Știți perioada și senzația, s-a twerminat vara, s-au terminat vacanțele, începe nebunia cu școala pentru părinți și copii, ne pregătim de perioada agitată a sfârșitului de an. Știu, postare la dam ăsta luni seara… te întrebi, oare s- îmbătat dam ăsta și nu mai știe ce zi e? sau o fi în concediu? Răspunsul este DA, la amândouă. Partea bună e că am pentru voi multe poze și mult mai puțină „scriitură bună”. Ca să vă convingeți că am luat-o pe ulei, în pahar am niște sauvignon blanc cu care am făcut mai devreme niște paste cu somon, iar în boxe un mix al Milei Rubio (Miami). Bun, hai să mergem mai departe cu povestea, care oricum nu interesează pe nimeni, și să ajungem la poze – mai de pe la noi, mai de pe la alții, dar și ceva special la final.
Pentru că data trecută era doar comanda făcută, am preferat să nu zic nimic ca să nu cobesc, așa că vă arăt acum ultima achizișie în materie de ceasuri: Citizen ProMaster Altichron.
E mare și are un ecran încărcat, dar a trebuit să-l cumpăr. Are mecanism Quartz, dar Eco Drive, adică are o celulă care se încarcă cu lumină naturală sau artificială. Are altimetru și busolă, ambele analogice și, cel puțin fără calibrare, deloc precise. Carcasa este din titan iar cureaua din cauciuc, e ușor și comod pentru un astfel de ceas (49 mm).
După diverse calcule și încasări, cred că mi-am făcut strategia de stricat bani pentru sezonul toamnă – iarnă 2025. Pentru început, aștept ca Radu să termine seria cu covrigi și chestii scumpe care irită lumea, să facă repede review-uri la noile iPhone după ce pune mâna pe ele în magazin și să intre în magia Black Friday-ului. Am două ținte principale anul ăsta: amplificator și un espressor. Amplificatorul e stabilit, m-am oprit la Technics SU-G700, din prețul căruia sper să se mai taie măcar un 5%, dar la espressor depinde și de viitoarele oferte: oscilez între Lelit Mara X și Rocket Apartamento, deși parcă l-aș prefera pe ultimul. În plan secundar, o doză pentru pickup Ortofon 2M Black și un headshell. Și aici depinde de ce / dacă găsesc, nu e neapărat necesară anul ăsta. S-ar putea ca anul ăsta să ajungem în Dubai, asta înseamnă că e posibil să calc strâmb și să cumpăr un Fujifilm X100VI sau un XE5. Nu am nevoie de nici unul dintre ele dar îmi plac. Le-am prin wishlist și din fericire pentru bugetul familiei, dispar repede și nu ajung să le cumpăr. În schimb dacă mă voi trezi cu unul în mână într-un magazin care are așa ceva pe stoc hmm…
Dar, ca și în alți ani în care am vrut să cumpăr ceva de BF, probabil și acum va fi ceva prematur – știți, când ești foarte entuziasmat și… se termină lucrurile mai devreme decât ar trebui – în sensul că produsele vor fi listate mai devreme la prețul redus, eu le voi cumpăra și gata, voi pierde din nou agitația specifică perioadei. În rest voi încerca să mă abțin de la acumpăra lucruri mărunte, mai ales pentru că voi vrea tot felul de lucruri din Dubai.
O să mă opresc aici cu poveștile, când voi cumpăra amplificatorul și espressorul voi veni cu detalii, sper și cu poze, în funcșie de ce pot araja prin casă când le scot din cutie. În rest, trebuie să am mai multă disciplină personală, iar aici nu voi intra în detalii pentru că am tot felul de gânduri și cred că aș lua-o prea tare pe arătură acum. Deci, poze, fără comentarii și fără o ordine anume.
Am lăsat pentru final elementul de noutate, cel puțin pentru mine, răsăritul de lună. Evident, reflexia este în mare, fiind mult mai ușor să prinzi răsăritul când nu ai clădiri sau vegetație la orizont. Plaja era puțin luminată, de aici aspectul de sol lunar. Și da, poate era mai frumos o lună plină, dar asta este. E un cadru interesant după părerea mea.
Am vrut la un moment dat să scriu o întreagă postare despre fotografie în 2025, tendințe în materie de echipament, prețuri, sfaturi pentru începători etc., dar după ce m-am mai gândit mi-am dat seama că ar fi fost ceva lung și plictisitor. Plus că aș fi tras tot felul de concluzii legate de aparate pe care nu le-am folosit doar de dragul unor argumentații. Așa că am ajuns la concluzia că vă fac doar un rezumat, pentru că trăim, totuși, vremuri interesante când vine vorba despre fotografie. Asta în prima parte, apoi o să vă spun (și arăt, pentru cei ce citiți pe diagonală) ce iMac mi-am luat și recomandări de muzică. A, și poze cu flori sau ceva de genul.
Până la fotografie, eu fac câte o pauză pentru că am curățat niște discuri și le-am pus la uscat, dar vă recomand ceva rece între paragrafe – ajung și eu acolo, vin n-am la rece (deși ar trebui!), dar apă sau bere găsesc. Cât despre ascultat, încercați ceva nou. După ce termin cu discurile voi asculta Tracy Chapman.
Fotografie și camere foto în 2025
Trăim vremuri interesante, în care cererea a crescut mult datorită cererii mari de conținut video, de care producătorii, odată cu tranziția la mirrorless, au încercat să profite prin schimbarea seriilor de produse. Calitatea senzorilor și a procesoarelor de imagine a crescut, așa că majoritatea camerelor foto, hibrid și video de pe piață oferă acum rezultate foarte bune când vine vorba de calitatea imaginii.
Principalii producători, după părerea mea, sunt Canon, Nikon, Sony și Fujifilm, fiecare dintre ei oferind o gamă largă de echipament dedicat – atât aparate, cât și obiective. Canon și Nikon sunt probabil cei mai conservatori și au țintit fotografii de sport și fotoreporterii în general, în timp ce Sony a investit foarte mult în promovare. Fujifilm a ales nostalgia și designul retro prin care se diferențiază cu succes de restul.
Deși în fiecare an poți spune că cumperi mai mult cu aceiași bani, aparatele foto noi rămân scumpe. Aș spune că pragurile de preț se păstrează – până pe la 1000 euro amatori și semi pro, 2000 – 6000 euro pentru aparatele din gama de vârf -, dar dacă vrei ce e nou și la modă va trebui să mergi spre pragul de sus, adică spre 2000 de euro. Un exemplu e Fujifilm X100VI, feblețea internetului, care, pe unde e pe stoc, se apropie de 2000 euro. E totuși mult pentru un rangefinder cu obiectiv fix, chiar dacă rezultatele oferite sunt de nivel profesional. Tot de la Fujifilm, GFX100RF e echivalentul lui X100VI pe format mediu, undeva pe la 6000 euro. Mult, ai spune, dar e totuși format mediu. Dar e cu obiectiv fix, deci are ca țintă utilizatori aparte.
Sigma s-a distanțat de designul retro, mă rog, până la polul opus chiar, cu Sigma BF. O cameră cu un design minimalist, dar cu obiectiv interschimbabil. Pentru cine e? nu știu, pentru cine apreciază un astfel de design și care, din nou, ar da măcar 2000 euro.
Astea sunt doar câteva exemple, au și ceilalți producători tot felul de camere, mai mici, mai mari, mai compacte sau mai puțin. După umila mea părere, suntem la un nou vârf al producției, în care fiecare producător vrea să ai un aparat foto în mână, dar urmează o cădere pentru că se vor cumpăra până la un punct. Exact ca și în cazul DSLR-urilor pentru amatori acum 10-15 ani, mulți își vor da seama că un aparat foto e o chestie pe care o cari după tine și trebuie să faci niște reglaje, altfel ai rezultate mai proaste decât oferă un telefon mobil de ultimă generație. Iar pasionații, ca mine, câte camere să cumpere? Recunosc, cu un buget limitat mi-aș cumpăra fără să clipesc 4-5, dar cu același buget nelimitat nu mi-ar mai trebui altele vreo 10 ani. Iar profesioniștii, cei care folosesc zilnic un astfel de echipament, nu se vor uita la exemplele mele de mai sus pentru că nu sunt ce au ei nevoie. Sper să mă înșel totuși și consumerismul să permită producătorilor să ne ia ochii și în următorii ani. Poate Fujifilm a descoperit rețeta succesului, pentru că ultimele lor camere se găsesc foarte greu datorită cererii mari.
Tot ca o părere personală, nevoia de conținut video a contribuit la succesul camerelor compacte. La 1000-2000 euro cei ce produc conținut pe rețelele sociale, sau chiar YouTube, și-au permis să experimenteze mai mult, iar asta a făcut să crească din nou cererea pentru astfel de aparate. În trendul ăsta al inflencerilor și al percepției de cool s-au aruncat și producători mult mai serioși (în sensul de rigizi), ca de exemplu Leica sau Hasselblad cu aparate tangibile ca prețuri. Au țintit amatorii și profesioniștii amatori de altceva, acei profesioniști sătui de Canon și Nikon.
Am lăsat la urmă nebunia asta cu AI. Din nou, ca o impresie personală, nu vom avea procesarea agresivă de pe telefoane pe camerele foto, nu neapărat datorită celor ca mine care vor să facă procesarea post, ci din cauza costurilor. Cred că un aparat foto cu capacitatea unui telefon mobil ar costa foarte mult datorită puterii de procesare necesară unui senzor mult mai mare, dar și nevoia de un software bun și optimizat continuu. Aș spune că și în viitor, o experiență exclusivă point&shoot similară telefoanelor nu va veni pe camerele foto / video, iar AI va fi utilizat cu măsură. În schimb observ că software-ul de post procesare e tot mai simplu și mai intuitiv, poate că acea procesare se va face pe un telefon sau un laptop printr-un simplu tap, în baza unui raw descărcat wireless de pe un aparat – poate că asta ne va împăca pe toți.
Ca o concluzie, cred că sunt vremuri frumoase pentru pasionații de fotografie. Deși prețurile pot fi mari, găsești foarte multe tipuri de echipament care oferă o calitate bună a imaginii. Pentru pasionații care vor echipament ieftin, DSLR-urile încă sunt o alegere bună. DSLR-urile utilizate anterior de profesioniști sunt casetofoanele la apogeu – bune, fiabile, dar nu chiar așa practice. Ele oferă însă o focalizare decentă, obiective bune SH și absolut toate funcțiile necesare tehnicilor avansate de fotografie.
Desktop nou – iMac 5K 2017
Anul ăsta aș vrea să lucrez eu mai mulți și să contractez mai puțin (sunt un parvenit și mă gândesc numai la bani, gata, am zis-o), așa că am stabilit că mi-ar fi de mare ajutor un desktop. Principala cerință a fost să ruleze Windows pe x86 și… dacă se putea să fie Apple chiar mai bine. Am făcut o listă de piese pentru un PC clasic și am ajuns pe la o mie de euro cu tot cu monitor – ce drept, cu componente noi. Fermecat de display-ul 5K al iMac-ului, am ales să cheltui 800 de euro pe modelul 2017 cu procesor Intel. În mare, echiparea e așa: i7, 32 GB RAM, GPU 8GB (Radeon), , 512 GB SSD, 27’’. La prețul ăsta, fără periferice, dar AIO-ul arată foarte bine, zgârieturile și defectele sunt doar pe stand. Nu am vrut să fac atâta curățenie încât să arate bine în cadru, așa că va trebui să vă mulțumiți cu o imagine generică.
Periferice am avut eu, tastatura Magic Keyboard și Magic Mouse, dar am cumpărat și Magic Trackpad, ultima iterație, cea cu usbc. Ironia e că trackpad-ul nu merge cum trebuie pe MacOS datorită versiunii mai vechi a acestuia, dar merge fără probleme pe Windows, cu un driver custom. Nu mă așteptam ca un asemenea accesoriu să meargă mai bine pe Windows dar… asta e, cred? noroc că pe Windows intenționez să fac efectiv treabă, în timp ce MacOS e doar pentru distracție. Aici însă am un mouse Razer pentru că nu pot fără scroll wheel și… un mouse comod.
Cum e ca performanță în 2025? e ok, pentru mine e suficient, cel puțin pe moment. Ecranul e însă fantastic, uneori parcă diferențele de contrast și culoare sunt prea subtile pentru ce am eu nevoie. Pe MacOS însă își arată vârsta, mai ales când îl compari cu orice rulează Apple M, de asta mi se pare că nu merită dacă vrei să folosești doar MacOS. Chiar dacă un Mac Mini și un Studio Display trec bine de 2000 de euro, în comparație cu 800 cât a fost ăsta, diferențele vor fi mari. Pentru mine însă Windows x86 e încă o necesitate pentru anumite softuri, aș spune că am făcut o afacere bună, vedem cât de fiabil va fi în timp – adică câtă viață mai are în el, cum se spune. Știu că mai pot adăuga memorie, dar nu cred ca va rezolva asta prea multe, puterea de procesare cam tot aia e.
Muzică – achiziții din ultima vreme
Încep în ordinea în care le-am fotografiat, cu Pink Floyd – Live at Pompeii II, mixat de Steven Wilson, CD. Exact astea au fost motivele pentru care l-am cumpărat – Pink Floyd Live, Steven Wilson. Nu am ascultat încă, dar cât de rău poate fi?!
Continui cu jazz, am început să urmăresc colecția 85 de la Blue Note, văd că albumele sunt reușite – de data asta:
Din nou nu am ajuns să ascult dar… cred că e ok. În continuare un album / compilație care nu credeam că urma să-mi placă așa mult, Mike & The Mechanics – Looking Back – Living the years. Foarte tare, probabil cea mai cunoscută piesă a lor este All I need is a miracle, dar dacă vă place cât de cât stilul, o să vă placă întregul album. Foarte bună achiziție.
AC/DC – Back in Black pentru că… e un album de referință și era pe vinil alb cu negru și nu știu, l-am luat.
Sting 3.0 Live. Mult timp nu mi-a plăcut Sting, dar am ajuns să-l apreciez ca artist – poate mă înmoi acum la bătrânețe. Îmi plac anumite piese și am văzut că sună bine live, așa că… am luat. Îmi place și de Dominic Miller la chitară, iar aici sună foarte bine amândoi.
David Gilmour și Romany Gilmour – Between two points pe vinil transparent. Sunt patru variante ale aceleiași piese dar ce era să fac? pe vinil transparent – casă, card, acasă.
Gata cu scrisul fermecător al lui dam ăsta pentru postarea asta. Sper că aceste 1700 de cuvinte de până acum v-au încântat, ca de obicei. Vă las cu un parfum de cameră care mi-a plăcut – pentru că se numește Egyptian Amber, evident, dar miroase ok -, și niște poze.
Știu la ce vă gândiți, iar se uită dam ăla după aparate foto și are tot felul de idei ciudate pe care n-are unde să le expună. Dar nu, de data asta vreau să împărtășesc cu voi niște poze pe care le-am făcut recent la o stație de tratare a apei. Dacă știți unde sunt făcute pozele bravo vouă, dacă nu, stați liniștiți, toți avem apă la robinet de la ceva similar – știu, viața e crudă.
Pentru că la mine e o după amiază obișnuită de duminică, aș vrea să vă recomand să beți ce vreți voi, în funcție de săptămâna pe care ați avut-o sau, în așteptarea celei care vine. Eu am lângă mine un Amstel (nici bună, nici rea), pentru că mi se usucă gura când dau din degete. O să încep cu partea de muzică, poate vă inspiră ceva – sunt doar albume pe care le-am ascultat (și cumpărat) recent.
Arctic Monkeys – AM și Tranquility Base Hotel&Casino. De atâtea ori mi-au trecut prin fața ochilor albumele lor, așa că m-am gândit să le dau o șansă. Mă bucur că am făcut-o, e un rock plăcut și melodios. Nu e pentru oricine, aș recomanda să-i ascultați înainte să le cumpărați albumele.
Diana Krall – Only Trust Your Heart. Pentru că am o perioadă cu jazz-ul și am observat că are înregistrări foarte bune. Se poate observa și pe densitatea discului, greutatea lui inspiră calitate chiar înainte de a ajunge pe platanul pickup-ului.
Miles Davins Quintet – Paris Jazz Festival 1964. Cum spuneam, am tot căutat jazz și, chiar dacă nu sunt hotărât dacă îmi place prea mult Miles Davis, părea un concert de colecție. A, și e pe vinil colorat.
Cam atât cu muzica. Pentru că e duminică, m-am gândit să vă arăt și niște bezi desenate: Killtopia. Mie îmi place universul Cyberpunk, așa că m-am gândit că nu ar strica.
Gata, după cum v-am promis, poze. Deși eram într-o deplasare de serviciu, parcă mi-ar fi plăcut să mă pot plimba mai mult pe coridoare și să încerc diverse cadre – nu am avut timp, cam asta e tot ce am reușit. Nu știu dacă vă place genul, mie mi se pare că genul ăsta de cadre are un farmec aparte. Pentru spațiul de culoare am ales Reala Ace ca film simulation.
Nu e nimic deosebit aici, doar că se vede luminița de la capătul tunelului.
Și pentru că vine primăvara (sau a venit deja), am și o floare pentru voi – din balcon, de data asta.
E una din acele postări în care aș vrea să trec în revistă niște lucruri legate de modul în care fotografiez eu, gânduri pe care vreau să le aștern, poate din nou – nu știu, poate vreau doar să-mi citesc din nou convingerile. Promit că nu va fi la fel de ciudat în continuare doar că… dacă nu vă interesează ce am de zis despre aparate foto, obiective sau moduri de fotografiere, poate e mai bine să citiți pe diagonală. Daaar, dacă totuși aveți răbdarea să frunzăriți ce scriu aici, mai pe la sfârșit o să vă arăt două albume pe care mi le-am cumpărat.
Vă propun să vă abțineți de la alcool 1-2 zile și să bem un ceai. Eu în boxe am Fleetwood Mac – Tusk, deși ar fi mers și un jazz.
Săptămâna trecută am încărcat o parte din acumulatorii Canon de la DSLR-uri și m-am gândit să fac câteva cadre prin casă, cine știe, poate merge un story pe Facebook. N-am mai publicat nici un story, dar împărtășesc cu voi imaginile.
Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USMCanon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USMCanon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USMCanon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USMCanon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM
Așa cum am tot povestit pe aici, mi-am adus aminte de cât de mari erau corpurile aparatelor, practic ai nevoie de o geantă dedicată pentru a umbla cu ele pe stradă. Se simte și la greutate, deși poate 6-700 de grame în plus n-ar fi un capăt de țară. Spun asta și pentru că în ultima vreme am mers destul de mult pe teren în delegații și mi-a prins bine un aparat cu mine. Nu am putut să-l iau prin rezervoare, dar am putut să-l duc cu mine peste tot în fiecare zi în eventualitatea în care aveam nevoie de el.
Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USMCanon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USMCanon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM
Mi-am adus aminte de ceea ce înseamnă un vizor optic – în lumină bună e mai natural și consumă mai puțină baterie, când însă lumina nu e grozavă un ecran e mult mai util pentru a compune cadrele. Cu toate astea vizorul electronic e foarte deranjant în cazul unor lumini led, datorită frecvenței acestea pâlpâie foarte deranjant.
Mi-am făcut în minte o comparație între fotografiatul cu Canon și stilul retro de la Fujifilm sau Nikon. Chiar dacă la Canon nu am un inel pentru deschiderea diafragmei pe obiectiv, am o rotiță pe spatele aparatului și pot face principalele reglaje (tip de expunere, diafragmă și ISO) doar cu mâna dreaptă. Cu toate astea, îmi place modul retro propus de Fujifilm unde, chiar dacă intuitiv iei aparatul de la ochi, învârtitul rotițelor are un farmec aparte. La asta se adaugă simulările de film și a „rețetelor” de film care aduc un plus de nostalgie și de variație în culori.
Fujifilm X-T5, Fujifilm XF16-55mmF2.8 R LM WR, Classic Neg simulationFujifilm X-T5, Fujifilm XF16-55mmF2.8 R LM WR, Classic Neg simulationFujifilm X-T5, Fujifilm XF16-55mmF2.8 R LM WR, Classic Neg simulation
Pentru că voiam un echipament chiar mai compact și voiam să văd dacă pot fotografia cu focală fixă, am cumpărat un Fujifilm 35 mm 1.4 R XF. Recenziile sunt puțin împărțite pentru că nu e cel mai rapid când vine vorba de focalizare și nu e nici cel mai bine construit obiectiv – e pe măsura prețului de 700 euro. Știu, e cel mai ieftin obiectiv pe care l-am cumpărat în ultimii… 15 ani?! A, și m-a convins și parasolarul, mi se pare că e un obiectiv… cool cum se zice acum. Nu știu, am zis să încerc.
Singura mea temere însă era legată de calitatea imaginilor la deschiderea maximă a diafragmei (f/1.4). Nu de alta, dar degeaba ai un obiectiv atât de rapid dacă nu-l poți folosi la acea deschidere. Din fericire e ok la f/1.4 și foarte clar de la f/1.8 în sus.
Fujifilm X-T5, Fujifilm 35 mm f/1.4 R XF, f/1.4, ISO 1600 (din mână)Fujifilm X-T5, Fujifilm 35 mm f/1.4 R XF, f/2.2, ISO 1600 (din mână)
Rămâne de văzut cât de utilă va fi pentru mine distanța focală de 35 mm, eu de mulți ani încoace am folosit aproape exclusiv 17-40 mm și 16-55 mm (fără a lua în calcul factorul de crop). Oricum, pentru fotografii uzuale, inclusiv cele pe care le vedeți în ultima vreme pe aici, cam pe acolo sunt ca distanță focală. Sunt curios cum se vor vedea stelele la f/1.6 sau f/1.8 dacă reușesc o încadrare bună la 35 mm. Construcția obiectivului e… satisfăcătoare, la fel și viteza de focalizare. Nu e la fel de rapid sau silențios cum e 16-55 mm, dar nici nu e menit să-l înlocuiască.
Cam atât pentru azi despre fotografie, dacă prin absurd ați supraviețuit până acum, vreau să vă arăt două albume pe care le-am cumpărat recent: Def Leppard – Mirror Ball și Fleetwood Mac – Tusk.
Încep cu Def Leppard, Mirror Ball e o colecție de înregistrări live, care sună foarte bine. 3 discuri din vinil transparent la 30 de euro mi se pare o afacere foarte bună, mai ales având în vedere calitatea bună a înregistrării. Nu sunt un fan înrăit, cred că îmi plac doar piesele mai cunoscute ale lor, dar sunt o formație de rock clasic, desigur cu variațiunile de heavy și hard rock. Apropo, când spun clasic mă refer la instrumentație, preponderent tobe și chitară în spatele unei voci puternice cum e cea a lui Joe Elliot. De remarcat și Rick Allen, care deși a rămas fără brațul stâng în urma unei amputări, a reușit să atingă succesul alături de formație.
Tusk însă a fost cam scump (50 euro), deși e pe vinil albastru. Am mai cumpărat o copie a albumului pentru că ce aveam eu până acum a fost luat de la un târg și are cam multe defecte. Se poate asculta, dar am is că un Technics cu un Ortofon 2M Blue merită mai mult. Ăsta se aude foarte bine și e un album foarte reușit.
Știu că v-a fermecat scrisul eteric al lui dam ăsta, dar cred că e suficient pentru moment. Sper ca în viitor să revin cu mai multe poze și mai puțină vorbărie.
Fujifilm X-T5, Fujifilm 35 mm f/1.4 R XF, f/1.8, ISO 1600 (din mână), Reala Ace v2 Film simulation
Aș vrea să vă expun câteva idei legate de fotografie și aparate foto, așa ca o percepție a mea la început de 2025. Nu o să intru în detalii tehnice, sunt genul de idei care îți rulează în cap la duș sau când mergi pe bicicletă, dar observ că aparatele foto au prins puțină tracțiune. Nu am cumpărat nimic, deci partea de fotografie e mai mult vorbărie, am în schimb la muzică niște cadrele cu albumele pe care le-am cumpărat recent.
Vă recomand să nu luați foarte în serios ce scriu în continuare și vă propun o lumânare parfumată, un pahar de ce vreți voi și un album de jazz în fundal. Ca de obicei, eu respect parțial propriile-mi recomandări – am o bere blondă și Nubya Garcia – Odyssey, pe vinil colorat, 33 1/2 rpm.
Spuneam că aparatele foto au prins tracțiune. Nu știu dacă asta se reflectă în cota de piață a producătorilor sau în statistici, văd doar că mai multă lume vorbește despre aparate foto și video. Producătorii încearcă să se folosească de zgomotul privind aparatele foto considerate „cool”, de exemplu Fujifilm X100VI, Leica Q3 sau alte modele cu aspect retro, mai mult sau mai puțin compacte (Fujifilm X-M5, Nikon Zf și Zfc etc.). Eu unul am un deja vu, perioada asta îmi aduce aminte de perioada 2005 – 2010, probabil apogeul DSLR-urilor, când producătorii încercau să scoată cât mai multe modele pe piață, în speranța că fiecare dintre noi ajungea cu un astfel de aparat la gât.
Recent s-a lansat Sigma BF, un aparat foto… mai altfel. Personal mi se pare un aparat foarte interesant, chiar dacă nu e pe gustul meu, pentru încearcă să fie altfel, să simplifice procesul de a fotografia. Sigur că părerile vor fi împărțite, pasionații de fotografie care au căutat tot timpul echipamentul profesionist, cu multe butoane și reglaje multiple, vor fi dezamăgiți de iPhone ăsta al aparatelor foto. Dar cei care ar putea fi interesați de fotografie vor avea supriza de încerca o altă abordare, mult mai simplă. Dacă stăm strâmb și gândim drept, la baza fotografiei e practic triunghiul expunerii – timp de expunere, diafragmă și ISO. Practic sunt trei reglaje, nu e nevoie de 10 butoane și rotițe, multe detalii pot fi ignorate pentru o majoritate covârșitoare a fotografiilor. E un aparat cu care să obții foarte simplu niște cadre, nu un aparat pentru cei ce vor să controleze fiecare detaliu. Nu e destinat profesioniștilor, nu e pentru evenimente, nu e pentru sporturi.
Dar e scump, probabil fix pentru că e complet altceva. De altfel prețul e unul dintre factorii care, după părerea mea, va tempera entuziasmul pentru camerele foto atea noi și cool. Chiar dacă luăm în considerare inflația, ajungem să dăm 2000-2500 de euro (cu excepția Leica) pe aparate destinate mai mult sau mai puțin amatorilor, prețuri la care în era DSLR erau deja modele destinate semi sau profesioniștilor. Mie personal mi-ar plăcea ca aparatele să se cumpere în continuare, lucru ce ar permite producătorilor să aducă modele noi pe piață și să încerce mai multe, dar nu sunt foarte optimist – pentru că am făcut un experiment.
Am o colegă căreia îi place să călătorească și să(-și) facă multe poze. Recent mi-a spus că, deși știe că și cu telefonul se poate obține mai mult prin aplicații care oferă mai mult control asupra camerelor, parcă o atrage ideea de a folosi un aparat dedicat. I-am arătat câteva modele compacte de pe piață, dar am subliniat că a folosi un aparat în scopul obținerii unor rezultate mai bune presupune tehnică. Așa că i-am propus să-i las o perioadă un aparat (Nikon Zfc) să se joace cu el și să-și dea seama dacă i se potrivește. I-am spus că i-l vând la un preț bun dacă îl vrea, dar pentru început să se joace cu el 1-2 săptămâni fără nici o obligație. I l-am pus pe modul complet automat și i-am arătat că e suficient să-l pornească și să apese pe buton dar, în anumite cazuri, nu va obține prea multe în felul ăsta. După cum mă așteptam, mi l-a adus înapoi și mi-a spus că nu e pentru ea.
După ce am folosit niște zeci de ani aparate foto de tot felul mi-am dat seama că ai nevoie de „mână”, cum se spune. Trebuie să ai o inspirație de moment de a folosi repede și eficient reglajele aparatului. Mâna asta se obține prin studierea tehnicilor fotografie și exercițiu. E ca atunci când gătești și deja ai o idee cât ulei trebuie să pui în tigaie, te adaptezi repede și ai un anume simț. Așa că îmi mențin părerea că cei care nu sunt deloc pasionați de ceea ce înseamnă de fapt fotografia nu vor sta prea mult cu un aparat în mână, indiferent cât de cool e.
Îmi doresc însă să mă înșel, pentru că eu unul m-am săturat de AI și de imaginile procesate excesiv produse de telefoane.
Gata, trecem la muzică. În ultima vreme am căutat Jazz, spuneam în postări anterioare că aș vrea ceva mai modern, mai melodios. Așa că am cumpărat Nubya Garcia – Odyssey, pe vinil colorat. Fiind un album nou, calitatea înregistrării e bună iar muzica e, în percepția mea, un jazz clasic modernizat. E mai melodios și mai alert, dar în mare păstrează linia clasică a jazz-ului – mult saxofon și ritm, cu diferite accente melodice pe alocuri.
Al doilea album, MIdnight Blue al lui Kenny Burrell, a fost o achiziție bazată pe marketing – că e „the finest in jazz since 1939” și că e pe vinil albastru. M-am gândit, cât de rău poate fi? Am ascultat puțin de pe telefon și mi s-a părut ok, așa din perspectiva unui care habar nu are ce e aia jazz-ul. Îmi place, poate și din cauza chitarei, spre deosebire de trompetele clasicilor.
În timp ce frunzăream printre discuri, am dat de Luck and Strange, al lui David Gilmour. Nimic nou, îl am deja pe vinil albastru și portocaliu, credeam că e cel pe verde (despre care am zis că e prea mult, nu mai dau 150 de lei pentru o a treia copie). Nu era pe verde, era pe argintiu – am oftat și l-am luat. Trei e numărul noroc al românilor, eu m-am născut într-o zi de 3, 3 fete avea împăratul, Greuceanu s-a dat de 3 ori peste cap… înțelegeți voi, mare număr 3 ăsta.
Ar mai fi câteva CD-uri unde, pe lângă albumul The Division Bell (Pink Floyd) în varianta japoneză, am zis să încerc și altceva – Billy Idol și Bob Dylan. A, și U2, că e remasterizat.
Atât pe moment, am niște gânduri cu și despre cafea pe care mă gândesc să le aștern la un moment dat pe aici. Încep să înțeleg pasiunea pentru cafea și, chiar dacă nu vreau să fac o obsesie pentru asta, îmi place ideea de a o prepara și de a încerca tipuri de cafea sau procedee specifice.
Am ajuns și la sfârșitul lui 2024 și mi-am dat seama că absolut la fiecare revelion mă încearcă un gând ciudat, ca și cum nu știu ce ar trebui să fac. Faptul că se termină un an (nu la genul ăla de terminat mă refer) e doar o convenție, e unul dintre posibilele cicluri pe care le poți analiza – poate fi finalul verii, primăverii, toamnei, deceniului sau orice alt ciclu personal care n-are legătură cu reperele din calendar.
(încă n-am băut nimic, aveți răbdare că nu mai durează mult filozofia)
Ce vreau să spun e că nu mai am de mult timp așteptări de la următorul an calendaristic, îmi aleg doar niște obiective pe termen scurt, mediu sau lung și mă detașez ușor de ceea ce ar trebui să însemne anul calendaristic. În acest ton, am realizat tot ce mi-am propus la începutul anului și, dacă ar fi să judec anul calendaristic, a fost unul bun. Am călătorit mult mai mult, am încercat lucruri noi, am făcut niște ture cu bicicleta, am căutat și cumpărat muzică, mi-am făcut upgrade la echipament – deci aș vrea să urmăresc aceeași rețetă și în continuare. Dar ar fi sec și greu de urmărit dacă nu aș face o scurtă sinteză.
Muzică
Încep cu o paranteză, zilele trecute am început să caut jazz modern – am încercat Miles Davis și John Coltrane și e ok, dar aș vrea ceva mai melodios. Așa că, în timp ce am curățat câteva discuri, am ascultat Nubya Garcia și Alfa Mist.
Cât despre procesul de curățare, pentru praf folosesc o perie antistatică de la Audio Technica, apoi o soluție compusă din apă și un fel de săpun de la Pro-Ject (nu necesită clătire cu apă). De obicei curăț în felul ăsta aproape toate discurile pe care le cumpăr de la târguri pentru că de obicei sunt cel puțin prăfuite.
Revin. Ca și anul ăsta, vreau să ascult, să caut muzică nouă (pentru mine) și poate cumpăr și niște echipament. Cap de listă este un amplificator, mai exact Technics SU-G700m2, dar nu știu când, că e destul de scump. Ar fi ideal pe la jumătatea anului.
De ceva timp urmăresc căștile HD 820 (Sennheiser), practic varianta închisă a HD 800 ale mele, dar am văzut că au review-uri foarte proaste. Așa că nu cred că voi da cam 1300 de euro pe niște căști care nu impresionează pe nimeni.
Ar mai fi una sau două doze de pick-up de la Ortofon (2M Black), dar nici acolo nu e grabă.
Foto
Nu vreau să cumpăr echipament în perioada următoare, poate la un moment dat un trepied, dar doar dacă se anunță niște excursii unde să pot fotografia în liniște. Altfel, s-ar putea să cumpăr un cap cu bilă, dar cât de ieftin se poate, măcar să nu se mai miște aparatul la expuneri lungi.
Aș vrea însă să fotografiez mai mult și mai spontan.
Work – life balance
Nu mă interesează că sună corporatist, e cea mai scurtă expresie care îmi vine în minte și pe care o înțelege mai toată lumea. Aici aș vrea sa fiu mai… concentrat. Liniște nu poate fi niciodată în domeniul meu, dar aș vrea să mă pot detașa din când în când și să mă consum mai puțin. Am reușit să fac asta într-o mare parte a lui 2024, dar s-a năruit totul la final. Pe românește, aș vrea să lucrez mai cu cap.
Personal / projects
Aici aș vrea să fac mai multe. Nu vreau să deschid vreun business nou, dar aș vrea să continui cu a învăța puțină programare și de a dezvolta 2-3 aplicații. Și grafică, exact ca în ultimii 10-15 ani, mă apuc și de aia.
Blog
Am văzut că am destui urmăritori, mulțumesc, sper că nu vă pierdeți timpul când treceți pe aici. Nu am nici un obiectiv trasat, voi continua și la anul ca și până acum, o să continui să vă povestesc despre muzică și mai pun poze.
De final
Final de an, final de postare, final de calendar, final de ce vreți voi. Vă urez un sincer La mulți ani!, mahmureală ușoară în 2025 și să nu vă consumați prea tare cu noile taxe – la cei din IT mă refer, că parcă ați luat-o razna -, om trece și peste ele.
dam167.wordpress.com 