An nou, editor foto nou – Photomator

În primul rând aș vrea să vă urez la mulți ani, sper că n-ați avut parte de multe kilograme în plus sau mahmureli grele. Dacă ați avut, asta e, viața merge înainte, ne dregem noi cumva. Cred că am mai spus-o pe aici, de ceva timp caut alternative la Adobe Lightroom pentru că, pe alocuri, am fost nemulțumit – m-am supărat, mi-a tracut, n-am găsit oricum altceva. Acum cred că am găsit – Photomator, evident, că de asta e în titlu – și m-am gândit să vă povestesc puțin, inclusiv despre supărările mele cu Lightroom și ca caut de fapt, așa, din punctul de vedere al unui amator. Toate cadrele din postarea asta au fost făcute cu Fujifilm X100VI, ClassicNegative film simulation și au editate cu Photomator. Apropo, Photomator e exclusiv la Apple.

Nu știu care e atmosfera la voi în seara asta de luni, eu am pus Black and Blue de la The Stones pentru că 1) am luat prea mult Rolling Stones în ultima perioadă și 2) nu mă lasă doamna la birou – așa că dacă tot stau pe canapea cu laptopul în brațe, merge un album dintre ultimele achiziții. Mai mult despre restul albumelor din ultima vreme în postările viitoare.

Cum am ajuns la Adobe Lightroom. De când am început să învăț despre un minim de prelucrare (Photoshop), mi-am dat seama că aș avea nevoie de gestiunea cadrelor și de ceea ce se numește batch editing. Am încercat Photoshop Actions, care presupune înregistrarea unei succesiuni de comenzi, de exemplu saturation, sharpen, resize și care pot fi aplicate unui fișier, dar când am ajuns la Lightroom mi-am dat seama că e mult mai ușor când poți gestiona cadrele – adică să le încarci pe toate, să alegi pe care le editezi și apoi să faci export.

Ce nu-mi place la Lightroom. În primul rând, ca mulți alții, am fost iritat că s-a trecut exclusiv la abonament, mai ales că asta a fost cam la 1 an după ce am cumpărat o licență standalone. Practic am luat o licență care nu mai mergea pe ultimul MacOS din cauză că installer-ul era pe 32 bit – WTF?! soft pe 64 bit cu installer de 32?! Să ziceam că ăsta nu era un capăt de țară, mai rămâneam o perioadă fără ultimul OS, doar că la scurt timp nu se mai putea face activarea. Din păcate orice soft cu licență standalone are o perioadă de utilizare mult mai scurtă decât ai crede (maxim 10 ani), nu e deloc adevărat că „îl cumperi și-l deții”. Bun, ideea e că am fost iritat că a trebuit să trec astfel la abonament.

Apoi a venit experiența cu Creative Cloud, platforma prin care se face plata, instalarea, update-ul, activarea etc. – mergea prost și avea tot felul de procese în fundal care consumau mult prea multă baterie. Prețul însă mi s-a părut tot timpul rezonabil, plătesc cam 140 euro/an pentru Lightroom + Photoshop. Au fost perioade când n-am prea fotografiat și atunci m-am gândit dacă are sens să plătesc un abonament pe care nu prea îl folosesc – cu toate astea, chiar și pentru 10 cadre e mult mai ușor de editat cu Lightroom decât să imporți individual în Affinity Photo sau ceva gen Photoshop.

De 1-2 ani încoace, de când am tot cumpărat echipament foto și mă jur pe roșu că fac mai multe poze, înghit în sec și îl plătesc, mai ales că n-am găsit altceva comparabil – ar mai fi Capture One, dar e semnificativ mai scump și nu simt că e mai bun pentru ce am eu nevoie (l-am încercat în trial mode). Apple a venit cu procesoarele M iar Adobe a mai optimizat pe ici colo, să zicem că mi-a mai trecut acreala.

Ce îmi place la Lightroom. Aș începe cu faptul că e considerat standard în fotografie, are tot ce ai nevoie – pentru editarea uzuală în fotografie nu ai nevoie de altceva. Faptul că pot încărca sute de cadre, pot alege ușor ce editez și apoi fac copy/paste la majoritatea corecțiilor pentru cadrele similare face tot procesul foarte rapid. Atât de rapid încât am reușit să finalizez câteva sute de cadre în 1-2 h în aeroport.

Ce caut la un program de editare foto. Acum există multe pe piață, și dacă tot ziceam că am rămas blocat la Lightroom, să vă spun pe scurt de ce am eu nevoie:

• Gestiunea cadrelor – importul a mai multe cadre, de exemplu dintr-o vacanță, posibilitatea de a frunzări repede printre ele și de a da un rating. Uneori ratingul înseamnă că aleg un singur cadre dintr-o rafală de 3-4, pe cel cu focalizarea, încadrarea cea mai bună sau care arată cel mai bine când subiectul era în mișcare;
• Batch editing – copy/paste pentru corecții de la un cadru la altul;
• Corecțiile de bază;
• Corecțiile automate pentru obiective;
• Filtre liniare sau radiale și diferite măști;
• Exportul a mai multe cadre;
• Fujifilm Film Simulations – să pot schimba profilul de culoare în fișierul RAW – nu e obligatoriu, e un nice to have.

Pe hârtie Photomator, care a fost recent cumpărat de Apple, face aproape toate astea. Zic aproape, pentru că nu are corecții pentru obiectiv și nici Film Simulations. Să zicem că spațiul de culoare l-am schimbat tot mai rar în timpul prelucrării – mai nou aleg din aparat și aia e -, dar acele corecții care elimină automat anumite defecte ale obiectivelor nu știu… vom vedea. Până una alta, am plătit pachetul Adobe până în noiembrie 2026 și intenționez să folosesc preponderent Photomator, iar dacă uit de Lightroom, voi renunța la toamnă la abonament. Apropo, Photomator e cam 140 euro standalone, dar poate fi folosit mai multe calculatoare – Pachetul Adobe doar pe două. Pe termen lung e mult mai ieftin, asta dacă nu se hotărăște Apple că trece și ăsta exclusiv pe abonament. Pe lângă toate astea, îmi doresc să fie un soft mai bine optimizat, mai rapid și ceva mai simplu, fără tot felul de prostii cu AI pe care eu oricum nu le folosesc. Bun, vorba lungă, sărăcia omului, hai să vă arăt cum funcționează și ce îmi place la el.

Așa arată la deschidere, meniul principal de import și gestiune în partea stângă. Un lucru care m-a surprins plăcut, dar abia după ce am înțeles cum funcționează, e integrarea cu Apple Photos. Eu folosesc Apple photos în principal pentru poze uzuale, de la contoare, bonuri sau diverse pe care vreau să le trimit mai departe, însă nu strică să am tot aici și acea bază de date. Eu copiez cadrele direct pe PC/laptop și le deschid ulterior în softul de prelucrare, aici sunt practic două module: All Photos cu integrarea Photos în iCloud și Files, unde poți importa ce vrei și cum vrei, după structura directoarelor de pe HDD/SSD.

Singurul lucru nou față de Lightroom e integrarea cu Apple Photos, dar sincer să fiu e destul de tare să am aici imaginile de pe telefon fără să folosesc măcar AirDrop. După ce am importat cadrele, cu dublu click ajungi la imaginea mare și film strip-ul în partea de jos (restul cadrelor).

Comenzile de prelucrare pot fi accesate oricând din dreapta sus, dar îmi place mult intefrața extrem de simplă. Aici aleg cadrele pe care le voi prelucra – de obicei dau un rating de 3* la cele care rămân și 5* la cele mai deosebite pe care voi vrea să le public pe undeva la un moment dat. În Lightroom interfața e mai complexă, deși probabil se pot ascunde meniurile.

După ce am triat cadrele, pun un filtru prin care rămân doar cele cu rating și încep prelucrarea. Meniul cu corecțiile arată similar.

O diferență semnificativă e la export. Ca o paranteză, eu trebuie să redimensionez toate cadrele, nu am ce să fac cu fișiere așa mari, chiar și jpg, deci e important acest export. Pe lângă multiplele opțiuni de export din Lightroom, cadrele se pot selecta direct din film strip-ul de jos – odată ce sunt triate se pot selecta toate și exporta. În Photomator trebuie să mă întorc la fereastra de gestiune, abia acolo pot selecta mai multe cadre.

Și cum spuneam, exportul e destul de rudimentar:

Suficient pentru ce fac eu de obicei, dar evident mult mai rudimentar. Câteva chestii care îmi plac în mod deosebit la Photomator, în afară de integrarea cu Photos.

Majoritatea preferăm să facem corecții nedistructive, adică salvate separat de imagine. Asta înseamnă că fișierul original (de obicei în format RAW) rămâne neprelucrat, iar corecțiile/prelucrările se pot vedea doar în cadrul programului folosit. Fișierul exportat e practic un Save as.. . Menținerea prelucrărilor salvate separat e o opțiune aici, se poate opta pentru modificarea directă a fișierului original. În Lightroom toată gestiunea e salvată într-un Catalog care ajunge să ocupe foarte mult spațiu pe HDD/SSD. Photomator creează un fișier separat doar cu prelucrarea și poți alege locația acestuia. Să vă explic de ce e bine pentru mine asta.

Pentru mine fluxul de lucru e așa:

Card memorie –> Director de bază cu toate fișierele RAW –> Subdirectoare cu jpg (dacă sunt) și FINAL

În FINAL sunt cadrele prelucrate în format jpg, redimensionate, după care de obicei mut tot ce e RAW pe un server personal pentru că ocupă foarte mult spațiu. Se întâmplă să le mai țin o perioadă doar dacă vreau să fac și alte prelucrări ale acelorași imagini. Deci, odată ce am terminat, păstrez ce vreau să public și mut totul pe server. În lucrul cu Lightroom mutarea fișierelor RAW înseamnă că se pierde legătura cu Catalogul – prelucrările și corecțiile sunt salvate, dar numai dacă copiez la loc tot ce am mutat, cu aceeași cale. E posibil să fie și alte variante de bază de date în Lightroom, o altă practică e să ai câte un Catalog separat pentru fiecare ședință foto, excursie, eveniment etc., pe care probabil să-l duci cu restul fișierelor.

Un alt lucru care îmi place e ușurința cu care poți edita jpg. Până să-mi iau aparat Fujifilm și să-mi bat capul cu film simulations și recipes nici nu m-aș fi gândit că o să prelucrez jpg, dar here we are. Chestia e că la jpg aș corecta foarte puțin, poate doar expunerea și puțin contrastul, avantajul principal ar fi exportul a mai multe fișiere cu micșorarea rezoluției. Mai mult, mă gândeam ca în loc de jpg să salvez în aparat în format heif, care ar păstra mai multă informație și ar merge exportat simplu. În Lightroom trebuie să fiu mai atent la structura directoarelor și să am grijă pe unde sunt acele jpg. Dar din nou, Photomator e mai simplu pentru un flux de lucru mai simplu, nu neapărat mai bun per ansamblu.

În concluzie

Îmi place Photomator, cred că e o alternativă mai ieftină pentru Lightroom și suficient de bună. Avantajul de a fi amator e că poți face astfel de alegeri, rămâne de văzut cum merge când importurile sunt de sute sau mii de cadre. Pe moment intenționez să-i dau o șansă și să urmăresc doar rezultatele – dacă sunt mulțumit de ce iese, voi continua să-l folosesc. Până la toamnă mă pot hotărî dacă continui abonamentul la Adobe. Oricum, renunțarea la abonament nu înseamnă că nu mă mai ating vreodată de produsele lor, pot oricând să revin. Am constatat în ultima vreme că nu mă mai interesează prelucrările ample, vreau doar să fac corecțiile de bază și gata, mai rar fac măști și prelucrări de detaliu. În continuare vreau să fotografiez și jpg, cu acele „rețete” de film despre care se tot spune că atrage lumea la Fujifilm. Am mai spus-o, dar îmi place că multă lume alege calea fotografiilor mai naturale și mai expresive în detrimentul celor mai tehnice. În final, vă las cu două cadre de iarnă, rezultate în urma unei ședințe foto de pe trotuar, lângă un gard al unei case, pe drumul spre cârciumă. A fost o zi cu -15 grade cu o dezmorțire după sărbători, Wish You Weere Here în ediția limitată (altă dată despre asta), câteva poze de pe trotuar și bere.

Început de 2026 – gânduri și planuri

Încep prin a vă spune că urmează o postare destul de plictisitoare, dar dacă nu aveți altceva mai bun de făcut luați un ceai sau o cafea și imersați-vă în stilul beletristic de mare rafinament al lui dam ăsta. Am evitat cuvântul rezoluții, chiar dacă mi-a plăcut ideea și am folosit conceptul în anii trecuți, pentru că pentru anul 2026 mi-am propus niște chestii mult mai vagi. Singurele lucruri pe care vreau cu adevărat să le realizez sunt personale, restul sunt niște gânduri sau dorințe pe care le pot pune în practică sau nu.

O să încep cu chestiile personale. Spre sfârșitul anului trecut am intrat într-un vârtej de stres, oboseala și nervi în general, am devenit irascibil, neatent, distras și în general indispus. Nu știu cum se numește acum, că e burnout, oboseală cronică sau există alte exprimări la modă, dar nu vreau să mai ajung acolo. În vacanța de sărbători am încercat practic să mă odihnesc și să mă vindec, așa cu retrospecție. Deci primul obiectiv pentru 2026 e să nu mai ajung acolo și să pot fi mai aproape mental de cei apropiați. Asta înseamnă să fiu mai atent când cineva din jurul meu se descarcă și are nevoie să fie ascultat, dar și să pot urmări când cineva e presat de o problemă și are nevoie de o poveste, o bere sau de o încurajare.

Tot personal, partea de fitness. În 2026 nu mai vreau să fiu obsedat de antrenamente, pentru că oricum nu reușesc să mă țin de un program serios. Vreau însă să fac des mișcare, de exemlu să merg pe jos în zilele în care știu că nu voi face vreun antrenament – cu un obiectiv de 10-15 mii de pași. O să încerc să mă țin de mici rutine zilnice care să includă genuflexiuni sau abdomene, o să mă gândesc mai exact și o să încerc să fiu mai responsabil. Legat de greutate, se simt multiplele ieșiri la bere (și implicit mâncarea de berărie) de anul trecut, așa că aș vrea să tai cam 3 kg. Nu vreau să se înțeleagă greșit, ieșirile alea la bere fac parte din partea pozitivă a lui 2025, trebuie doar să compensez pentru că nu mai am 25 de ani.

Trecem la chestii mai vesele și continui cu fotografia. Neapărat mai multă fotografie, inclusiv cu ce e în jurul meu. Mai multe cadre, mai multe fotografii printate. Am început deja asta la sfârșit de 2025 și mă ajută și noul aparat ceva mai compact. Cadrul de mai sus e dintr-un parc, pe drumul spre casă după ce m-am întâlnit cu un prieten la o pizza. Chiar și fără rucsac am avut la mine aparatul și dacă tot mi-a plăcut cum era luminat acel mesteacăn… click.

Încerc să mă abțin de la a mă uita după alte camere foto pentru că acum chiar nu mai am ce face cu mai mult echipament. Mă voi uita însă la alte accesorii și chestii mărunte, mai ales că un trepied tot nu am reusit să-mi cumpăr. O să încerc să mă joc și cu acele recipes pentru film simulations și, dacă reușesc să le folosesc destul de mult, poate fac o postare aici.

Film simulations îmi plac foarte mult, mai ales că le pot schimba în prelucrarea ulterioară din Lightroom, dar recipes presupun să fotografiezi jpg, iar lucrul cu jpg nu mă încântă deloc. În primul rând, jpg au nevoie de resize pentru că sunt mult prea mari pentru a fi postate direct. În al doilea rând ar trebui să am mai multă grijă la expunere, pentru că e mai greu să o corectezi ulterior. În al treilea rând, la ISO mare e mult mai ușor să scoți zgomotul de imagine din RAW, chiar dacă mai nou am nevoie de astfel de prelucrări tot mai rar. Dar voi încerca pentru că îmi plac anumite tonuri care imită diverse filme foto.

Înainte să ajungem la muzică, alte hobby-uri. În 2026 nu mai vreau să-mi impun alte obiective nerealiste. Am timpul limitat, am (teoretic) două joburi și o afacere pe lângă, nu vreau să smă mai gândesc să transform orice într-un posibil side gig. Așa că dacă o să am timp și chef să intru în Blender sau VSCode o să o fac. Dacă nu, asta e. Apropo de Blender, am tot urmărit canalul lui Rasmus, îmi place mult abordarea lui și modul relaxat (și cu muzică de fundal) în care discută idei și concepte.

Ajungem la muzică. În 2025 am ascultat muzică nouă pentru mine – The Cure, Arctic Monkeys, Jazz etc. De altfel am tot cumpărat jazz de zici că sunt mare fan, uite câte am adunat:

Am început cu Kind of Blue al lui Miles Davis, considerat album de referință, apoi am continuat cu colecția de la Blue Note – și da, ajută și faptul că vin pe vinil albastru. Am urmărit inclusiv jazz cu mai multă chitară, cum e Kenny Burrell. Am încercat și ceva modern (Nubya Garcia), apoi clasici pe discuri de calitate superioară. Finalul, că e suficient, e cu ce am găsit nou, concerte de la Paris sau Tokyo. Suficient jazz pentru moment.

Tot în 2025 am cumpărat echipamentul pe care mi l-am dorit, iar experiența de ascultare mi s-a îmbunătățit considerabil. Deși ziceam că am terminat cu principalele componente, am în continuare în wishlist un CD player Technics, un amplificator de căști și niște doze de pickup. CD player-ul mai poate să aștepte, cu amplificatorul de căști trebuie să încerc să mă documentez pentru că DX3 Pro+ nu duce tot timpul căștile HD820. Cu high gain puterea ar fi suficientă, dar sunetul are de suferit, iar pentru Sennheiser e păcat să faci compromisul ăsta doar pentru a asculta destul de tare. Așa că mă uit de ceva mai puternic, poate tot de la Topping. Mi-ar plăcea un WA7 de la Fireflies pe lămpi, dar am găsit doar prin Polonia și nu prea aș vrea să dau peste 2000 de euro pe un amplificator de căști.

La doze cam știu ce vreau, voi începe cu Ortofon 2M Black, rămâne de văzut unde găsesc și cât costă – până acum am văzut prețuri între 500 și 800 de euro, mai e și o ediție specială Ludwig van Beethoven despre care unii spuneau că merită diferența de bani. Nu sunt hotărât nici pe ce head shell să merg, aș cumpăra tot Technics care nu se prea găsesc. O să revin pe aici cu detalii.

În continuare rămâne să ascult cât mai multă muzică și pe cât posibil să încerc albume noi (mai sus e Rolling Stones – Their Satanic Majesties Request în ediție limitată) și să caut cafenelele care au și vând muzică. Din fericire au început să apară și pe la noi, așa că o să încerc să ajung să le vizitez. Abia aștept să-l iau cu mine și pe Florin, de care sunt foarte mândru – și-a luat 3 pickup-uri, 2 amplificatoare și nu știu câte boxe în câteva luni.

La capitolul altele, anul ăsta mă gândesc că poate merit și eu o bicicletă nouă. Cabluri integrate, frâne hidraulice, schimbătoare electrice, adică rahaturile noi și scumpe. Mihai, dacă prin absurd citești aici, când te întorci din Vietnam vreau să te invit la mine la birou să discutăm ce construim anul ăsta – trebuie să fie la birou, pentru că nu vreau să iau treaz decizii de zeci de mii de lei. Nu e însă un must have pentru anul ăsta, dacă nu voi avea atenția necesară voi continua să pedalez cu ce am.

Evident voi păstra obiceiurile bune de anul trecut (ieșitul la bere în zilele cu soare), mai ales ceea ce mă ajută mental să mă detașez de porcăriile cotidiene. Cu așta aș vrea să finalizez postarea, vă doresc tuturor ce-mi doriți voi mie. Să aveți un an nou cât se poate de fericit și când dați de greu încercați și cu muzică – uneori ajută, alteori nu, dar e ceva de care avem nevoie în viața asta.

dam ăsta’s favourite things – 2025

Iată că a trecut (aproape) încă un an, așa că m-am gândit să păstrez vie tradiția de a vă arăta și vouă ce mi-a plăcut în mod deosebit – adică ce prostii mi-am mai cumpărat sau am încercat. Aici e primul episod, cu lucrurile de anul trecut. Ideea nu e de a prezenta obiecte scumpe, pentru că e evident că dacă ți-ai luat o mașină de o sută de mii de euro îți place, ci lucruri mici pe care le-ai descoperit în timpul anului. Dar eu am uitat de lucrurile mici pentru că mi-am luat lucruri scumpe, na, asta este. Probabil că e evident cam ce urmează în continuare dar hei, facem o sinteză, ne uităm la niște poze, te scalzi în stilul fermecător de beletristic al lui dam ăsta și bem un pahar de ceva în ajun de sărbătoare. Tradiția spune că sunt obiecte pe care le-am descoperit în 2025, nu neapărat lansate în 2025 – de fapt eu n-am nimic lansat nou, ci doar chestii mai vechi la care eu abia acum am ajuns. Fără o ordine sau prioritizare anume, hai să începem.

iMac 5K 2017, pagina oficială aici, modelul ales de mine în printscreen-ul de mai jos.

Povestea lui pe scurt, aveam nevoie de un PC cu Windows, neapărat X86, nu ceva virtualizat pe noile procesoare M. Aveam deci opțiunea unui PC clasic cu monitor saaaaaaaaau, Mac cu Intel. De mult timp îmi doresc un iMac, așa că asta a fost ocazia să cumpăr unul – destul de vechi, dar cu un ecran foarte bun, usb-c și thunderbolt și suficient de puternic pentru ce aveam eu nevoie. A fost cam 900 de euro și îmi place foarte mult, mi se pare un preț bun pentru ceea ce oferă încă. E best of both worlds, Windows 10 și MacOS în dual boot – primul strict pentru muncă, al doilea pentru restul. Mai aveam alternativa unui monitor și un MacBook Pro 2019, dar eu nu folosesc laptopurile astfel – ori e laptop, ori e desktop. Cam atât ar fi de zis, îmi place, mi-a intrat sub piele, chiar dacă a ajuns la mine mai târziu.

Fujifilm X100VI – cred că era doar o chestiune de timp, voiam un aparat în genul unui rangefinder, iar anul ăsta a fost momentul.

E genul de aparat cool, nu e cel mai la nici un capitol și nu e neapărat un raport bun calitate – preț. Eu l-am luat pentru că e (mai) compact decât un X-T5, cel puțin cu obiectivul 16-55 mm. Există și alte aparate mai mici, dar pentru mine ăsta are un farmec aparte. Principalul scop pentru mine a fost un rucsac mai ușor și fotografie mai multă, cel puțin până acum a fost îndeplinit. Mai jos câteva cadre din ultima vreme, deși majoritatea cadrelor pe care le-ați văzut aici sau pe Instagram în ultima vreme au fost făcute cu X100VI.

La modul pragmatic, puteam pune un obiectiv compact pe X-T5 și aia ar fi fost, e doar un aparat pe care mi l-am dorit, e probabil al doilea aparat foto luat de moft, după Nikon Zfc.

Sennheiser HD820. Cred că era de așteptat, nu? Mai târziu, după ce a ascăzut semnificativ prețul, le-am luat și eu.

Nu știu dacă e doar așa zisa lună de miere, dar de câte ori ascult muzică noaptea la căști simt un entuziasm mai mare, intru mai ușor în atmosfera pe care vreau să mi-o aducă muzica pe care o ascult. HD800 sau chiar Meze 99 Classics sunt căști foarte bune, dar HD820, cel puțin pe moment, parcă răscolesc altceva în urechile mele. Aș vrea să mneționez însă că trebuie să-ți placă direcția în care a mers Sennheiser cu ele, pentru că am văzut mulți oameni nemulțumiți. Probabil că dacă îți plac, îți plac mult, dar dacă nu-ți plac… n-o să te împaci cu ele, cel puțin astea sunt reacțiile pe care le-am văzut eu. Deși spuneam că fac o pauză cu echipamentul audio, amp-DAC-ul meu de birou (Topping DX3 Pro+) nu face față tot timpul și va trebui să caut ceva mai puternic. Las asta însă pentru postarea cu rezoluțiile pentru 2026. Într-un cuvânt, fantastic!, mă bucur că le-am cumpărat.

Technics SU-G700M2. Și ăsta era evident, nu? Un center piece al sistemului meu stereo, alături de Technics SL-1200GR2.

Nu vreau să repet ce am scris deja în două postări, e evident că e un amplificator high end (Grand Class, cum îl numește Technics). Îl am deja de ceva timp și încă mă suprinde la anumite albume cu ce reușește să scoată în materie de calritate, spațiu și separare a instrumentelor. A trecut într-o zi un prieten pe la mine (și el pasionat de muzică) și am zis să-i arăt și lui minunea. Pnetru că știu că preferă chitara acustică în detrimentul celei electrice, am pus Pink Floyd – Wish you were here (versiunea live at Knebworth 1990). În timp ce asculta l-am văzut cum zâmbește (nu e fan Pink Floyd) și îmi spune că se aude pana pe corzile chitarei – fix despre asta e vorba, asta trebuie să facă un sistem audio.

Ceasuri, mai exact două: Citizen Promaster Altichron și Casio G-Shock GBD-200. Trecem în lumea chestiilor mai ieftine și relativ banale dar din nou, modele mai vechi pe care abia le-am descoperit eu. 2025 e anul în care mi-am scos din dulap pasiunea pentru ceasuri și am acceptat faptul că trebuie să am și să port mai multe. Până acum luam câte unul, îl purtam câțiva ani, mă plictiseam de el și îl aruncam într-un colț. Nu, de acum încolo stau toate într-o cutie dedicată, așteptând să fie purtate. Revin, Citizen, pe care l-ați mai văzut pe aici:

Mare, ecran încărcat, îmi place la nebunie. Până acum rezistă foarte bine (inclusiv la o căzătură cu bicicleta) și a trebuit să-l cumpăr. Dacă stau să mă gândesc puțin, cred că e singurul ceas pe care l-am cumpărat atât de repede, la restul, deși mult mai ieftine, am cugetat mai mult.

G-Shock GBD-200 l-am luat recent pentru că voiam ceva ușor, cu aspect retro, de toată ziua. Genul de ceas ieftin (150-160 euro) pe care să nu-l menajezi deloc, indiferent că-l lovești de pereți, mobilă, sau învârți cărbunii sub grătar.

L-am luat fără prea multe calcule, magazin, vitrina G-Shock și aia a fost. Abia acasă mi-am dat seama că e un smartwatch cu notificări, setări în aplicație și tot tacâmul. Eu am setat doar măsurarea pașilor, nu mă interesează notificările la un astfel de ceas. Mi-a plăcut că e mic, ușor și are display negativ, chiar dacă în general îmi plac ceasurile rotunde.

O chestie care e un fel de lapă cu alien head. Pentru că îmi plac în general chestiile cu alien head, nu știu. Prima dată am zis că e o porcărie și n-am cumpărat, a doua oară am cedat – nu regret, e o mică porcărie care îmi place.

Trabucuri Santa Damiana. Anul trecut de Secret Santa am primit de la o colegă un trabuc Santa Damiana și mi-a plăcut foarte mult. Ioana nu știa ce e aia Santa Damiana, eu nu știam ce e aia Santa Damiana, dar se pare că domnișoara de la magazin știa ce face.

Evident, depinde de mărime, dacă e ediție limitată sau nu, dar le-am remarcat în mod deosebit, iar acum de câte ori cumpăr țigări de foi, caut decav și de la Santa Damiana.

Cea mai tâmpită chestie pe care am cumpărat-o în 2025. În timp ce mă uitam prin casă și făceam pozele de mai sus am văzut acel ceva pe care încă nu-mi dau seama cum am ajuns să-l cumpăr – mahmur? foame? sete? menstruație? menopauză? tulburări psihice? Ei bine…

…chibrituri de la Zara Home. 10 euro de care puteam mânca sau bea (nu amândouă, în 2025) dar nu, eu a trebuit să iau un recipient de sticlă cu dop de plută cu chibrituri. Orice a fost în capul meu atunci sper că a plecat între timp.

Și cu asta am ajuns la final, evit să menționez diverse albume, poate mai bine într-un articol separat pentru că am încercat destul de multe anul ăsta. Am încercat destul de mult jazz sau formații noi pentru mine (The Cure sau Arctic Monkeys), dar nu fiecare are un loc aparte, n-aș spune că ar trebui să aibă un loc în lista de mai sus. Până la următoarea postare o să vă urez Crăciun / Festivus / Cesărbătorițivoi fericit, poate chiar și la mulți ani și an nou fericit dacă mă lovește lenea (sau mahmureala) și trecem în ianuarie. Dar sigur vin rezoluții însă, spoiler, sunt mai moi așa, mai bătrânești.

Technics SU-G700M2 – impresii (și idei) după o lună

Am scris aici și aici ce, de ce și cum se aude, aș vrea doar să fac niște completări după o lună și ceva de ascultat. Un lucru pe care l-am înțeles legat de comparații în general e că noi, ăștia care ne cumpărăm echipament din când în când, prcatic nu puteam alege cel mai bun sau mai potrivit produs, pentru simplul motiv că nu le putem încerca pe toate. Cred că e destul de greu și pentru review-eri să compare toate tipurile de echipament sau măcar componentele din același interval de preț, iar eu sau tu, care căutăm o componentă anume, să găsim ca relevantă acea comparație. S-ar putea să nu aflăm nciodată dacă ni s-ar potrivi mai bine Rotel, T+A, Technics, Marantz, sau alte zece mărci care produc amplificatoare, așa că cel mai sănătos, cel puțin din punctul meu de vedere, e să încercăm să descriem experiența de utilizare și/sau ascultare. Iar cei ce citesc sau ascultă descrierea o pot lua ca reper dacă găsesc un numitor comun cu autorul descrierii. Sau, pe scurt, ca și la postarea anterioară, ia ce-ți place, pentru că e imposibil să poți evalua toate produsele și apoi să te hotărăști. Bună seara (la mine, cel puțin), sunt dam ăsta, și aparent vorbesc în dodii, bine ai (re)venit!

De când am scris postările precendente am ascultat diverse, preponderent pe vinil. Am ascultat 2-3 albume și pe CD, de exemplu Diana Krall (The very best of) și niște jazz, aici impresia a fost că sunetul era ceva mai plin, mai bogat decât înainte-Rotel A11 Tribute. Poate și ceva mai clar, claritatea fiind unul dintre punctele forte ale amplificatorului de la Technics. Cum spuneam, am ascultat mai mult vinil, înregistrările bune sună foarte bine, iar prelucrarea digitală elimină din defectele mici ale discurilor. Probabil că se potrivește și cu doza 2M Blue de la Ortofon, care pune accentul pe detalii și claritate.

O primă impresie „wow” am avut-o când am ascultat Journey, Greatest Hits. Nu doar că sunetul era clar, dar era mult mai spațios și mai deschis, avea un fel de efect de scenă. Mă îndepărtam de pick-up, spre canea, iar când am auzit cum sună m-am întors brusc să văd ce s-a întâmplat. Separația instrumentelor era mult mai bună, iar vocea lui Perry parcă a câștigat putere într-un fel de efect surround. Foarte tare, nu mă așteptam să sune chiar așa bine. Only the young, Don’t stop believin, Faithfully, Separate ways, Open arms, am ascultat tot albumul până la urmă doar pentru că suna mult, mult mai bine.

Amplificatorul e practic singura componentă schimbată, pe lângă doza de la Ortofon, boxele sunt Monitor Audio Silver 100 7G.

Astăzi am încercat două albume noi, Mazzy Star – Among my swan și concertul lui Roger Waters – This is not a drill la Praga.

Among my swan e un album laid back, melancolic, mellow și se aude bine, doar că e puțin încărcat electrostatic discul și n-am avut răbdare să-l curăț – deci pocnituri ocazional. Un album foarte reușit însă, Mazzy Star e o formație de rock alternativ.

Roger Waters în Praga e… wow, mai ales ca înregistrare. De la orice live te aștepți să nu sune grozav pentru că e greu să înregistrezi într-un spațiu atât de mare – na, poate dacă ești la Royal Albert Hall o fi mai ușor, dar știți la ce mă refer. Poate dacă ar fi să aleg între Waters și Gilmour l-aș alege pe al doilea dar nu știu, mi se pare deosebit ce face Waters, inclusiv cu The Lockdown Sessions. Poate că nu ți-ai putea imagina Confortably Numb fără Gilmour, dar interpretarea lui Waters are farmecul ei. Corul, sunetele ambientale și atmosfera sunt într-adevăr deosebite. Îmi place foarte mult The Bravery of Being Out of Range, versurile „Old man, what the hell/You gonna kill next?/Old timer who you/Gonna kill next?” sunt sublime, iar cu un amplificator cu un sunet atât de clar și detaliat sună incredibil.

Ce vreau să spun e că diferențele pe care le percepi atunci când asculți țin de sursă, de calitatea înregistrării și evident de genul de muzică. Nu zic că albume ale celor de la Bon Jovi sună rău, dar înregistrările lor nu mi s-au părut niciodată grozave iar piesele nu se deschid așa cum s-a întâmplat cu Journey. Solo-uri de chitară precum cel al lui Richie Sambora din Dry County (albumul Keep the Faith) sună bine, rafinat, dar în înregistrarea de studio nu iese așa mult în evidență. Cum spuneam în postarea dedicată sunetului acestui amplificator, un echipament care produce un sunet detaliat scoate în evidență și defectele, atunci când sunt prezente.

Concluzia mea anterioară se păstrează, preponderent sunetul e clar, analitic și poate nu se potrivește celor ce preferă discurile de vinil. Am subliniat anterior și faptul că sunetul de intrare este digitalizat, deci dacă cauți muzica în format analogic, n-o să ți se potrivească SU-G700M2. A nu se confunda sunetul clar cu cel subțire, specific de multe ori surselor digitale. Discurile au un sunet bogat, încă diferit de rafinamentul sunetului digital, dar sunt convins că nu e destul de „melodios” (cald, unde frecvențele înalte sunt reduse) pentru unii fanatici ai vinilului.

Fotografii: Fujifilm X100VI, ISO 1600, Film simulation – RealaAce

Duminică leneșă și EDC

Până să ajungem la ornamente de sărbători și ale prostii pe care sunt toate șansele să mi le cumpăr, am vrut să vă povestesc despre partea de muzică și fotografie, cum se integrează noile achiziții. Sunt însă destule de spus și o să încerc să fac postări separate, mai scurte și mai la obiect. Pentru că încerc să-mi menajez spatele (îmbătrânesc, maică), am început să mă uit în rucsac și să fac modificări. Ar trebui să și călătoresc puțin în perioada următoare, așa că m-am gândit că e bine să reduc ceea ce consideram eu că e strictul necesar. Mi se spune tot timpul că „tu cari oricum toate prostiile în rucsac”, hai să vă arăt și vouă – probabil și voi veți fi de aceeași părere (dacă da, sunteți hateri).

Vă propun în continuare să bem o cafea, să ascultăm un jazz, iar eu să vă arăt ce car după mine zi de zi. Am tot cumpărat în ultima vreme jazz, de parcă aș fi pasionat, dar eu am impresia că nu mai găsesc ceva important de cumpărat prin magazine în materie de albume și cumpăr altceva – jazz în cazul ăsta. Nu-i spuneți doamnei, că o să zocă să nu mai cumpăr deloc dacă nu e ceva care chiar să-mi placă. Nu poți să nu mai cumperi deloc, ce discutăm aici…

Eu o să continui cu Wes Montgomery, o achiziție recentă. Cred că într-o zi urâtă de iarnă o să fac poze la toată colecția de jazz să vă arăt, așa fac și eu ordine. În pozele de mai sus e și sursa, Technics SL1200GR2 și Ortofon 2M Blue. Dacă vi se pare prea încrcat jazz-ul, vă recomand Eric Marienthal, mult mai modern și mai melodios. Cafeaua, am încercat să fac niște cadre ca să aduc puțină atmosferă, dar nu cred că au ieșit. Da știu, mă văd și eu într-unul din ele, e tot espressorul din inox, nu am ce să fac. În viitor o să încerc mai mult.

Știu că e groaznic primul cadru, voiam să zic că pentru un espresso dublu folosesc 18 g de cafea proaspăt măcinată și un timp de extracție de aproximativ 40 s. Cafeaua e ok, dar mi se pare că nu am o extracție cum trebuie de fiecare dată și vreau să-mi cumpăr 2-3 accesorii pentru a uniformiza cafeaua în portafiltru. Cred că v-ați dat seama că nu mă pricep încă nici la latte art, altfel aveam o poză cu produsul finit. Fac progrese totuși. Cafeaua e Lavazza, de obicei caut ceva mai puțin prăjit, chiar dacă asta înseamnă uneori o cafea mai acidă. Încă experimentez, pe măsură ce învăț o să mai postez, poate îmi explică cineva cum fac totul complet greșit.

EDC. De obicei EDC (every day carry) se referă la ce ai la tine, prin buzunare, dar eu m-am gândit să includ TOT ce am la mine, cu buzunarele terminam mult mai repede.

1. MacBook Pro 16” (M2 Pro, 16 GB RAM, 512 GB) – pentru mine nu e suficient nimic de 13” sau 14”, dar în viitor mă gândesc la MacBook Air 15”, mai ales că nu tot timpul am nevoie de o putere mare de calcul.
2. Caiet pentru notițe – cred că ăsta e Moleskine. Încerc un sistem cu 4 elemente în ultima vreme, un caiet pentru job-ul normal, unul pentru afacerea personală, unul pentru hobby (programare și idei de grafică momentan) și Apple Notes. În imagine e caietul pentru afacerea personală, cel pentru job rămâne la birou, cel pentru hobby rămâne acasă.
3. Stilou Parker și creion mecanic Rhodia. Nu știu ce să zic de creionul ăla mecanic, nu-mi place în mod deosebit, dar ce am avut de la Parker nu prea mai merg și nu găsesc altele care să-mi placă.
4. Citizen Promaster Altichron, îl port împreună cu un Apple Watch Ultra. Primul îmi place, al doilea e doar pentru tracking.
5. AirPods – cred că generația a treia sau a patra, cele fără anulare de zgomot. Nu prea vorbesc la telefon cu ele, ascult muzică sau podcast-uri pe stradă. Au o cutie de plastic pentru că și doamnei i-am luat la fel și risc să mă trezesc că mi le ia „din greșeală”.
6. SSD portabil Samsung T5 (1 TB) și cablu usb-c – usb A.
7. 2 stick-uri – nu le prea folosesc, dar nu strică să le am la mine, unul dintre ele de obicei are tot timpul un sistem de operare.
8. Fujifilm X100VI.
9. Cititor de card SD Sandisk.
10. Adaptor usb-c – ethernet, are și un port usb A.
11. Cablu Apple usb-c.
12. Cablu Apple de încărcare 240 W – l-am luat pentru încărcătorul de la 14.
13. Acumulator SmallRig pentru Fujifilm X100VI.
14. Încărcător Apple 70 W. Mi-am dat seama că nu prea am nevoie de încărcătorul de 100 W cu care a venit laptopul, așa că am cumpărat unul mult mai compact, care ar trebui să fie suficient on the go.

Telefonul e un iPhone 13 Pro Max care face luna viitoare 4 ani și pe care aș vrea să-l mai țin încă 1 an. Am adăugat portofelul magnetic de la Apple, pentru că acum am buletin de-ăla nou care e cât un card. Nu prea îl țin pe telefon, ci de obicei în buzunar, iar la mine am tot timpul buletinul, permisul de conducere și unul dintre carduri. În rucsac mai țin un portofel cu cardul de sănătate, cash și alte carduri.

Mai sus sunt chestii pe care le mai iau cu mine ocazional. În partea dreaptă un cuțit ieftin de la Decathlon iar sub el un multitool Leatherman, în stânga două Zippo pe benzină și un cutter de trabucuri. În mijloc, evident, două trabucuri, aici Santa Damiana. Dacă nu e evident, atât la brichete cât și la cuțit / multitool aleg doar una / unul.

La toate cele de mai sus se adaugă două seturi de chei. Chestia asta cu cafeaua, fără alcool, nu merge, o să mă opresc aici. Data viitoare suntem din nou bețivani și o să vă povestesc despre fotografie și muzică.

Sennheiser HD820 – Impresii

Aș vrea să evit noțiunea de recenzie sau review pentru că nu cred că mă pricep suficient la evaluarea echipamentului audio și nici nu am încercat destul echipament pentru a avea o imagine de ansamblu. Sennheiser HD820 sunt niște căști scumpe și performante, pe care mi le doresc de ceva timp, așa că o să povestesc puțin despre – impresii, aș spune. Ca de obicei, fără discuții foarte tehnice, cu câteva poze și o postare, sper eu, nu exagerat de lungă. Cred că vor fi două părți importante, de ce? și cum se aud.

Pentru de ce? vă propun un story time, pentru că se poate spune că am ales o direcție cu Sennheiser. Prin 2016 îmi cumpăram prima pereche de căști mai serioase – ceva wireless de la Sony. Am ascultat foarte mult la ele, la birou și acasă, le plimbam cu mine aproape zi de zi, lucru care s-a simțit – s-au rupt, s-a degradat rău căptușeala (padding-ul). Așa că prin 2018 – 2019 căutam alte căști, convins că wireless-ul (bluetooth mai exact) e soluția. M-am uitat la tot ce aveau Sony și Bose și am tot crescut bugetul, de la 200 de euro la 4-500, cât erau cele de la Bang&Olufsen. Ultimele păreau ok, ceva mai bine construite ca restul, dar parcă nimic deosebit, iar frunzărind internetul după review-uri și recomandări, am văzut HD800 de la Sennheiser. Cablu, amplificatoare, audiofili, lucruri parțial noi pentru mine – deși pasionat de muzică de când mă știu, la echipamentul ca lumea mă uitam așa, de la distanță. Fermecat mai ales de design, în 2020 cumpăram, reducere, HD800 – cam 900 – 1000 de euro pe atunci. Dacă astea păreau scumpe, alternativele erau HD820 și Sony Z1R, alternative care se apropiau de 2000 de euro pe vremea aia.

Review-urile la HD800 erau oarecum împărțite. Pe de o parte Sennheiser a reușit ceva deosebit cu efectul de scenă (soundstage), care pe scurt înseamnă un sunet natural, aerisit, cu impresia că ești la un concert, pe de altă parte sunetele înalte de multe ori erau deranjante, obositoare. Totul culmina cu S-ul cântărețelor care de multe ori suna ascuțit, înțepător. Sigur, asta ține de calitatea înregistrării, de altfel te-ai aștepta de la un echipament precis să scoată în evidență defectele. Cu toate astea mi-au plăcut și îmi plac, sunt analitice și deosebite prin acel efect de scenă. Au fost și primele mele căști deschise (open back), fără de care acel efect de scenă nu este posibil. Acum, dacă ai unele deschise n-ar strica să ai și unele închise, am zis eu, cu gândul la 820. Ca o concluzie, prima mea pereche de căști serioase a fost ceva analitic și… nu pentru oricine. Un alt (posibil) defect este impedanța mare (300 ohm), pentru care ai nevoie de un amplificator, fie unul clasic, fie un DAC-AMP pentru căști, sau măcar un dongle-DAC, cum e cel de la FIIO, din imaginea de mai jos. După mai multe încercări, am rămas la un Topping DX3 Pro+ și un dongle-DAC de la FIIO.

Vă povesteam prin alte postări că am cumpărat la un moment dat 99 Classics de la Meze, dar sunt niște căști mult mai ieftine, de toată ziua cum s-ar spune.

Am ajuns în prezent, când m-am hotărât să cumpăr și HD820, la un preț de aproximativ 1200 de euro – destul de mult, dar un preț rezonabil pentru ceea ce oferă. Până să ajungem la sunet, câteva cadre cu ele – come on, sunt poate cele mai sexy căști de pe piață!

Căștile sunt din plastic, ceea ce înseamnă că sunt foarte ușoare și comode, chiar dacă nu par la fel de solide ca altele construite cu mai mult metal. Momentan sunt mulțumit de H800, încă nu am schimbat nimic la ele și mi se pare că rezistă în continuare bine. Am cumpărat un cablu nou pentru că cel vechi are o tăietură, dar cred că e vina mea, mi-e greu să cred că în lipsa uzurii te poți trezi din senin cu așa ceva. Încă o dată HD800 spre comparație, HD820 au un design similar, închiderea însă fiind cu sticlă.

HD820 păstrează impedanța de 300 ohm și deci nevoia de amplificare. Într-un fel îmi place mai mult argintiul, dar mi se pare că parcă se completează într-un fel cele două perechi de căști. Nu știu, parcă n-aș renunța la nici una dintre perechi. De notat faptul că HD800 au ca urmaș HD800S, care se spune că ar corecta o parte din defectele de răspuns la frecvențele înalte ale primelor. Ambele modele însă au fost concepute pentru un sunet aproape neutru și analitic, crec că la acest nivel contează mult preferințele, nu cred că e greșit să-ți placă sau nu această abordare. Hm, cam multe cuvinte pentru a spune că le-am vrut pur și simplu, nu?

Cum se aud? Fantastic după umila mea părere, dar la banii ăștia ține de gust. Cum spuneam, sunt niște căști proiectate să sune analitic și să dea impresia unui studio, chiar dacă sunt închise – adică un efect maxim de scenă pentru niște căști închise. E perfect normal să cauți altceva, că doar dai 1500 de euro. Ca să fac o parabolă, la o mașină scumpă te uiți la interior, la tepițerie, la culori, la butoane și comenzi, la sistemul audio, la detalii. Așa și aici, depinde în ce sistem audio vrei să le integrezi sau ce muzică vrei să asculți preponderent. Dar hai să nu mai caut scuze și să vă spun impresiile mele.

În primul rând, au acel sunet analitic, clar, precis și echilibrat. Nu te lovește nici bass-ul, nici chitara (în rock) și nici vocea, parcă ești într-un studio de înregistrări unde un inginer a încercat să compună întrega piesă cât mai echilibrat. Înițial am avut impresia multor alți review-eri, că midrange-ul (reprzentat preponderent de vocal) e puțin estompat și împins în fundal, dar nu e așa. E cumva echilibrat și clar, lucrur care îți permite să cauți și instrumentele și linia melodică, fără să pierzi prestația vocală.

Am ascultat Rebel say a prayer a celor de la Bad English (albumula Backlash pe care vi-l recomand cu căldură, apropo) pentru că vocea lui John Waite mi se pare deosebită, melodioasă dar cu puțină răgușeală specifică soliștilor de rock. În HD820 sună mai melodios și mai echilibrat, ceva la ce te-ai aștepta de la un album înregistrat, în timp în HD800 sunetul e puțin mai aspru și mai larg, similar unui concert. Sunt experiențe puțin diferite, n-aș spune că trebuie excluse una dintre cele două perechi. Eu personal caut și variante live, dar și înregistrările de studo, ambele mi se pare că au particularitățile și farmecul lor.

Asta înseamnă că HD800 pot deveni obositoare cu acea asprime prezentă de multe ori la frecvențele mai înalte. Ăsta a fost momentul însă când am dat jos HD800 și am continuat doar cu HD820, dar la muzica pe care o ascult frecvent.

Echilibrul frecvențelor mi-a permis să dau volumul mult mai tare decât ascult de obicei și atunci am început să dau din cap și să mă bucur cu adevărat de muzică, aceal plăcere și acea vibrație interioară pe care o ai când simți că muzica te prinde. Chitara lui Bruce Springsteen (un Telecaster) e mult mai melodioasă, de exemplu în I wish I were blind în cele două solo-uri de chitară. Solo-urile lui de chitară sunt intense, agitate, puternice, bazate pe ritm, uneori sună dur în HD800, însă HD820 păstrează clariteatea și ia puțin din duritate.

Am ascultat These days de la Bon Jovi, de pe albumul cu același nume și care mie îmi place foarte mult. Mie personal înregistrările lor îmi par comprimate și nu foarte de calitate, dar își ating scopul pentru că scot în evidență vocea lui Jon Bon Jovi, chitara lui Richie Sambora și ritmul lui Tico Torres la tobe. Mi-a placut foarte mult cum sună HD820, parcă am primit mai mult dintr-o melodie abstractă, care te invită să o asculți cu atenție – sunet incredibil mi-am notat, în timp ce ascultam. These days e o melodie care mă face să mă gândesc departe, de obicei nu caut să analizez nimic atunci când o ascult. De obicei, însă acum s-a schimbat puțin percepția.

Până aici sursa a fost Apple Music apropo, preponderent lossless. Zic preponderent pentru că nu sunt convins că în multe cazuri se simte diferența, cel puțin nu cu amplificatorul la care ascult eu. Pentru că de multe ori ascult noapte multă muzică de pe YouTube (sunt variante pe care nu le găsesc pe Apple Music, majoritatea live), am încercat Foo Fighters – Learn to fly – asta e pe streaming, dar îmi place videoclipul. La fel, mai melodios, mai plăcut, un sunet ceva mai fin a unei melodii care are ritm, dar nu foarte multe detalii pe care să le cauți printre instrumente. Aici m-am oprit cu analiza și am continuat să mă bucur de muzica care-mi place încă 1-2 ore – Chris de Burgh, Jennifer Rush, puțin Roxette și altele.

Cam asta voiam să spun legat de sunet, nu prea vreau să fac comparații pentru că nu cred că sunt relevante. Ca și abordare și construcție seamnănă cu HD800, dar numai seamnănă pentru că e evident că Sennheiser a încercat altceva, eu le-aș numi experiențe puțin diferite. Cu 99 Classics de la Meze nu cred că am de ce să le compar, e evident că sună mai bine, doar costă de 7 ori mai mult. Așa ca idee, ce spun eu aici e în mare parte părerea multor review-eri, cu mențiunea că mulți consideră că ceea ce oferă aceste căști e insuficient. Eu aș spune că ține de gusturi, dar înțeleg de unii caută un alt timp de sunet.

Concluzii. Regret achiziția? În nici un caz, însă 2000 de euro nu cred că aș fi dat. Acum că le-am încercat, atât ca sunet cât și construcție și confort, eu zic că merită chiar la prețul la care au fost în ultimul timp, adică 1400-1500 de euro. 2000 parcă trece puțin de limita superioară a bugetului pe care l-aș aloca pentru căști. Cu toate astea, sunt convins că mai sunt multe de scos din ambele perechi (HD800 și 820) cu alte amplificatoare, am auzit că HD800 pierd din asprimea la frecvențele înalte cu amplificatoare pe lămpi, de exemplu. Sunt tentat să caut în viitor alte amplificatoare, dar în același timp nu prea caut mai mult, eu sunt mulțumit de amândouă.

N-am încercat să văd cum se aud legate la Technics SU-G700M2, dar o să încerc, atât CD cât și vinil. Nu m-am grăbit pentru că acolo ascult de obicei la boxe, în timp ce căștile sunt refugiul meu din miez de noapte, când știu ce vreau să ascult și caut comoditatea sursei digitale. Personal sunt foarte mulțumit de tot pachetul, dar eu cam știam ce propune Sennheiser cu această linie (pentru că nu e aceeași direcție la toate modele de căști), iar recomandarea mea ca cei ce nu sunt familiari cu abordarea lor să le încerce mai întâi, pentru că sunt șanse să caute altceva, iar la banii ăștia e păcat să nu asculți fix ce cauți. Atât am avut de spus, până la postarea cu aparatul, dam ăsta signing out.

Știri și Sfântul Black Friday

Sincer să fiu n-am știut ce titlu să pun, în mod paradoxal am ajuns să mă simt vinovat că nu am compus o postare cu o temă clară. Dar apoi mi-am adus aminte că asta înseamnă de fapt blogging-ul, să scrii despre chestii într-un format relaxat. În fine, blogărul vostru preferat vrea să scrie niște chestii pe scurt, ca mai tarziu să le dezvolte. Am și niște poze de prin ultimele mele excursii, așa să compenseze beletristica lui dam ăsta, să nu vi se pară că ați zăbovit pe aici degeaba.

Să încep cu știrile, două la număr. Prima, s-au lansat 99 Classics 2nd Gen de la Meze – puteți citi aici impresiile mele despre prima generație. Proiectate și ansamblate în Baia Mare, componentele fiind fabricate în China. Cu toate astea companie românească, înființată de Antonio Meze (tot de-al nostru, dar cu un nume cool) și purtată pe valuri de niște oameni pasionați. Mi-ar plăcea să mă primească la ei la sediu când trec prin Baia Mare, sunt foarte mândru de tot ceea ce au realizat.

A doua, Affinity în colaborare cu Canva au lansat Affinity (Studio), un soft care înlocuiește Affinity Photo și Affinity Designer – ultimele două fiind o alternativă șa Adobe Photoshop și Illustrator. Partea bună e că acest soft este gratuit. Foarte, foarte tare. Eu folosesc de ceva timp Photo și Designer mai mult pentru grafică, nu prea am nevoie de editare foto în afara Lightroom și sunt foarte mulțumit. Prețul era bun și până acum (50-100$ per licență, depinde și de promoții), dar gratis e și mai bun.

Și apoi a venit Black Friday. Apropo, sper că și voi ați luat consumerismul în brațe și ați zis YOLO, după care ați cumpărat toate prostiile. Urât din partea voastră dacă doar eu am sărăcit, dar asta e. Pentru mine BF a început și s-a terminat prematur, pentru că am luat legătura cu diverse magazine pentru a primi oferte înainte, în speranța de a evita nebunia. Așa că, la trecerea dintre 6 și 7 noiembrie eu aveam ultimele două comenzi date. În general nu-mi place să mă laud, gen uite căte chestii am cumpărat, dar am luat niște obiecte pe care le am de mulți ani în wishlist și vor ieși niște articole interesante în viitor.

Primul a fost amplificatorul, despre care ați citit aici și aici apoi, după mulți ani de planificare, am luat un espressor. Am ales Rocket Apartamento și o râșniță Timemore Bricks, ultima pentru că e compactă. Nu știu dacă voi dedica o postare pentru cafea, nu sunt atât de pornit în ale cafelei pe cât las uneori impresia, însă ă să fac mai multe poze care probil vor ajunge pe Instagram – știu, sunt în urmă, dar promit că nu mă las.

Pe partea de audio, niște căști de la Sennheiser pe care le urmăresc de muuult timp, doar că prețul lor m-a ținut departe ele. Câțiva ani mai târziu prețul a mai scăzut și m-am hotărât să le cumpăr. Nu vă spun modelul, păstrăm suspansul pentru că aici sigur urmează o postare separată.

Ajungem la fotografie, unde de ceva timp caut un sistem ceva mai compact. Am spus în repetate rânduri că X-T5 de la Fujifilm e destul de mic și ușor, dar cu obiectivul 16-55 mm tot ajunge la cca. 1.2 kg. Așa că la un moment dat am cumpărat un obiectiv cu focală fixă de 35 mm, iar acum am adăugat în wishlist un altul de la Sigma, dar de 12 mm.

Story time. În ultimii 10 ani am cumpărat 5 aparate (3 DSLR Canon și 2 mirrorless, un Nikon și un Fujifilm), deci se poate spune că am încercat diverse. Primul, un Canon 7D, a venit în 2015 și a înlocuit vechiul 40D, cu o rezoluție mai mare și video. În 2018 m-am hotărât să-mi cumpăr un Canon 1D Mk III, ca un last hurrah în lumea DSLR. Seria 1D m-a fermecat de la început, însă prețurile au fost mult prea mari pentru mine. Am fost cât de cât mulțumit, pentru că rezoluția de 10 mpx își arăta limitele. Calitatea era mai bună decât ceea ce scotea 7D, dar cumva acesta compensa prin cei 16 mpx.

Lăuntric, visul meu era pe jumătate împlinit, am luat cărămida pe care mi-am dorit-o, dar un model mai vechi decât mi-aș fi dorit. În 2019 aveam bilete luate pentru cursa de F1 din Abu Dhabi, iar coincidența a făcut să apară la vânzare un Canon 1D Mk IV aproape impecabil (ceea ce e ciudat, pentru că seria 1D este destinată în general fotoreporterilor, care își cam tăvălesc camerele), cu 16 mpx și îmbunătățiri cam pe toate planurile. Mi-am susținut cazul în fața doamnei și asta a fost, apoi am vândut repede 7D-ul cu care oricum nu mai aveam ce face. Am urmărit eu seria 1D, care a ajuns la 1Dx Mk II și III, dar mi-am dat seama că e un echipament greu și voluminos. Noile aparate mirrorless au intrat tare pe piață, inclusiv cu modele retro care au început să-mi intre sub piele.

În 2023 cumpăram pentru prima dată un Nikon (Zfc), cel mai accesibil mirrorless cu un body retro. L-am luat pentru a testa apele, îmi era greu să cred că urma să-mi înlocuiască 1D-ul. În inima mea era însă Fujifilm, iar câteva luni mai târziu, în 2024, am ales un X-T5 pentru care mi-am tot manifestat dragostea. Îmi plac simulările culorilor filmului și comenzile retro, practic am ajuns să fotografiez în modul manual. De altfel imaginile pe care le veți vedea în continuare folosesc Pro Negative.

Ne întoarcem în prezent cu dilema: un nou obiectiv compact sau un aparat nou compact? Și cum aparat nou > obiectiv nou, decizia s-a luat. Urmează și aici o postare dedicată.

Cred că a fost decizia potrivită, pentru că o comandă făcută în 6 aproape de ora 0:00 a ajuns în 8 la prânz, 8 fiind chiar sâmbătă.

Cam atât pe moment, vă las cu niște cadre din ultima perioadă – nu sunt cele mai reușite imagini, dar au, după umila mea părere, un farmec aparte.

Am păstrat culorile de toamnă pentru final, să nu închei într-un mod așa deprimant.

Technics SU-G700M2 – Partea II – Sunet, impresii, concluzii

Am ajuns și la partea a doua, cum sună, dacă merită și alte impresii. Înainte să intrăm în subiect, am adăugat un cont de Instagram – aveți link-ul în meniul din partea dreaptă – cu rugămintea să aveți puțină răbdare până îl „mobilez” cu diverse cadre pe care le mai am. Apoi voi posta și instantanee care nu vor fi pe blog, scopul rețelei, de altfel. Mi-am cumpărat și un espressor, poate îmi ies cadrele cu diverse cafele sau chestii mărunte din viața de zi cu zi.

Bun, să ne întoarcem la subiect. O să fac ca și Steve Guttenberg (al cărui canal de YT îl recomand mai ales celor mai de modă veche), adică o să povestesc experiența mea de până acum, cu referințe la diverse albume pe care le-am ascultat. E luni, deci se pretează ceva cu alcool, eu o să beau o bere pentru că așa sunt eu, mai din topor, vouă vă recomand orice vă cere sufletul în momentul ăsta. Pentru că e luni și am un pahar cu bere lângă mine, în boxe am Sticky fingers al celor de la Rolling Stones, urmând să să trec la aschiziția de azi – Kenny Burrell. Sau, dacă o să continui să beau aici de unul singur o să continui tot cu The Stones, poate Voodoo Lounge.

Primul meu gând a fost să păstrez cele două amplificatoare (SU-G700M2 și Rotel A11 Tribute) unul lângă celălalt și să fac comparații, măcar cu una dintre surse (pick-up-ul) – fie la căști, fie să leg boxele alternativ. Pare complicat să tot legi boxele, dar cum am conectori banană nu e așa greu pe cât pare. Am început cu una dintre referințele mele, Pink Floyd – Live at Knebworth 1990, o înregistrare foarte bună, pe discuti de calitate, la 45 rpm.

Am început cu piesa Wish you were here, mai ales datorită chitarei acustice. Cred că e clar unde voi merge, Technics e superior la toate capitolele, pentru mine însă era important să fie evident că e superior, pentru că e de patru ori mai scump. Revin, SU-G700M2 e în general orientat spre claritate, scoate sun sunet apropait de ceea ce știm cu toții că e sunetul digital – precis, clar, rece. Toate astea însă fără a suna subțire, obositor. Chitara acustică de pe parcursul melodiei are un sunet aproape cristalin, melodios. Nu e ca și cum A11 Tribute ar suna înfundat sau distorsionat, dar Technics iese în evidență și îți lasă senzația că e mai mult și mai rafinat.

Aici m-am hotărât să opesc comparația de tip A / B – adică asculți A, apoi B și faci comparații. Aveam în plan să le ascult pe rând și să iau notițe pe laptop, dar mi-am dat seama că e o risipă de timp. Am ținut însă să reduc puțin compensarea de tonalitate de pe A11 (treble +1 în loc de +3), SU-G700M2 fiind așa cum a venit, fără nici o corecție aplicată. Spun că e o risipă pentru că Technics oferă mai mult contur în zona joasă și de mijloc a frecvențelor, iar când intră înaltele primești acea claritate. Or cu simple corecții de tonalitate obții o curbă în V, cu evidențierea frecvențelor joase și pe alocuri un sunet puțin subțiat în zona înaltelor. Per ansamblu cel care costă de patru ori mai mult oferă un echilibru, claritate mai mare și acel rafinament pe care odată ce l-ai auzit zâmbești și nu vreai să te întorci la ce ai avut.

O primă concluzie: e de patru ori mai bun? Nu. Aș spune că Rotel A11 Tribute e cam 80% din ce aș vrea să fie un amplificator (din punct de vedere al sunetului, nu al designului, pentru că acolo e mai puțin). Deci un +20% pentru un preț mult mai mare, dar aici contează puterea și construcția, poate chiar funcționalitatea – A11 Tribute nu are un DAC, deci nu ai intrări digitale. Cumva parcă apreciez mai mult ce au făcut cei de la Rotel împreună cu Ken Ishiwata (o personalitate marcantă pentru Marantz în domeniul echipamentului muzical, de unde vine Tribute) la un preț de 4-500 de euro – suficient pentru cine vrea să se bucure de muzică cu un buget decent. Bine, băi, dam ăsta, dar nu merită atâția bani! ziceți unii. Depinde și de boxe, A11 nu va reuși să scoată ce e mai bun din orice boxe. Mai contează și înregistrările (o să vedeți mai încolo, că un sunet clar și fidel uneori strică), depinde și ce asculți. Un amplificator bun poate scoate în evidență calitatea înregistrării, nu o să facă înregistrările proaste să sune bine. Deci, comparația între ele e complicată și pe alocuri irelevantă.

Am continuat cu Pink Floyd – The Later Years, o compilație la 33 1/2 rpm care sună de asemenea foarte bine. Piese ca Sorrow sună semnificativ mai echilibrat din punct de vedere al redării frecvențelor. Uneori cauți ceva în audiție, vrei să evidențiezi un instrument sau o anume parte a piesei, iar prin corecții te deranjează altele. SU-G700M2 are un sunet neutru care reușește să-ți aducă toate elementele pe care le cauți chiar dacă are un sunet relativ neutru – când spun caut eu unul merg spre acea curbă în V prin care evidențiez frecvențele extreme pentru un contrast îmbunătățit.

Dacă tot am o jucărie nouă, am zis să ascult muzica cumpărată nou. Și să vă spun și vouă ce am mai cumpărat. Încep cu jazz, am cumpărat Miles Davis – All stars walkin’ la o calitate superioară (Prestige Hi-Fi) și The Tokyo Blues – The Horace Silver Quintet.

După cum vedeți vin și cu un inner sleeve antistatic, ce mai, de fiță. Dar da, sună semnificativ mai bine. Pot înțelege de ce ascultă lumea jazz pe vinil, e un sunet cald, defectele fac parte din atmosferă, iar claritatea și precizia nu-și au rostul. Însă înregistrările bune, cum sunt astea, sună mai bine. Cinelele se aud mult mai clar, începe să se audă separarea instrumentelor și efectul de scenă – adică senzația de izolare a instrumentelor și așa zisul aer dintre ele, fără a părea un sunet comprimat.

Steven Wilson – The Overview, pentru că sunt mai mult sau mai puțin fan. Sună bine, e un album pe care aș putea să-l recomand. Am mai cumpărat Sam Fender – People watching și The Rolling Stones – From the vault. Sam Fender a fost sunetul și vocea aia englezească care pe mine mă cuceresc uneori, așa că m-am hotărât să cumpăr albumul. E ok, merită încercat. Legat de The Stones, toți cunoscătorii de muzică ascultă, nu? Nu neapărat. Eu am momente și albume, pentru cei ce n-au ascultat aș recomanda Sticky fingers sau Voodoo lounge ca reper.

The Essential Bob Dylan. Am cumpărat CD-ul acum ceva timp și ne-a plăcut. L-am pus când am construit ceva Lego și a mers pe repeat o perioadă. Așa că am cumpărat și discul.

Am continuat să ascult weekendul trecut și alte albume sau înregistrări, de exemplu Guns’n Roses – Use your illusion (II), Prince and The Revolution Live (Syracuse 1985), The Wall – Pink Floyd și Bruce Springsteen – Born in USA și Tunnel of love. Cu ocazia asta aș vrea să scot în evidență principalul dezavantaj al echipamentului audio scump – înregistrările proaste vor suna… prost. În cazul meu nu neapărat înregistrarea, ci discul cu defecte / zgârieturi. My hometown a lui Bruce Springstee, tolerabilă anterior, a devenit deranjantă acum. Acest lucru poate fi comensat până la un punct cu doze de pick-up mai tolerante cu discurile zgâriate (Nagaoka MP110, de exemplu), dar oare cauți o sursă care ascude defectele când ai un amplificator concentrat pe claritate? Nu cred. Soluția? un album nou și ami multă grijă la târgurile de vinil.

Cred că ne apropiem de încheiere, așa că voi trece la concluzii.

Concluzii

Nu știu dacă trebuie să o scriu direct, dar îmi place foarte mult. E ceea ce numește Technics Grand Class, e ceva care merge spre produsele de lux, nu-și au rostul comparațiile cu produse care au alte ținte. Evident am studiat puțin problema, ambele amplificatoare (A11 Tribute și SU-G700M2) sunt foarte bine primite în comunitatea audiofililor, ambele se consideră că „punch above their weight” cum se spune, dar e evident că unul din ele e la o altă clasă. Poate 20% nu sună mult, dar astfel de discuții și de comparații au loc la nivelul la care oamenii ascultă cu atenție. Am mai spus-o, dacă nu remarci anumite instrumente într-o piesă, inflexiunile anumitor vooci sau nu te fac să zâbești tâmp anumite improvizații de voce sau instrument înseamnă că nu te interesează detaliile și nu e pentru tine echipamentul scump. Și e ok, nu trebuie să despicăm toți firul în patru, cel mai important e să ne bucurăm de muzica care ne place și s-o ascultăm așa cum ne place – de pe telefon, disc, CD, casete, live, nu contează. Pentru cei care vor mai mult însă, există jucăriile astea scumpe.

În final vă las cu un cadru care mie îmi place mult – am găsit pe CD Legacy al lui John Fogerty (și l-am cumpărat, evident, pentru că sunt un mare fan Credence Clearwater Revival) și am cumpărat cea mai stupidă chestie din ultima vreme, un fel de lampă în formă de bec cu un filament led în formă de alien.

În episoadele următoare, poate o postare cu tematica Black Friday. În mare am cumpărat ce am vrut, ar mai fi niște accesorii pentru cafea, dar sunt șansele să le iau și pe alea acum. Dar mai am în vizor niște chestii, așa că poate fac un mic ramble, dacă tot vine sărbătoarea asta națională unde la noi e moda de dat cu hate – fie sunt proști oamenii, fie sunt nasoale magazinele. Și încerc cu instagram, sunt destule lucruri mărunte pe care le vreau în poze.

Doar așa ca o notă, nu voi exagera cu cafeaua, ca și cu vinilul, îmi place experiența în general, nu vreau să dezvolt o obsesie. Îl știți pe Cosmin, lucrează în IT și de când a descoperit cafeaua de specialitate nu mai poate bea poșircă dimineața, nici măcar în teambuilding? Cum spune Fogerty în Fortunate son, „it ain’t me!”, deci n-am de gând să ajung la nivelul ăla. Dar hai să fim serioși, o cafea ok râșnită proaspăt într-o dimineață de sâmbătă, un portfiltru greu și crema unui espresso proaspăt… come on. Dar până atunci, luăm o pauză.

Technics SU-G700M2 – Partea I – The basics

M-am gândit să împart întreaga poveste în două postări, în prima parte (I) aș vrea să vă spun cum văd eu amplificatoarele, ce caut la ele, de ce ăsta și alte comentarii, iar în a doua (II) discutăm despre muzică și cum sună – spoiler, fantastic. Sper să fie mai clar așa, să nu fie o postare interminabilă în care să încerc să le spun pe toate și să nu iasă nimic clar. Ca de obicei, o să pun link-uri către paginile lor oficiale unde se văd toate specificațiile ca să evităm măsurători și cifre aici în text. Pentru doamnele sau domnișoarele care ajung aici îmi pare rău, scriu totuși despre amplificatoare, proceed with caution. Am și niște poze dar… e mai așa, boys with their toys.

Ca să nu mai fim bețivani (până la postarea următoare, promit că nu o țin mult așa), vă propun un ceai în seara asta – Teministeriet. Cunoscut ca „That scandinavian tea”, vine din sudul Suediei, cu origini în insula Formosa. Este un ceai alb, cu note de șampanie. Între noi fie vorba, nu mă pricep, l-am luat că e scump – ca și dam ăsta. Muzica, la mine e The Overview, al lui Steven Wilson. Numai ce l-am cumpărat după ce am ascultat foarte puțin din el, deci vreau să văd ce am cumpărat. Dacă voi nu aveți altă idee, vă recomand ceva ambiental, poate un jazz modern, melodios, sau chiar lo-fi sau chillout. Nu de alta, dar e toamnă, v-am recomandat un ceai, iar subiectul este un amplificator, nu cred că ar ieși o atmosferă bună cu Jagger urlând în fundal.

Să începem, deci. Nu cred că e un secret ce fac amplificatoarele în general (exact, amplifică sunetul), însă relativ recent multe dintre ele încorporează un DAC de calitate, adică fac conversia între semnalul digital și cel analogic pentru ieșirea către boxe sau căști. Există două tipuri principale de amplificatoare, pe lămpi și solid state. Solid state, pe scurt, folosește tranzistori pentru a amplifica semnalul, tehnologia fiind mai nouă, mai eficientă și mai fiabilă decât amplificarea cu lămpi. Amplificatoarele integrate, de obicei solid state, integrează (da, știu) mai multe funcții – pre amplifictor, controlul volumului sau reglaje ale tonalității, surse audio multiple etc.

Mulți audiofili preferă componentele independente pentru a obține sunetul pe care-l doresc, dar cred că e ușor de înțeles de ce noi restul, majoritatea, preferăm un singur dispozitiv, în locul unui sistem compus din minim trei componente – pre amplificator (pick-up), amplificator și DAC. Deși am un amplificator de căști pentru PC, am căutat tot timpul un amplificator integrat, deci despre asta vom vorbi în continuare.

Până la amplificatorul din titlu, sistemul meu stereo era compus din următoarele:

Pick-up – Technics SL1200GR2 cu docă Ortofon 2M Blue

Amplificator integrat – Rotel A11 Tribute (argintiu)

CD Player – Rotel RCD-1572 (negru)

Boxe – Monitor Audio Silver 200 7G (ash)

Sistemul meu e destul de simplu, include o sursă analogică (pick-up) și una digitală (CD player). Deși Rotel A11 Tribute include bluetooth, adică poți trimite muzică de pe un telefon, laptop sau PC, practic nu am folosit niciodată această funcție. Am încercat cu un iPod, funcționează, dar momentan prefer să ascult albume la sistemul principal. Pentru streaming în general folosesc PC sau laptop și căști. Deci, pe lângă sunet, încep să conteze și funcțiile suplimentare pe care le oferă. Spre exemplu, posibilitatea de streaming prin bluetooth e interesantă, dar lipsește un DAC integrat, asta înseamnă că a trebuit să aleg un CD player cu DAC încorporat.

Boxele sunt legate prin conectori tip banană

În cadrele de mai sus se văd cele două surse folosite de mine, dar și restul intrărilor și ieșirilor. Un alt plus pentru Rotel A11 Tribute este că oferă posibilitatea conectării a două seturi de boxe – din nou, pentru unii e de ajutor, pentru alții ca mine care au două boxe nu e. Per ansamblu, ca să închei partea cu amplificatorul înlocuit, Rotel A11 Tribute e un amplificator foarte bun pentru prețul la care se vinde (cca. 500 euro). După părerea mea singurele minusuri sunt aspectul (eu unul nu mă dau în vânt după el) și lipsa unui DAC integrat.

Bine, dam ăsta, dacă era ăla așa bun, la ce-ți trebuie unul nou?! Știu, am auzit deja asta acasă, ce era să zic, atunci ăla a fost bugetul dar acum m-am îmbogățit pentru că am citit pe bloguri despre educația financiară. Revin, am ales Technics SU-G700M2, poate și pentru că am o afinitate față de marca Technics. După părerea mea e unul dintre cele mai frumoase amplificatoare de pe piață, evident că a contat și asta.

Un alt motiv pentru care îl urmăresc de ceva timp este faptul că a fost proiectat pentru a oferi un sunet clar și precis, specific formatului digital. SU-G700M2 nu e nici clasa A, nici AB și nici D, e altceva, folosește un sistem integrat dezvoltat de Technics care transformă orice intrare în semnal digital. De asta e ocolit de mulți, pentru că pasionații de muzică pe vinil consideră că un semnal analogic trebuie să meargă spre boxe tot analogic, nu să fie transformat în digital. Ca o paranteză, pentru mine nu contează aspectul analogic al discurilor, îmi place sistemul și ceea ce presupune el, nu am nimic împotriva digitalului, de asta continui să ascult ambele surse. După cum spuneam, contează și funcțiile, hai să ne uităm la intrări și ieșiri.

Doar un set de boxe, cum spuneam, pentru mine nu e o problemă lipsa setului B. Pre amplificatorul pentru pick-up (PHONO), două intrări analogice cu conector RCA (Line 1 și 2) și cinci intrări digitale. Pentru că orice semnal este transformat în digital, un DAC extern nu-și mai are rostul, deci pot lega CD playerul prin una dintre intrările digitale – am ales cablul coaxial, pentru că asta are CD playerul. Cum spuneam, în viitorul apropiat nu vreau un player de rețea sau un streamer, dar în cazul în care mă voi răzgândi pot conecta practic orice, de la laptop, PC, tabletă sau streamer dedicat.

Un alt amplificator pe care l-am luat în calcul la un moment dat este Technics SU-GX70 care le are pe toate (streaming și HDMI, pe lângă cele menționate mai sus). E mai compact, dar deși are multe funcții, eu nu le folosesc, așa că am preferat un amplificator mai puternic și cu un aspect mai retro.

Inițial credeam că atunci când alegi un echipament, nu neapărat un aplificator, iei în calcul n modele de la diverși producători, pentru diverse bugete și, prin eliminare, îl alegi pe cel mai bun în banii pe care vrei să-i dai. Dar nu e așa, nu are cum să fie așa, pentru că variază funcțiile, designul, tipul sau calitatea componentelor. Comparațiile au un oarecare sens doar pe același palier de preț, pentru funcții similare. De exemplu, dacă compar A11 Tribute cu SU-G700M2, pe lângă diferența enormă de preț (ultimul e de patru ori mai scump, 500 euro vs. cca. 2100 euro), e clar că au fost proiectate pentru preferințe și stiluri diferite de ascultare a muzicii într-un sistem integrat. Primul încearcă să ofere cât mai multe funcții uzuale ca bluetooth, în timp ce al doilea pune accentul pe calitatea sunetului. Designul e și el un factor important, de la construcție și butoane până controlul volumului, un potențiometru acționat de un motor la SU-G700M2. E evident că cel ce costă de patru ori mai mult e mai bun, dar e totuși un amplificator, nu un sistem complet, iar la banii pe care îi dai pe el poți construi un stereo. La fel și SU-GX70, pe hârtie are mai multe funcții, la un preț cu cca. 500 de euro mai puțin. Dar din nou, cineva ca mine nu caută acele funcții. În fine, ce încerc să spun e că lumea preferă să scoată în evidență ce poate face un echipament, la un nivel de preț. Nici n-am discutat despre sunet, ca și la camerele telefoanelor mobile, fiecare producător înțelege altceva prin sunetul de calitate – poate mai cald sau mai dinamic, poate alege să pună accentul pe anumite frecvențe. Deci a lua toate dispozitivele de pe piață și a începe să faci comparații și combinații, pe modelul ăsta e mai bun dar mai scump, ăla e mai ieftin dar are nu știu ce, nu prea are sens. Și dacă până acum a devenit totul neclar, nici n-am adus în discuție boxele, pentru că nu toți locuiesc la bloc, unii au nevoie de putere – în acest caz fie iei încă un amplificator de putere, fie ajungi la unul integrat foarte scump care poate scoate maximul din boxe.

Ca o concluzie pe tema comparațiilor, fiind un obiect personal, contează cum vede fiecare individ mai bun și mai frumos. Sau tipul de sunet pe care îl preferă sau construcția, cum spuneam mai sus, unii nici nu vor să audă de conversia unui semnal analogic în digital. E complicat, dar cumva e un complicat bun, pentru că există foarte mult echipament de calitate la toate nivelurile de preț, iar ăsta e un subiect de discuții și o posibilitate de a încerca experiențe diverse.

Un alt lucru pe care l-am remarcat este eliminarea multor defecte de sunet ale intrării analogice (pick-up). Sunetul e practic curățat, de multe ori am impresia că ascult un CD, nu un disc de vinil. Tonalitatea amplificatorului e aproape de neutru, cu accent pe claritate. Înregistrările bune vor scoate în evidență separarea instrumentelor și complexistatea instrumentației, fără a conduce la acel sunet subțire, specific de multe ori surselor digitale.

Amplificatorul include LAPC, un sistem de corecție pentru boxele care sunt legate la el, să zicem o calibrare. Recenziile pe care le-am văzut susțineau că sunt îmbunătățiri, dar nu semnificative – eu am activat LAPC și l-am lăsat așa.

Nu vreau încă să zic prea multe despre sunet însă pe mine m-a cucerit faptul că n-a fost nevoie să fac corecții de tonalitate. În general, când asculți muzica relativ încet (60-70 dB) e nevoie de mici corecții la frecvențele joase (bass) și la cele înalte (treble) – în principiu se cresc amândouă. Aât la Rotel cât și la mai vechiul Pioneer A-10 a fost nevoie de corecții, în timp ce aici nu.

În încheierea primei părți, aș spune că e pe măsura așteptărilor, de la designul cu tendinte retro și linii minimaliste, la calitatea sunetului. Dar asta e părerea mea, la acest nivel bun ține de preferințele fiecăruia, nu doar de măsurători. Cum spuneam mai sus, sunt mulți care nu se vor uita la acest amplificator din simplul fapt că le murdărește semnalul analogic. Sau simpla precizie și neutralitate a sunetului, deși obiectiv o calitate mai bună, nu e experiența pe care o caută alții.

Mai mult, amplificatorul e una dintre componentele unui sistem audio, putem ajunge la eterna discuție despre ce merită și ce nu sau mici detalii care lipsesc. De exemplu, lipsa unei intrări HDMI poate elimina acest amplificator dintr-un sistem care include și un home theatre. Pentru mine însă oferă funcțiile pe care pun eu preț și profilul sunetului pe care-l prefer.

Ca un bonus, pun o poză cu ceva-ul pe care l-am gândit eu pentru CD-uri – nu e raft, nu e cutie e… un ceva. Asta ca un apropo de ce întreba Vladen la postarea anterioară.

Gândirea mea a fost de a construi un element de mobilier cu posibilitatea de a stabili forma finală (pe verticală, orizontală sau o formă complexă) odată cu dezvoltarea colecției de CD-uri. Momentan a ieșit un turn, iar cutiile din bambus sunt lipite una de alta cu bandp dublu adezivă. Momentan nu văd în cameră un loc pentru CD-uri pentru a adapta forma la acel loc.

Momentan componentele sistemului audio stau pe o comodă TV, unde mai am ceva loc pentru 30-40 CD-uri, deci mai am timp să mă gândesc la o soluție nouă. Ce se vede în pozele de mai sus nu e aranjamentul final, în stânga noului amplificator sunt încă CD player-ul și amplificatorul vechi, între timp am făcut modificări. Am vrut să fac comparații mai multe legate de sunet între cele două, dar mi-am dat seama că nu prea are sens – cel nou e mai bun și îmi place mult mai mult, nu prea contează că e de 2, 3 ori sau de 100 de ori mai bun.

În următoarea postare voi descrie puțin diferențele de sunet și ce apreciez în mod deosebit la noul amplificator, dar destul de pe scurt, pentru că e plictisitor să citești prea mult despre descrierea sunetului. Voi compensa cu muzică (că am mai cumpărat în ultima vreme) și bem ceva, gata cu ceaiurile.

Egipt – în completare

pentru că am văzut că v-au plăcut pozele din Egipt, m-am gândit să mai pun niște cadre. Am destul de multe, asta a fost a patra vizită a mea acolo. O să vă povestesc câte ceva (pe scurt, sper), iar la poze o să mai inserez câte un comentariu unde consider necesar.

Templele Karnak și al reginei Hatchepsut (singura femeie faraon după părerea mea, Cleopatra fiind din familia Ptolemeu, iar grecii nu au fost considerați faraoni adevărați) sunt considerate temple de venerare și de ofrandă, în special zeului suprem Amon-Ra. Deși Amon-Ra e cunoscut ca și zeul suprem, zeitățile egiptene nu aveau o ierarhie clară, inițial zeitățile pornind de la cele patru elemente fundamentale: Geb (Pământ), Heb (Aer), Nut (Cer) și Tefnut (Apă sau Umiditate). Însă în funcție de perioadele de putere traversate de Egipt, cele mai cunoscute zeități ale Egiptului sunt Amon-Ra (cunoscut mai ales pentru reprezentarea cu cap de șoim și discul solar deasupra capului), Horus, Anubis și Isis (de multe ori alături de Osiris). Templele Karnak și al reginei Hatchepsut datează de acum aproximativ 3500 de ani, adică 1400-1500 î.e.n.

O să încep pozele cu imagini din Valea Regilor, cu morintele lui Tutankhamon și Seti I. În ciuda bogățiilor găsite în mormântul tânărului Tut, spațiul este foarte mic, toate acele bogății au fost înghesuite efectiv într-un spațiu improvizat, sub mormântul lui Ramses al VI-lea – motiv pentru care se crede că nu a fost jefuit. Mumia regelui Tut se află în prezent în mormânt, dar am considerat că e prea macabru pentru o fotografie.

Continui cu mormântul lui Seti I, un faraon din dinastia a nouăsprezecea, unul dintre faraonii care au încercat aducerea stabilității și a valorilor tradiționale după tumultul înregistrat în timpul lui Akenathon. Mormântul lui Seti I este cel mai mare și mai bine conservat mormânt vizitabil din Valea Regilor.

Continui cu elemente ale templului reginei Hatchepsut, culori originale, puținele picturi conservate.

Ca o notă, personajele reprezentate cu mâinile încrucișate sunt moarte.

Templul din Karnak, în orașul Luxor (fosta capitală antică Teba). Încep cu macheta de prezentare, apoi poze din interior.

În imaginea de mai sus se vede portul și aleea de sfincși care leagă templul Karnak de templul din Luxor.

Scrierea cu hieroglife era fonetică, astfel gruparea unor simboluri constituia cuvinte sau nume. Cartușele pe care le vedeți cu hieroglife (imaginea de mai jos) conțineau doar nume ale faraonilor, era interzisă folosirea lor de oamenii obișnuiți.

După cucerirea de către greci a Egiptului, numele conducătorilor era scris dintr-un ansamblu de hieroglife, fiecare simbol fiind atribuit unei litere a alfabetului. Mă voi opri aici cu descrierile, nu cred că am destule cunoștințe pentru a prezenta clar și în ansamblu această parte a Egiptului antic, însă sper că v-am stârnit, măcar puțin, curiozitatea pentru această civilizație fascinantă.