E una din acele postări în care aș vrea să trec în revistă niște lucruri legate de modul în care fotografiez eu, gânduri pe care vreau să le aștern, poate din nou – nu știu, poate vreau doar să-mi citesc din nou convingerile. Promit că nu va fi la fel de ciudat în continuare doar că… dacă nu vă interesează ce am de zis despre aparate foto, obiective sau moduri de fotografiere, poate e mai bine să citiți pe diagonală. Daaar, dacă totuși aveți răbdarea să frunzăriți ce scriu aici, mai pe la sfârșit o să vă arăt două albume pe care mi le-am cumpărat.
Vă propun să vă abțineți de la alcool 1-2 zile și să bem un ceai. Eu în boxe am Fleetwood Mac – Tusk, deși ar fi mers și un jazz.
Săptămâna trecută am încărcat o parte din acumulatorii Canon de la DSLR-uri și m-am gândit să fac câteva cadre prin casă, cine știe, poate merge un story pe Facebook. N-am mai publicat nici un story, dar împărtășesc cu voi imaginile.
Așa cum am tot povestit pe aici, mi-am adus aminte de cât de mari erau corpurile aparatelor, practic ai nevoie de o geantă dedicată pentru a umbla cu ele pe stradă. Se simte și la greutate, deși poate 6-700 de grame în plus n-ar fi un capăt de țară. Spun asta și pentru că în ultima vreme am mers destul de mult pe teren în delegații și mi-a prins bine un aparat cu mine. Nu am putut să-l iau prin rezervoare, dar am putut să-l duc cu mine peste tot în fiecare zi în eventualitatea în care aveam nevoie de el.
Mi-am adus aminte de ceea ce înseamnă un vizor optic – în lumină bună e mai natural și consumă mai puțină baterie, când însă lumina nu e grozavă un ecran e mult mai util pentru a compune cadrele. Cu toate astea vizorul electronic e foarte deranjant în cazul unor lumini led, datorită frecvenței acestea pâlpâie foarte deranjant.
Mi-am făcut în minte o comparație între fotografiatul cu Canon și stilul retro de la Fujifilm sau Nikon. Chiar dacă la Canon nu am un inel pentru deschiderea diafragmei pe obiectiv, am o rotiță pe spatele aparatului și pot face principalele reglaje (tip de expunere, diafragmă și ISO) doar cu mâna dreaptă. Cu toate astea, îmi place modul retro propus de Fujifilm unde, chiar dacă intuitiv iei aparatul de la ochi, învârtitul rotițelor are un farmec aparte. La asta se adaugă simulările de film și a „rețetelor” de film care aduc un plus de nostalgie și de variație în culori.
Pentru că voiam un echipament chiar mai compact și voiam să văd dacă pot fotografia cu focală fixă, am cumpărat un Fujifilm 35 mm 1.4 R XF. Recenziile sunt puțin împărțite pentru că nu e cel mai rapid când vine vorba de focalizare și nu e nici cel mai bine construit obiectiv – e pe măsura prețului de 700 euro. Știu, e cel mai ieftin obiectiv pe care l-am cumpărat în ultimii… 15 ani?! A, și m-a convins și parasolarul, mi se pare că e un obiectiv… cool cum se zice acum. Nu știu, am zis să încerc.
Singura mea temere însă era legată de calitatea imaginilor la deschiderea maximă a diafragmei (f/1.4). Nu de alta, dar degeaba ai un obiectiv atât de rapid dacă nu-l poți folosi la acea deschidere. Din fericire e ok la f/1.4 și foarte clar de la f/1.8 în sus.
Rămâne de văzut cât de utilă va fi pentru mine distanța focală de 35 mm, eu de mulți ani încoace am folosit aproape exclusiv 17-40 mm și 16-55 mm (fără a lua în calcul factorul de crop). Oricum, pentru fotografii uzuale, inclusiv cele pe care le vedeți în ultima vreme pe aici, cam pe acolo sunt ca distanță focală. Sunt curios cum se vor vedea stelele la f/1.6 sau f/1.8 dacă reușesc o încadrare bună la 35 mm. Construcția obiectivului e… satisfăcătoare, la fel și viteza de focalizare. Nu e la fel de rapid sau silențios cum e 16-55 mm, dar nici nu e menit să-l înlocuiască.
Cam atât pentru azi despre fotografie, dacă prin absurd ați supraviețuit până acum, vreau să vă arăt două albume pe care le-am cumpărat recent: Def Leppard – Mirror Ball și Fleetwood Mac – Tusk.
Încep cu Def Leppard, Mirror Ball e o colecție de înregistrări live, care sună foarte bine. 3 discuri din vinil transparent la 30 de euro mi se pare o afacere foarte bună, mai ales având în vedere calitatea bună a înregistrării. Nu sunt un fan înrăit, cred că îmi plac doar piesele mai cunoscute ale lor, dar sunt o formație de rock clasic, desigur cu variațiunile de heavy și hard rock. Apropo, când spun clasic mă refer la instrumentație, preponderent tobe și chitară în spatele unei voci puternice cum e cea a lui Joe Elliot. De remarcat și Rick Allen, care deși a rămas fără brațul stâng în urma unei amputări, a reușit să atingă succesul alături de formație.
Tusk însă a fost cam scump (50 euro), deși e pe vinil albastru. Am mai cumpărat o copie a albumului pentru că ce aveam eu până acum a fost luat de la un târg și are cam multe defecte. Se poate asculta, dar am is că un Technics cu un Ortofon 2M Blue merită mai mult. Ăsta se aude foarte bine și e un album foarte reușit.
Știu că v-a fermecat scrisul eteric al lui dam ăsta, dar cred că e suficient pentru moment. Sper ca în viitor să revin cu mai multe poze și mai puțină vorbărie.
dam167.wordpress.com 