru cine vrea să se bucure de muzică cu un buget decent. Bine, băi, dam ăsta, dar nu merită atâția bani! ziceți unii. Depinde și de boxe, A11 nu va reuși să scoată ce e mai bun din orice boxe. Mai contează și înregistrările (o să vedeți mai încolo, că un sunet clar și fidel uneori strică), depinde și ce asculți. Un amplificator bun poate scoate în evidență calitatea înregistrării, nu o să facă înregistrările proaste să sune bine. Deci, comparația între ele e complicată și pe alocuri irelevantă.
Am continuat cu Pink Floyd – The Later Years, o compilație la 33 1/2 rpm care sună de asemenea foarte bine. Piese ca Sorrow sună semnificativ mai echilibrat din punct de vedere al redării frecvențelor. Uneori cauți ceva în audiție, vrei să evidențiezi un instrument sau o anume parte a piesei, iar prin corecții te deranjează altele. SU-G700M2 are un sunet neutru care reușește să-ți aducă toate elementele pe care le cauți chiar dacă are un sunet relativ neutru – când spun caut eu unul merg spre acea curbă în V prin care evidențiez frecvențele extreme pentru un contrast îmbunătățit.
Dacă tot am o jucărie nouă, am zis să ascult muzica cumpărată nou. Și să vă spun și vouă ce am mai cumpărat. Încep cu jazz, am cumpărat Miles Davis – All stars walkin’ la o calitate superioară (Prestige Hi-Fi) și The Tokyo Blues – The Horace Silver Quintet.
După cum vedeți vin și cu un inner sleeve antistatic, ce mai, de fiță. Dar da, sună semnificativ mai bine. Pot înțelege de ce ascultă lumea jazz pe vinil, e un sunet cald, defectele fac parte din atmosferă, iar claritatea și precizia nu-și au rostul. Însă înregistrările bune, cum sunt astea, sună mai bine. Cinelele se aud mult mai clar, începe să se audă separarea instrumentelor și efectul de scenă – adică senzația de izolare a instrumentelor și așa zisul aer dintre ele, fără a părea un sunet comprimat.
Steven Wilson – The Overview, pentru că sunt mai mult sau mai puțin fan. Sună bine, e un album pe care aș putea să-l recomand. Am mai cumpărat Sam Fender – People watching și The Rolling Stones – From the vault. Sam Fender a fost sunetul și vocea aia englezească care pe mine mă cuceresc uneori, așa că m-am hotărât să cumpăr albumul. E ok, merită încercat. Legat de The Stones, toți cunoscătorii de muzică ascultă, nu? Nu neapărat. Eu am momente și albume, pentru cei ce n-au ascultat aș recomanda Sticky fingers sau Voodoo lounge ca reper.
The Essential Bob Dylan. Am cumpărat CD-ul acum ceva timp și ne-a plăcut. L-am pus când am construit ceva Lego și a mers pe repeat o perioadă. Așa că am cumpărat și discul.
Am continuat să ascult weekendul trecut și alte albume sau înregistrări, de exemplu Guns’n Roses – Use your illusion (II), Prince and The Revolution Live (Syracuse 1985), The Wall – Pink Floyd și Bruce Springsteen – Born in USA și Tunnel of love. Cu ocazia asta aș vrea să scot în evidență principalul dezavantaj al echipamentului audio scump – înregistrările proaste vor suna… prost. În cazul meu nu neapărat înregistrarea, ci discul cu defecte / zgârieturi. My hometown a lui Bruce Springstee, tolerabilă anterior, a devenit deranjantă acum. Acest lucru poate fi comensat până la un punct cu doze de pick-up mai tolerante cu discurile zgâriate (Nagaoka MP110, de exemplu), dar oare cauți o sursă care ascude defectele când ai un amplificator concentrat pe claritate? Nu cred. Soluția? un album nou și ami multă grijă la târgurile de vinil.
Cred că ne apropiem de încheiere, așa că voi trece la concluzii.
Concluzii
Nu știu dacă trebuie să o scriu direct, dar îmi place foarte mult. E ceea ce numește Technics Grand Class, e ceva care merge spre produsele de lux, nu-și au rostul comparațiile cu produse care au alte ținte. Evident am studiat puțin problema, ambele amplificatoare (A11 Tribute și SU-G700M2) sunt foarte bine primite în comunitatea audiofililor, ambele se consideră că „punch above their weight” cum se spune, dar e evident că unul din ele e la o altă clasă. Poate 20% nu sună mult, dar astfel de discuții și de comparații au loc la nivelul la care oamenii ascultă cu atenție. Am mai spus-o, dacă nu remarci anumite instrumente într-o piesă, inflexiunile anumitor vooci sau nu te fac să zâbești tâmp anumite improvizații de voce sau instrument înseamnă că nu te interesează detaliile și nu e pentru tine echipamentul scump. Și e ok, nu trebuie să despicăm toți firul în patru, cel mai important e să ne bucurăm de muzica care ne place și s-o ascultăm așa cum ne place – de pe telefon, disc, CD, casete, live, nu contează. Pentru cei care vor mai mult însă, există jucăriile astea scumpe.
În final vă las cu un cadru care mie îmi place mult – am găsit pe CD Legacy al lui John Fogerty (și l-am cumpărat, evident, pentru că sunt un mare fan Credence Clearwater Revival) și am cumpărat cea mai stupidă chestie din ultima vreme, un fel de lampă în formă de bec cu un filament led în formă de alien.
În episoadele următoare, poate o postare cu tematica Black Friday. În mare am cumpărat ce am vrut, ar mai fi niște accesorii pentru cafea, dar sunt șansele să le iau și pe alea acum. Dar mai am în vizor niște chestii, așa că poate fac un mic ramble, dacă tot vine sărbătoarea asta națională unde la noi e moda de dat cu hate – fie sunt proști oamenii, fie sunt nasoale magazinele. Și încerc cu instagram, sunt destule lucruri mărunte pe care le vreau în poze.
Doar așa ca o notă, nu voi exagera cu cafeaua, ca și cu vinilul, îmi place experiența în general, nu vreau să dezvolt o obsesie. Îl știți pe Cosmin, lucrează în IT și de când a descoperit cafeaua de specialitate nu mai poate bea poșircă dimineața, nici măcar în teambuilding? Cum spune Fogerty în Fortunate son, „it ain’t me!”, deci n-am de gând să ajung la nivelul ăla. Dar hai să fim serioși, o cafea ok râșnită proaspăt într-o dimineață de sâmbătă, un portfiltru greu și crema unui espresso proaspăt… come on. Dar până atunci, luăm o pauză.
dam167.wordpress.com 