muzica

Început de 2026 – gânduri și planuri

Încep prin a vă spune că urmează o postare destul de plictisitoare, dar dacă nu aveți altceva mai bun de făcut luați un ceai sau o cafea și imersați-vă în stilul beletristic de mare rafinament al lui dam ăsta. Am evitat cuvântul rezoluții, chiar dacă mi-a plăcut ideea și am folosit conceptul în anii trecuți, pentru că pentru anul 2026 mi-am propus niște chestii mult mai vagi. Singurele lucruri pe care vreau cu adevărat să le realizez sunt personale, restul sunt niște gânduri sau dorințe pe care le pot pune în practică sau nu.

O să încep cu chestiile personale. Spre sfârșitul anului trecut am intrat într-un vârtej de stres, oboseala și nervi în general, am devenit irascibil, neatent, distras și în general indispus. Nu știu cum se numește acum, că e burnout, oboseală cronică sau există alte exprimări la modă, dar nu vreau să mai ajung acolo. În vacanța de sărbători am încercat practic să mă odihnesc și să mă vindec, așa cu retrospecție. Deci primul obiectiv pentru 2026 e să nu mai ajung acolo și să pot fi mai aproape mental de cei apropiați. Asta înseamnă să fiu mai atent când cineva din jurul meu se descarcă și are nevoie să fie ascultat, dar și să pot urmări când cineva e presat de o problemă și are nevoie de o poveste, o bere sau de o încurajare.

Tot personal, partea de fitness. În 2026 nu mai vreau să fiu obsedat de antrenamente, pentru că oricum nu reușesc să mă țin de un program serios. Vreau însă să fac des mișcare, de exemlu să merg pe jos în zilele în care știu că nu voi face vreun antrenament – cu un obiectiv de 10-15 mii de pași. O să încerc să mă țin de mici rutine zilnice care să includă genuflexiuni sau abdomene, o să mă gândesc mai exact și o să încerc să fiu mai responsabil. Legat de greutate, se simt multiplele ieșiri la bere (și implicit mâncarea de berărie) de anul trecut, așa că aș vrea să tai cam 3 kg. Nu vreau să se înțeleagă greșit, ieșirile alea la bere fac parte din partea pozitivă a lui 2025, trebuie doar să compensez pentru că nu mai am 25 de ani.

Trecem la chestii mai vesele și continui cu fotografia. Neapărat mai multă fotografie, inclusiv cu ce e în jurul meu. Mai multe cadre, mai multe fotografii printate. Am început deja asta la sfârșit de 2025 și mă ajută și noul aparat ceva mai compact. Cadrul de mai sus e dintr-un parc, pe drumul spre casă după ce m-am întâlnit cu un prieten la o pizza. Chiar și fără rucsac am avut la mine aparatul și dacă tot mi-a plăcut cum era luminat acel mesteacăn… click.

Încerc să mă abțin de la a mă uita după alte camere foto pentru că acum chiar nu mai am ce face cu mai mult echipament. Mă voi uita însă la alte accesorii și chestii mărunte, mai ales că un trepied tot nu am reusit să-mi cumpăr. O să încerc să mă joc și cu acele recipes pentru film simulations și, dacă reușesc să le folosesc destul de mult, poate fac o postare aici.

Film simulations îmi plac foarte mult, mai ales că le pot schimba în prelucrarea ulterioară din Lightroom, dar recipes presupun să fotografiezi jpg, iar lucrul cu jpg nu mă încântă deloc. În primul rând, jpg au nevoie de resize pentru că sunt mult prea mari pentru a fi postate direct. În al doilea rând ar trebui să am mai multă grijă la expunere, pentru că e mai greu să o corectezi ulterior. În al treilea rând, la ISO mare e mult mai ușor să scoți zgomotul de imagine din RAW, chiar dacă mai nou am nevoie de astfel de prelucrări tot mai rar. Dar voi încerca pentru că îmi plac anumite tonuri care imită diverse filme foto.

Înainte să ajungem la muzică, alte hobby-uri. În 2026 nu mai vreau să-mi impun alte obiective nerealiste. Am timpul limitat, am (teoretic) două joburi și o afacere pe lângă, nu vreau să smă mai gândesc să transform orice într-un posibil side gig. Așa că dacă o să am timp și chef să intru în Blender sau VSCode o să o fac. Dacă nu, asta e. Apropo de Blender, am tot urmărit canalul lui Rasmus, îmi place mult abordarea lui și modul relaxat (și cu muzică de fundal) în care discută idei și concepte.

Ajungem la muzică. În 2025 am ascultat muzică nouă pentru mine – The Cure, Arctic Monkeys, Jazz etc. De altfel am tot cumpărat jazz de zici că sunt mare fan, uite câte am adunat:

Am început cu Kind of Blue al lui Miles Davis, considerat album de referință, apoi am continuat cu colecția de la Blue Note – și da, ajută și faptul că vin pe vinil albastru. Am urmărit inclusiv jazz cu mai multă chitară, cum e Kenny Burrell. Am încercat și ceva modern (Nubya Garcia), apoi clasici pe discuri de calitate superioară. Finalul, că e suficient, e cu ce am găsit nou, concerte de la Paris sau Tokyo. Suficient jazz pentru moment.

Tot în 2025 am cumpărat echipamentul pe care mi l-am dorit, iar experiența de ascultare mi s-a îmbunătățit considerabil. Deși ziceam că am terminat cu principalele componente, am în continuare în wishlist un CD player Technics, un amplificator de căști și niște doze de pickup. CD player-ul mai poate să aștepte, cu amplificatorul de căști trebuie să încerc să mă documentez pentru că DX3 Pro+ nu duce tot timpul căștile HD820. Cu high gain puterea ar fi suficientă, dar sunetul are de suferit, iar pentru Sennheiser e păcat să faci compromisul ăsta doar pentru a asculta destul de tare. Așa că mă uit de ceva mai puternic, poate tot de la Topping. Mi-ar plăcea un WA7 de la Fireflies pe lămpi, dar am găsit doar prin Polonia și nu prea aș vrea să dau peste 2000 de euro pe un amplificator de căști.

La doze cam știu ce vreau, voi începe cu Ortofon 2M Black, rămâne de văzut unde găsesc și cât costă – până acum am văzut prețuri între 500 și 800 de euro, mai e și o ediție specială Ludwig van Beethoven despre care unii spuneau că merită diferența de bani. Nu sunt hotărât nici pe ce head shell să merg, aș cumpăra tot Technics care nu se prea găsesc. O să revin pe aici cu detalii.

În continuare rămâne să ascult cât mai multă muzică și pe cât posibil să încerc albume noi (mai sus e Rolling Stones – Their Satanic Majesties Request în ediție limitată) și să caut cafenelele care au și vând muzică. Din fericire au început să apară și pe la noi, așa că o să încerc să ajung să le vizitez. Abia aștept să-l iau cu mine și pe Florin, de care sunt foarte mândru – și-a luat 3 pickup-uri, 2 amplificatoare și nu știu câte boxe în câteva luni.

La capitolul altele, anul ăsta mă gândesc că poate merit și eu o bicicletă nouă. Cabluri integrate, frâne hidraulice, schimbătoare electrice, adică rahaturile noi și scumpe. Mihai, dacă prin absurd citești aici, când te întorci din Vietnam vreau să te invit la mine la birou să discutăm ce construim anul ăsta – trebuie să fie la birou, pentru că nu vreau să iau treaz decizii de zeci de mii de lei. Nu e însă un must have pentru anul ăsta, dacă nu voi avea atenția necesară voi continua să pedalez cu ce am.

Evident voi păstra obiceiurile bune de anul trecut (ieșitul la bere în zilele cu soare), mai ales ceea ce mă ajută mental să mă detașez de porcăriile cotidiene. Cu așta aș vrea să finalizez postarea, vă doresc tuturor ce-mi doriți voi mie. Să aveți un an nou cât se poate de fericit și când dați de greu încercați și cu muzică – uneori ajută, alteori nu, dar e ceva de care avem nevoie în viața asta.

Technics SU-G700M2 – impresii (și idei) după o lună

Am scris aici și aici ce, de ce și cum se aude, aș vrea doar să fac niște completări după o lună și ceva de ascultat. Un lucru pe care l-am înțeles legat de comparații în general e că noi, ăștia care ne cumpărăm echipament din când în când, prcatic nu puteam alege cel mai bun sau mai potrivit produs, pentru simplul motiv că nu le putem încerca pe toate. Cred că e destul de greu și pentru review-eri să compare toate tipurile de echipament sau măcar componentele din același interval de preț, iar eu sau tu, care căutăm o componentă anume, să găsim ca relevantă acea comparație. S-ar putea să nu aflăm nciodată dacă ni s-ar potrivi mai bine Rotel, T+A, Technics, Marantz, sau alte zece mărci care produc amplificatoare, așa că cel mai sănătos, cel puțin din punctul meu de vedere, e să încercăm să descriem experiența de utilizare și/sau ascultare. Iar cei ce citesc sau ascultă descrierea o pot lua ca reper dacă găsesc un numitor comun cu autorul descrierii. Sau, pe scurt, ca și la postarea anterioară, ia ce-ți place, pentru că e imposibil să poți evalua toate produsele și apoi să te hotărăști. Bună seara (la mine, cel puțin), sunt dam ăsta, și aparent vorbesc în dodii, bine ai (re)venit!

De când am scris postările precendente am ascultat diverse, preponderent pe vinil. Am ascultat 2-3 albume și pe CD, de exemplu Diana Krall (The very best of) și niște jazz, aici impresia a fost că sunetul era ceva mai plin, mai bogat decât înainte-Rotel A11 Tribute. Poate și ceva mai clar, claritatea fiind unul dintre punctele forte ale amplificatorului de la Technics. Cum spuneam, am ascultat mai mult vinil, înregistrările bune sună foarte bine, iar prelucrarea digitală elimină din defectele mici ale discurilor. Probabil că se potrivește și cu doza 2M Blue de la Ortofon, care pune accentul pe detalii și claritate.

O primă impresie „wow” am avut-o când am ascultat Journey, Greatest Hits. Nu doar că sunetul era clar, dar era mult mai spațios și mai deschis, avea un fel de efect de scenă. Mă îndepărtam de pick-up, spre canea, iar când am auzit cum sună m-am întors brusc să văd ce s-a întâmplat. Separația instrumentelor era mult mai bună, iar vocea lui Perry parcă a câștigat putere într-un fel de efect surround. Foarte tare, nu mă așteptam să sune chiar așa bine. Only the young, Don’t stop believin, Faithfully, Separate ways, Open arms, am ascultat tot albumul până la urmă doar pentru că suna mult, mult mai bine.

Amplificatorul e practic singura componentă schimbată, pe lângă doza de la Ortofon, boxele sunt Monitor Audio Silver 100 7G.

Astăzi am încercat două albume noi, Mazzy Star – Among my swan și concertul lui Roger Waters – This is not a drill la Praga.

Among my swan e un album laid back, melancolic, mellow și se aude bine, doar că e puțin încărcat electrostatic discul și n-am avut răbdare să-l curăț – deci pocnituri ocazional. Un album foarte reușit însă, Mazzy Star e o formație de rock alternativ.

Roger Waters în Praga e… wow, mai ales ca înregistrare. De la orice live te aștepți să nu sune grozav pentru că e greu să înregistrezi într-un spațiu atât de mare – na, poate dacă ești la Royal Albert Hall o fi mai ușor, dar știți la ce mă refer. Poate dacă ar fi să aleg între Waters și Gilmour l-aș alege pe al doilea dar nu știu, mi se pare deosebit ce face Waters, inclusiv cu The Lockdown Sessions. Poate că nu ți-ai putea imagina Confortably Numb fără Gilmour, dar interpretarea lui Waters are farmecul ei. Corul, sunetele ambientale și atmosfera sunt într-adevăr deosebite. Îmi place foarte mult The Bravery of Being Out of Range, versurile „Old man, what the hell/You gonna kill next?/Old timer who you/Gonna kill next?” sunt sublime, iar cu un amplificator cu un sunet atât de clar și detaliat sună incredibil.

Ce vreau să spun e că diferențele pe care le percepi atunci când asculți țin de sursă, de calitatea înregistrării și evident de genul de muzică. Nu zic că albume ale celor de la Bon Jovi sună rău, dar înregistrările lor nu mi s-au părut niciodată grozave iar piesele nu se deschid așa cum s-a întâmplat cu Journey. Solo-uri de chitară precum cel al lui Richie Sambora din Dry County (albumul Keep the Faith) sună bine, rafinat, dar în înregistrarea de studio nu iese așa mult în evidență. Cum spuneam în postarea dedicată sunetului acestui amplificator, un echipament care produce un sunet detaliat scoate în evidență și defectele, atunci când sunt prezente.

Concluzia mea anterioară se păstrează, preponderent sunetul e clar, analitic și poate nu se potrivește celor ce preferă discurile de vinil. Am subliniat anterior și faptul că sunetul de intrare este digitalizat, deci dacă cauți muzica în format analogic, n-o să ți se potrivească SU-G700M2. A nu se confunda sunetul clar cu cel subțire, specific de multe ori surselor digitale. Discurile au un sunet bogat, încă diferit de rafinamentul sunetului digital, dar sunt convins că nu e destul de „melodios” (cald, unde frecvențele înalte sunt reduse) pentru unii fanatici ai vinilului.

Fotografii: Fujifilm X100VI, ISO 1600, Film simulation – RealaAce

Muzică, (puțină) fotografie și vicii (alcool, tutun și femei) – 18+

Stați așa, fără femei, e doar click bait, îmi cer scuze. M-am lăsat dus de val, sună așa mai… rock&roll. Deci FĂRĂ FEMEI, intrați și voi pe only fans sau ceva. Aia cu 18+ e tot așa, doar să fac pe interesantul, sunt convins că nu citesc oricum minori pe aici – ăia sunt cool, nu intră pe blogul unui dubios care le spune să asculte Pink Floyd și alte vrăjeli de-astea. Dar, dacă prin absurd citești asta și ești minor(ă), stai, dam ăsta nu e unchiul ăla care îți spune că trebuie să citești Ion sau Neamul Șoimăreștilor în viața asta.


Ok, după introducerea asta… ciudată, vă avertizez că e posibil să fie o postare lungă. Ce facem când vine dam ăla cu o postare lungă? căutăm muzică și băutură, așa că îmi permit să vă recomand The Cure – Songs of a Lost World și un pahar de vin alb sau rose. Sau hei, o bere rece dacă alunecă mai bine – sau altceva, mai încolo, se secțiunea vicii. Știu că sunteți fermecați de modul în care așterne dam ăsta cuvintele, dar hai să trecem la muzică, adică la ce am mai cumpărat sau ascultat în ultima vreme.

The Cure. Am ascultat la un moment dat un fl de best of (The Cure – Essential playlist cum se numește pe Apple Music) și mi-a plăcut stilul. Seamănă cu The Killers anumite piese după mine, dar în ansamblu sună bine, a fost ceva ce m-a atras de la primele melodii. Am cumpărat Songs of a Lost World (care nu e în poze), Pornography, The Head on the Door și The Top.

Whitesnake, pentru că îmi plac anumite piese. 1987 30th Anniversary Edition mi se potrivește, are variante live ale pieselor mele preferate ale lor.

Tracy Chapman – Tracy Chapman, album care nu credeam că o să-mi placă așa mult. Am luat o ediție mai veche de la un târg, mi-a plăcut, apoi am primit cadou remasterizarea pe care o vedeți în poză, pe vinil portocaliu.

Jamiroquai – The return of the space cowboy. mai mult pentru că am vrut să încerc și altceva, iar pentru mine jamiroquai e complet altceva. Recunosc, am fost atras și de edișia specială a albumului pe vinil gri.

NIște Jazz, pe CD, pentru că mi-am dat seama că n-am mai luat nimic similar pe CD în ultima vreme. Variante japoneze, am zis să iau ceva.

Atât cu muzica, mergem încet spre vicii. Pentru că sunt un patriot am cumpărat setul de degustare Carpathian Single Malt. Nu le-am încercat pe toate, dar ce am încercat mi s-a părut dezamăgitor. Bine, dam, dar de ce naiba ai mai luat setul de degustare?! pentru că sunt patriot – cred. Pentru mine e destul de spirtos, îi lipsește post gustul pe care te aștepți să-l ai la un whiskey de 50 de euro sticla. Dar e de-al nostru așa că nu știu, am luat. Tot acolo, gin Wolf Pack – doar pentru că arăta interesant.

Apoi încă o sticlă de vodcă Crystal Head, pentru că îmi plac sticlele lor. Eu nu prea beau vodcă, deși mi se pare foarte bună, în niște sticle deosebite. Conținutul e mai mult pentru musafirii care beau așa ceva. Tot acolo, țigăr de foi pe care le-am căutat în ultima vreme – Santa Damiana și Eiroa. Ce vedeți în imagine face parte dintr-o colecție aniversară de 30 de ani, dar mi s-au părut foarte bune și alea mai ieftine. Eiroa e un raport bun calitate – preț, undeva la 10 euro bucata.

E posibil să fi menționat pe aici, fără să fi intrat prea mult în detalii, că mie îmi plac ceasurile de mână. Nu știu dacă e pasiune, obsesie sau viciu, dar față de restul pasionaților de ceasuri (zic eu), eu nu vreau să fiu colecționar. Pe scurt, nu suport să nu am ceas pe mână. De obicei când fac baie / duș nu am ceas pe mână, dar în restul timpului sunt foarte slabe șansele să nu port ceas. Ca și restul obsesiilor mele, a început de când eram copil, cred că pe la 6 ani am primit cadou primul meu ceas serios, un Seiko, clasic, cu cadran auriu și curea de piele. Până atunci am purtat ceea ce putem numi generic, ceasuri de copii, chestiile alea colorate de plastic. 

Până recent credeam că nu-mi va plăcea să port mai multe ceasuri, ci să aleg unul pe care să-l port zi de zi până mă plictisesc de el, dar cu timpul asta s-a schimbat. Am ajuns să port 3-4 ceasuri și cred că pot merge în continuare așa. Sunt mai multe idei aici, o să încerc să le iau pe rând și să fiu cât mai clar. Ce cred eu că mă diferențiază de colecționari? păi în primul rând nu vreau o colecție, ci ceasuri pe care să le port zi de zi. Momentan nu am găsit unul care să fie bun la toate (aspect, funcții), indiferent de situație sau cum sunt îmbrăcat, așa că am ales să le alternez, dar nu intenționez să am o colecție care să acopere tot felul de modele sau scenarii.

O altă idee e că nu prea îmi plac ceasurile scumpe și elegante. Am ajuns să port cămăși, pantofi sau costume ceva mai rar, de obicei când mai merg pe la alte birouri de-ale noastre din țară și vreau să par interesant, așa că m-aș simți ciudat în tricou și blugi cu un Breitling de 5-6 mii de euro la mână. Sigur că îmi plac ca aspect, detaliile specifice și construcția deosebită a acestor ceasuri, doar că nu mi se prea potrivesc. Un alt factor decisiv care (zic eu) că mă scoate din cercurile colecționarilor e că port un Apple Watch. Chiar dacă nu-mi place în mod deosebit, îl folosesc la sport și monitorizarea somnului – știu că sunt și alte variante, dar pe moment asta folosesc. În caz că v-am pierdut, îmi plac ceasurile, dar nu vreau să am în dulap o cutie cu ceasuri care valorează 50 de mii de euro și poate că pot fi văzut ca un pasionat de ceasuri mai superficial, care nu ține cont de mărci și istoria lor când vine vorba de ce poartă pe mână.

O să continui cu ceasurile pe care le prefer și ce port zi de zi. Nu am avut răbdare să le fotografiez pe toate, dar voi căuta câte un link pentru cele care nu apar în poze. Cum spuneam, nu obișnuiesc să mă îmbrac prea elegant, de asta nu am ceea ce se numesc dress up watches (ceasuri elegante, de obicei asociate cu costumele bărbătești). Prefer ceasurile cu multe funcții, chiar dacă nu le prea folosesc, de tip chrono (cele cu cronometru și/sau tahimetru) sau alti-baro (cu senzori de altitudine, temperatură și presiune atmosferică). Îmi plac ceasurile rotunde cu curele de piele, cauciuc sau silicon – nu suport brățările, indiferent că sunt metalice sau ceramice. Cele mai aproape de dress up ceasuri pe acre le port sunt cele două Tissot de mai jos, cel din stânga fiind înlocuit de cel din dreapta – ambele sunt în jur de 4-500 de euro. Tissot e o marcă care oferă un raport bun calitate – preț. 

Cum spuneam, nu-mi place să menajez ceasurile, iar cel din stânga (cu tahimetru) a fost purtat inclusiv în piscine cu apă sărată și îl am de aproape 20 de ani. Cel din dreapta e un Tissot Chrono XL Classic, pe care am ezitat să-l cumpăr o perioadă din cauza lipsei ramei (tahimetru sau dive) spre care tind de fiecare dată. M-a atras încă că e destul de mare, iar combinația de negru, alb și gri îl fac ceva mai serios. După câteva luni în care am tot dezbătut dacă să-l cumpăr sau nu, mi l-a făcut doamna cadou. Ca o paranteză, deși spun că îmi plac ceasurile de scufundări (dive), când le încerc nu-mi plac și mă strâmb de fiecare dată. Cele de scufundări au acea ramă care se poate roti, în trecut fiind folosită la cronometrarea timpului sub apă pentru calculul aerului rămas.

Hai să trecem la ceasurile digitale. Unul dintre ceasurile mele preferate e Suunto Core All Black. Mi-a plăcut de când s-a lansat, dar la 3-400 de euro a fost peste posibilitățile mele de atunci. Acum 2-3 ani am reușit să-l cumpăr cu circa 160 de euro, ceea mi s-a părut un preț foarte bun. Îmi place foarte mult display-ul negativ și, chiar dacă este mare, e foarte comod de purtat, fiind foarte ușor. Bateria se poate schimba ușor, un mare avantaj pentru că autonomia e de aproximativ un an. 

Un alt ceas care mi-a plăcut, și pe care aveam să-l primesc cadou de la colegi, e un Casio G-Shock verde, cred că ăsta e modelul. Nu cred că poți fi pasionat de ceasuri și să nu cauți la un moment dat un G-Shock. Mi-a plăcut pentru că e verde (eu de obicei caut ceasuri negre sau inox/titan), are display negativ și e ceea ce toți percepem a fi G-Shock-ul clasic. E un ceas ieftin și fiabil, cred că se găsește la prețuri sub 150 de euro.

Recent am cumpărat un Casio Pro Trek, mai exact PRW-35Y-1B. Am profitat de prețul foarte bun (200 euro) de la o bijuterie locală care e distribuitor oficial Casio și l-am cumpărat. E mai mic decât ceea ce port eu de obicei, ceea ce-l face mai elegant decât e de fapt. Îmi place display-ul negativ și funcțiile tip alti-baro, adică are busolă, altimetru, barometru și senzor de temperatură. Deși are un display încărcat, mi se pare un ceas frumos. Dimensiunea mică îl face comod și ușor, sunt foarte curios cum va rezista în timp încărcarea solară. 

Închei cu Apple Watch Ultra, pe care îl am cam de 2 ani. Am fost impresionat de primul Apple Watch pe care l-am avut, a mers bine și m-a ținut cam 6 ani, apoi i s-a umflat bateria. Am ales ultra (prima generație) pentru că e mai mare, are carcasa de titan și display-ul din safir și, evident, acumulatorul mai mare. Cum spuneam, prefer ceasurile rotunde, de ăsta nu-mi place în mode deosebit. E bun pentru exerciții și monitorizarea somnului sau a condiției fizice în general, dar nu e un ceas pentru pasionați – de asta colecționarii nu vor să audă de astfel de ceasuri. 

Gata cu ceasurile, s-ar putea să vă fi pierdut. Dacă nu v-am pierdut, am reușit să ajung cu băieții la un camping scurt, așa că am 2-3 cadre pentru voi. Doar atât, pentru că ne-a prins furtuna. Apropo de camping, împărtășesc cu voi canalul meu preferat de camping de pe YT (Go 4×4) și alea 2-3 cadre pe care am reușit să le fac când s-a oprit ploaia. 

Fotografie și updates în general

Am vrut la un moment dat să scriu o întreagă postare despre fotografie în 2025, tendințe în materie de echipament, prețuri, sfaturi pentru începători etc., dar după ce m-am mai gândit mi-am dat seama că ar fi fost ceva lung și plictisitor. Plus că aș fi tras tot felul de concluzii legate de aparate pe care nu le-am folosit doar de dragul unor argumentații. Așa că am ajuns la concluzia că vă fac doar un rezumat, pentru că trăim, totuși, vremuri interesante când vine vorba despre fotografie. Asta în prima parte, apoi o să vă spun (și arăt, pentru cei ce citiți pe diagonală) ce iMac mi-am luat și recomandări de muzică. A, și poze cu flori sau ceva de genul.

Până la fotografie, eu fac câte o pauză pentru că am curățat niște discuri și le-am pus la uscat, dar vă recomand ceva rece între paragrafe – ajung și eu acolo, vin n-am la rece (deși ar trebui!), dar apă sau bere găsesc. Cât despre ascultat, încercați ceva nou. După ce termin cu discurile voi asculta Tracy Chapman.

Fotografie și camere foto în 2025

Trăim vremuri interesante, în care cererea a crescut mult datorită cererii mari de conținut video, de care producătorii, odată cu tranziția la mirrorless, au încercat să profite prin schimbarea seriilor de produse. Calitatea senzorilor și a procesoarelor de imagine a crescut, așa că majoritatea camerelor foto, hibrid și video de pe piață oferă acum rezultate foarte bune când vine vorba de calitatea imaginii. 

Principalii producători, după părerea mea, sunt Canon, Nikon, Sony și Fujifilm, fiecare dintre ei oferind o gamă largă de echipament dedicat – atât aparate, cât și obiective. Canon și Nikon sunt probabil cei mai conservatori și au țintit fotografii de sport și fotoreporterii în general, în timp ce Sony a investit foarte mult în promovare. Fujifilm a ales nostalgia și designul retro prin care se diferențiază cu succes de restul. 

Deși în fiecare an poți spune că cumperi mai mult cu aceiași bani, aparatele foto noi rămân scumpe. Aș spune că pragurile de preț se păstrează – până pe la 1000 euro amatori și semi pro, 2000 – 6000 euro pentru aparatele din gama de vârf -, dar dacă vrei ce e nou și la modă va trebui să mergi spre pragul de sus, adică spre 2000 de euro. Un exemplu e Fujifilm X100VI, feblețea internetului, care, pe unde e pe stoc, se apropie de 2000 euro. E totuși mult pentru un rangefinder cu obiectiv fix, chiar dacă rezultatele oferite sunt de nivel profesional. Tot de la Fujifilm, GFX100RF e echivalentul lui X100VI pe format mediu, undeva pe la 6000 euro. Mult, ai spune, dar e totuși format mediu. Dar e cu obiectiv fix, deci are ca țintă utilizatori aparte.

Sigma s-a distanțat de designul retro, mă rog, până la polul opus chiar, cu Sigma BF. O cameră cu un design minimalist, dar cu obiectiv interschimbabil. Pentru cine e? nu știu, pentru cine apreciază un astfel de design și care, din nou, ar da măcar 2000 euro. 

Astea sunt doar câteva exemple, au și ceilalți producători tot felul de camere, mai mici, mai mari, mai compacte sau mai puțin. După umila mea părere, suntem la un nou vârf al producției, în care fiecare producător vrea să ai un aparat foto în mână, dar urmează o cădere pentru că se vor cumpăra până la un punct. Exact ca și în cazul DSLR-urilor pentru amatori acum 10-15 ani, mulți își vor da seama că un aparat foto e o chestie pe care o cari după tine și trebuie să faci niște reglaje, altfel ai rezultate mai proaste decât oferă un telefon mobil de ultimă generație. Iar pasionații, ca mine, câte camere să cumpere? Recunosc, cu un buget limitat mi-aș cumpăra fără să clipesc 4-5, dar cu același buget nelimitat nu mi-ar mai trebui altele vreo 10 ani. Iar profesioniștii, cei care folosesc zilnic un astfel de echipament, nu se vor uita la exemplele mele de mai sus pentru că nu sunt ce au ei nevoie. Sper să mă înșel totuși și consumerismul să permită producătorilor să ne ia ochii și în următorii ani. Poate Fujifilm a descoperit rețeta succesului, pentru că ultimele lor camere se găsesc foarte greu datorită cererii mari.

Tot ca o părere personală, nevoia de conținut video a contribuit la succesul camerelor compacte. La 1000-2000 euro cei ce produc conținut pe rețelele sociale, sau chiar YouTube, și-au permis să experimenteze mai mult, iar asta a făcut să crească din nou cererea pentru astfel de aparate. În trendul ăsta al inflencerilor și al percepției de cool s-au aruncat și producători mult mai serioși (în sensul de rigizi), ca de exemplu Leica sau Hasselblad cu aparate tangibile ca prețuri. Au țintit amatorii și profesioniștii amatori de altceva, acei profesioniști sătui de Canon și Nikon. 

Am lăsat la urmă nebunia asta cu AI. Din nou, ca o impresie personală, nu vom avea procesarea agresivă de pe telefoane pe camerele foto, nu neapărat datorită celor ca mine care vor să facă procesarea post, ci din cauza costurilor. Cred că un aparat foto cu capacitatea unui telefon mobil ar costa foarte mult datorită puterii de procesare necesară unui senzor mult mai mare, dar și nevoia de un software bun și optimizat continuu. Aș spune că și în viitor, o experiență exclusivă point&shoot similară telefoanelor nu va veni pe camerele foto / video, iar AI va fi utilizat cu măsură. În schimb observ că software-ul de post procesare e tot mai simplu și mai intuitiv, poate că acea procesare se va face pe un telefon sau un laptop printr-un simplu tap, în baza unui raw descărcat wireless de pe un aparat – poate că asta ne va împăca pe toți.

Ca o concluzie, cred că sunt vremuri frumoase pentru pasionații de fotografie. Deși prețurile pot fi mari, găsești foarte multe tipuri de echipament care oferă o calitate bună a imaginii. Pentru pasionații care vor echipament ieftin, DSLR-urile încă sunt o alegere bună. DSLR-urile utilizate anterior de profesioniști sunt casetofoanele la apogeu – bune, fiabile, dar nu chiar așa practice. Ele oferă însă o focalizare decentă, obiective bune SH și absolut toate funcțiile necesare tehnicilor avansate de fotografie.

Desktop nou – iMac 5K 2017

Anul ăsta aș vrea să lucrez eu mai mulți și să contractez mai puțin (sunt un parvenit și mă gândesc numai la bani, gata, am zis-o), așa că am stabilit că mi-ar fi de mare ajutor un desktop. Principala cerință a fost să ruleze Windows pe x86 și… dacă se putea să fie Apple chiar mai bine. Am făcut o listă de piese pentru un PC clasic și am ajuns pe la o mie de euro cu tot cu monitor – ce drept, cu componente noi. Fermecat de display-ul 5K al iMac-ului, am ales să cheltui 800 de euro pe modelul 2017 cu procesor Intel. În mare, echiparea e așa: i7, 32 GB RAM, GPU 8GB (Radeon), , 512 GB SSD, 27’’. La prețul ăsta, fără periferice, dar AIO-ul arată foarte bine, zgârieturile și defectele sunt doar pe stand. Nu am vrut să fac atâta curățenie încât să arate bine în cadru, așa că va trebui să vă mulțumiți cu o imagine generică.

Periferice am avut eu, tastatura Magic Keyboard și Magic Mouse, dar am cumpărat și Magic Trackpad, ultima iterație, cea cu usbc. Ironia e că trackpad-ul nu merge cum trebuie pe MacOS datorită versiunii mai vechi a acestuia, dar merge fără probleme pe Windows, cu un driver custom. Nu mă așteptam ca un asemenea accesoriu să meargă mai bine pe Windows dar… asta e, cred? noroc că pe Windows intenționez să fac efectiv treabă, în timp ce MacOS e doar pentru distracție. Aici însă am un mouse Razer pentru că nu pot fără scroll wheel și… un mouse comod.

Cum e ca performanță în 2025? e ok, pentru mine e suficient, cel puțin pe moment. Ecranul e însă fantastic, uneori parcă diferențele de contrast și culoare sunt prea subtile pentru ce am eu nevoie. Pe MacOS însă își arată vârsta, mai ales când îl compari cu orice rulează Apple M, de asta mi se pare că nu merită dacă vrei să folosești doar MacOS. Chiar dacă un Mac Mini și un Studio Display trec bine de 2000 de euro, în comparație cu 800 cât a fost ăsta, diferențele vor fi mari. Pentru mine însă Windows x86 e încă o necesitate pentru anumite softuri, aș spune că am făcut o afacere bună, vedem cât de fiabil va fi în timp – adică câtă viață mai are în el, cum se spune. Știu că mai pot adăuga memorie, dar nu cred ca va rezolva asta prea multe, puterea de procesare cam tot aia e.

Muzică – achiziții din ultima vreme

Încep în ordinea în care le-am fotografiat, cu Pink Floyd – Live at Pompeii II, mixat de Steven Wilson, CD. Exact astea au fost motivele pentru care l-am cumpărat – Pink Floyd Live, Steven Wilson. Nu am ascultat încă, dar cât de rău poate fi?!

Continui cu jazz, am început să urmăresc colecția 85 de la Blue Note, văd că albumele sunt reușite – de data asta:

Din nou nu am ajuns să ascult dar… cred că e ok. În continuare un album / compilație care nu credeam că urma să-mi placă așa mult, Mike & The Mechanics – Looking Back – Living the years. Foarte tare, probabil cea mai cunoscută piesă a lor este All I need is a miracle, dar dacă vă place cât de cât stilul, o să vă placă întregul album. Foarte bună achiziție.

AC/DC – Back in Black pentru că… e un album de referință și era pe vinil alb cu negru și nu știu, l-am luat.

Sting 3.0 Live. Mult timp nu mi-a plăcut Sting, dar am ajuns să-l apreciez ca artist – poate mă înmoi acum la bătrânețe. Îmi plac anumite piese și am văzut că sună bine live, așa că… am luat. Îmi place și de Dominic Miller la chitară, iar aici sună foarte bine amândoi.

David Gilmour și Romany Gilmour – Between two points pe vinil transparent. Sunt patru variante ale aceleiași piese dar ce era să fac? pe vinil transparent – casă, card, acasă.

Gata cu scrisul fermecător al lui dam ăsta pentru postarea asta. Sper că aceste 1700 de cuvinte de până acum v-au încântat, ca de obicei. Vă las cu un parfum de cameră care mi-a plăcut – pentru că se numește Egyptian Amber, evident, dar miroase ok -, și niște poze.

Fotografie și muzică

Știu la ce vă gândiți, iar se uită dam ăla după aparate foto și are tot felul de idei ciudate pe care n-are unde să le expună. Dar nu, de data asta vreau să împărtășesc cu voi niște poze pe care le-am făcut recent la o stație de tratare a apei. Dacă știți unde sunt făcute pozele bravo vouă, dacă nu, stați liniștiți, toți avem apă la robinet de la ceva similar – știu, viața e crudă.

Pentru că la mine e o după amiază obișnuită de duminică, aș vrea să vă recomand să beți ce vreți voi, în funcție de săptămâna pe care ați avut-o sau, în așteptarea celei care vine. Eu am lângă mine un Amstel (nici bună, nici rea), pentru că mi se usucă gura când dau din degete. O să încep cu partea de muzică, poate vă inspiră ceva – sunt doar albume pe care le-am ascultat (și cumpărat) recent.

Arctic Monkeys – AM și Tranquility Base Hotel&Casino. De atâtea ori mi-au trecut prin fața ochilor albumele lor, așa că m-am gândit să le dau o șansă. Mă bucur că am făcut-o, e un rock plăcut și melodios. Nu e pentru oricine, aș recomanda să-i ascultați înainte să le cumpărați albumele.

Diana Krall – Only Trust Your Heart. Pentru că am o perioadă cu jazz-ul și am observat că are înregistrări foarte bune. Se poate observa și pe densitatea discului, greutatea lui inspiră calitate chiar înainte de a ajunge pe platanul pickup-ului.

Miles Davins Quintet – Paris Jazz Festival 1964. Cum spuneam, am tot căutat jazz și, chiar dacă nu sunt hotărât dacă îmi place prea mult Miles Davis, părea un concert de colecție. A, și e pe vinil colorat.

Cam atât cu muzica. Pentru că e duminică, m-am gândit să vă arăt și niște bezi desenate: Killtopia. Mie îmi place universul Cyberpunk, așa că m-am gândit că nu ar strica.

Gata, după cum v-am promis, poze. Deși eram într-o deplasare de serviciu, parcă mi-ar fi plăcut să mă pot plimba mai mult pe coridoare și să încerc diverse cadre – nu am avut timp, cam asta e tot ce am reușit. Nu știu dacă vă place genul, mie mi se pare că genul ăsta de cadre are un farmec aparte. Pentru spațiul de culoare am ales Reala Ace ca film simulation.

Nu e nimic deosebit aici, doar că se vede luminița de la capătul tunelului.

Și pentru că vine primăvara (sau a venit deja), am și o floare pentru voi – din balcon, de data asta.

Încă puțină fotografie și muzică

E una din acele postări în care aș vrea să trec în revistă niște lucruri legate de modul în care fotografiez eu, gânduri pe care vreau să le aștern, poate din nou – nu știu, poate vreau doar să-mi citesc din nou convingerile. Promit că nu va fi la fel de ciudat în continuare doar că… dacă nu vă interesează ce am de zis despre aparate foto, obiective sau moduri de fotografiere, poate e mai bine să citiți pe diagonală. Daaar, dacă totuși aveți răbdarea să frunzăriți ce scriu aici, mai pe la sfârșit o să vă arăt două albume pe care mi le-am cumpărat.

Vă propun să vă abțineți de la alcool 1-2 zile și să bem un ceai. Eu în boxe am Fleetwood Mac – Tusk, deși ar fi mers și un jazz.

Săptămâna trecută am încărcat o parte din acumulatorii Canon de la DSLR-uri și m-am gândit să fac câteva cadre prin casă, cine știe, poate merge un story pe Facebook. N-am mai publicat nici un story, dar împărtășesc cu voi imaginile.

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Așa cum am tot povestit pe aici, mi-am adus aminte de cât de mari erau corpurile aparatelor, practic ai nevoie de o geantă dedicată pentru a umbla cu ele pe stradă. Se simte și la greutate, deși poate 6-700 de grame în plus n-ar fi un capăt de țară. Spun asta și pentru că în ultima vreme am mers destul de mult pe teren în delegații și mi-a prins bine un aparat cu mine. Nu am putut să-l iau prin rezervoare, dar am putut să-l duc cu mine peste tot în fiecare zi în eventualitatea în care aveam nevoie de el.

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Canon 1D Mark IV, Canon EF 17-40mm L USM

Mi-am adus aminte de ceea ce înseamnă un vizor optic – în lumină bună e mai natural și consumă mai puțină baterie, când însă lumina nu e grozavă un ecran e mult mai util pentru a compune cadrele. Cu toate astea vizorul electronic e foarte deranjant în cazul unor lumini led, datorită frecvenței acestea pâlpâie foarte deranjant.

Mi-am făcut în minte o comparație între fotografiatul cu Canon și stilul retro de la Fujifilm sau Nikon. Chiar dacă la Canon nu am un inel pentru deschiderea diafragmei pe obiectiv, am o rotiță pe spatele aparatului și pot face principalele reglaje (tip de expunere, diafragmă și ISO) doar cu mâna dreaptă. Cu toate astea, îmi place modul retro propus de Fujifilm unde, chiar dacă intuitiv iei aparatul de la ochi, învârtitul rotițelor are un farmec aparte. La asta se adaugă simulările de film și a „rețetelor” de film care aduc un plus de nostalgie și de variație în culori. 

Fujifilm X-T5, Fujifilm XF16-55mmF2.8 R LM WR, Classic Neg simulation

Fujifilm X-T5, Fujifilm XF16-55mmF2.8 R LM WR, Classic Neg simulation

Fujifilm X-T5, Fujifilm XF16-55mmF2.8 R LM WR, Classic Neg simulation

Pentru că voiam un echipament chiar mai compact și voiam să văd dacă pot fotografia cu focală fixă, am cumpărat un Fujifilm 35 mm 1.4 R XF. Recenziile sunt puțin împărțite pentru că nu e cel mai rapid când vine vorba de focalizare și nu e nici cel mai bine construit obiectiv – e pe măsura prețului de 700 euro. Știu, e cel mai ieftin obiectiv pe care l-am cumpărat în ultimii… 15 ani?! A, și m-a convins și parasolarul, mi se pare că e un obiectiv… cool cum se zice acum. Nu știu, am zis să încerc. 

Singura mea temere însă era legată de calitatea imaginilor la deschiderea maximă a diafragmei (f/1.4). Nu de alta, dar degeaba ai un obiectiv atât de rapid dacă nu-l poți folosi la acea deschidere. Din fericire e ok la f/1.4 și foarte clar de la f/1.8 în sus.

Fujifilm X-T5, Fujifilm 35 mm f/1.4 R XF, f/1.4, ISO 1600 (din mână)

Fujifilm X-T5, Fujifilm 35 mm f/1.4 R XF, f/2.2, ISO 1600 (din mână)

Rămâne de văzut cât de utilă va fi pentru mine distanța focală de 35 mm, eu de mulți ani încoace am folosit aproape exclusiv 17-40 mm și 16-55 mm (fără a lua în calcul factorul de crop). Oricum, pentru fotografii uzuale, inclusiv cele pe care le vedeți în ultima vreme pe aici, cam pe acolo sunt ca distanță focală. Sunt curios cum se vor vedea stelele la f/1.6 sau f/1.8 dacă reușesc o încadrare bună la 35 mm. Construcția obiectivului e… satisfăcătoare, la fel și viteza de focalizare. Nu e la fel de rapid sau silențios cum e 16-55 mm, dar nici nu e menit să-l înlocuiască. 

Cam atât pentru azi despre fotografie, dacă prin absurd ați supraviețuit până acum, vreau să vă arăt două albume pe care le-am cumpărat recent: Def Leppard – Mirror Ball și Fleetwood Mac – Tusk.

Încep cu Def Leppard, Mirror Ball e o colecție de înregistrări live, care sună foarte bine. 3 discuri din vinil transparent la 30 de euro mi se pare o afacere foarte bună, mai ales având în vedere calitatea bună a înregistrării. Nu sunt un fan înrăit, cred că îmi plac doar piesele mai cunoscute ale lor, dar sunt o formație de rock clasic, desigur cu variațiunile de heavy și hard rock. Apropo, când spun clasic mă refer la instrumentație, preponderent tobe și chitară în spatele unei voci puternice cum e cea a lui Joe Elliot. De remarcat și Rick Allen, care deși a rămas fără brațul stâng în urma unei amputări, a reușit să atingă succesul alături de formație.

Tusk însă a fost cam scump (50 euro), deși e pe vinil albastru. Am mai cumpărat o copie a albumului pentru că ce aveam eu până acum a fost luat de la un târg și are cam multe defecte. Se poate asculta, dar am is că un Technics cu un Ortofon 2M Blue merită mai mult. Ăsta se aude foarte bine și e un album foarte reușit. 

Știu că v-a fermecat scrisul eteric al lui dam ăsta, dar cred că e suficient pentru moment. Sper ca în viitor să revin cu mai multe poze și mai puțină vorbărie.

Fujifilm X-T5, Fujifilm 35 mm f/1.4 R XF, f/1.8, ISO 1600 (din mână), Reala Ace v2 Film simulation

Fotografie și muzică, la început de 2025

Aș vrea să vă expun câteva idei legate de fotografie și aparate foto, așa ca o percepție a mea la început de 2025. Nu o să intru în detalii tehnice, sunt genul de idei care îți rulează în cap la duș sau când mergi pe bicicletă, dar observ că aparatele foto au prins puțină tracțiune. Nu am cumpărat nimic, deci partea de fotografie e mai mult vorbărie, am în schimb la muzică niște cadrele cu albumele pe care le-am cumpărat recent.

Vă recomand să nu luați foarte în serios ce scriu în continuare și vă propun o lumânare parfumată, un pahar de ce vreți voi și un album de jazz în fundal. Ca de obicei, eu respect parțial propriile-mi recomandări – am o bere blondă și Nubya Garcia – Odyssey, pe vinil colorat, 33 1/2 rpm.

Spuneam că aparatele foto au prins tracțiune. Nu știu dacă asta se reflectă în cota de piață a producătorilor sau în statistici, văd doar că mai multă lume vorbește despre aparate foto și video. Producătorii încearcă să se folosească de zgomotul privind aparatele foto considerate „cool”, de exemplu Fujifilm X100VI, Leica Q3 sau alte modele cu aspect retro, mai mult sau mai puțin compacte (Fujifilm X-M5, Nikon Zf și Zfc etc.). Eu unul am un deja vu, perioada asta îmi aduce aminte de perioada 2005 – 2010, probabil apogeul DSLR-urilor, când producătorii încercau să scoată cât mai multe modele pe piață, în speranța că fiecare dintre noi ajungea cu un astfel de aparat la gât. 

Recent s-a lansat Sigma BF, un aparat foto… mai altfel. Personal mi se pare un aparat foarte interesant, chiar dacă nu e pe gustul meu, pentru încearcă să fie altfel, să simplifice procesul de a fotografia. Sigur că părerile vor fi împărțite, pasionații de fotografie care au căutat tot timpul echipamentul profesionist, cu multe butoane și reglaje multiple, vor fi dezamăgiți de iPhone ăsta al aparatelor foto. Dar cei care ar putea fi interesați de fotografie vor avea supriza de încerca o altă abordare, mult mai simplă. Dacă stăm strâmb și gândim drept, la baza fotografiei e practic triunghiul expunerii – timp de expunere, diafragmă și ISO. Practic sunt trei reglaje, nu e nevoie de 10 butoane și rotițe, multe detalii pot fi ignorate pentru o majoritate covârșitoare a fotografiilor. E un aparat cu care să obții foarte simplu niște cadre, nu un aparat pentru cei ce vor să controleze fiecare detaliu. Nu e destinat profesioniștilor, nu e pentru evenimente, nu e pentru sporturi.

Dar e scump, probabil fix pentru că e complet altceva. De altfel prețul e unul dintre factorii care, după părerea mea, va tempera entuziasmul pentru camerele foto atea noi și cool. Chiar dacă luăm în considerare inflația, ajungem să dăm 2000-2500 de euro (cu excepția Leica) pe aparate destinate mai mult sau mai puțin amatorilor, prețuri la care în era DSLR erau deja modele destinate semi sau profesioniștilor. Mie personal mi-ar plăcea ca aparatele să se cumpere în continuare, lucru ce ar permite producătorilor să aducă modele noi pe piață și să încerce mai multe, dar nu sunt foarte optimist – pentru că am făcut un experiment.

Am o colegă căreia îi place să călătorească și să(-și) facă multe poze. Recent mi-a spus că, deși știe că și cu telefonul se poate obține mai mult prin aplicații care oferă mai mult control asupra camerelor, parcă o atrage ideea de a folosi un aparat dedicat. I-am arătat câteva modele compacte de pe piață, dar am subliniat că a folosi un aparat în scopul obținerii unor rezultate mai bune presupune tehnică. Așa că i-am propus să-i las o perioadă un aparat (Nikon Zfc) să se joace cu el și să-și dea seama dacă i se potrivește. I-am spus că i-l vând la un preț bun dacă îl vrea, dar pentru început să se joace cu el 1-2 săptămâni fără nici o obligație. I l-am pus pe modul complet automat și i-am arătat că e suficient să-l pornească și să apese pe buton dar, în anumite cazuri, nu va obține prea multe în felul ăsta. După cum mă așteptam, mi l-a adus înapoi și mi-a spus că nu e pentru ea. 

După ce am folosit niște zeci de ani aparate foto de tot felul mi-am dat seama că ai nevoie de „mână”, cum se spune. Trebuie să ai o inspirație de moment de a folosi repede și eficient reglajele aparatului. Mâna asta se obține prin studierea tehnicilor fotografie și exercițiu. E ca atunci când gătești și deja ai o idee cât ulei trebuie să pui în tigaie, te adaptezi repede și ai un anume simț. Așa că îmi mențin părerea că cei care nu sunt deloc pasionați de ceea ce înseamnă de fapt fotografia nu vor sta prea mult cu un aparat în mână, indiferent cât de cool e. 

Îmi doresc însă să mă înșel, pentru că eu unul m-am săturat de AI și de imaginile procesate excesiv produse de telefoane.

Gata, trecem la muzică. În ultima vreme am căutat Jazz, spuneam în postări anterioare că aș vrea ceva mai modern, mai melodios. Așa că am cumpărat Nubya Garcia – Odyssey, pe vinil colorat. Fiind un album nou, calitatea înregistrării e bună iar muzica e, în percepția mea, un jazz clasic modernizat. E mai melodios și mai alert, dar în mare păstrează linia clasică a jazz-ului – mult saxofon și ritm, cu diferite accente melodice pe alocuri.

Al doilea album, MIdnight Blue al lui Kenny Burrell, a fost o achiziție bazată pe marketing – că e „the finest in jazz since 1939” și că e pe vinil albastru. M-am gândit, cât de rău poate fi? Am ascultat puțin de pe telefon și mi s-a părut ok, așa din perspectiva unui care habar nu are ce e aia jazz-ul. Îmi place, poate și din cauza chitarei, spre deosebire de trompetele clasicilor. 

În timp ce frunzăream printre discuri, am dat de Luck and Strange, al lui David Gilmour. Nimic nou, îl am deja pe vinil albastru și portocaliu, credeam că e cel pe verde (despre care am zis că e prea mult, nu mai dau 150 de lei pentru o a treia copie). Nu era pe verde, era pe argintiu – am oftat și l-am luat. Trei e numărul noroc al românilor, eu m-am născut într-o zi de 3, 3 fete avea împăratul, Greuceanu s-a dat de 3 ori peste cap… înțelegeți voi, mare număr 3 ăsta. 

Ar mai fi câteva CD-uri unde, pe lângă albumul The Division Bell (Pink Floyd) în varianta japoneză, am zis să încerc și altceva – Billy Idol și Bob Dylan. A, și U2, că e remasterizat.

Atât pe moment, am niște gânduri cu și despre cafea pe care mă gândesc să le aștern la un moment dat pe aici. Încep să înțeleg pasiunea pentru cafea și, chiar dacă nu vreau să fac o obsesie pentru asta, îmi place ideea de a o prepara și de a încerca tipuri de cafea sau procedee specifice.

Discuri de vinil vs digital – sunet, preconcepții și experiență

Știu că sunt alții mult mai experimentați ca mine care au abordat subiectul, dar de multă vreme îmi doresc să aștern și eu câteva idei, mai ales acum că am reușit să încerc tot felul de lucruri când vine vorba de muzică și echipament. Încep prin a vă spune că articolul e la o a doua scriere, după circa 1300 de cuvinte mi-am dat seama că nu sună nicicum și m-am hotărât să reiau întregul proces. N-am de gând să intru în detalii tehnice pentru că, deși n-ai crede, în general nu prea contează pentru noi cei ce doar ascultăm muzică. 

Așadar, sună vinilul mai bine ca digitalul? da, poate să, dar, ca și în cazul relațiilor, it’s complicated – e normal să fie așa pentru că ascultatul muzicii e o experiență subiectivă. Aș vrea să țineți minte două idei principale, ca un fel de context pentru ce urmează: 1) pasionații (și audiofilii) sunt foarte pretențioși și atenți la detalii și 2) toți ascultăm muzică, nu suntem niște aparate de măsură – adică ne interesează cum sună Ești căpșuna vieții mele a Codruței Vasilache (hitul de pe albumul Fluier de iubire), nu muzica la modul general. 

Vinil vs. Digital – sunet, sau care se aude mai bine

Din punct de vedere al materialului și al discului de vinil, ca mediu de scriere în ansamblu, este inferior formatului digital. Cred că este evident și fără să ajungem la măsurători. Vinilul e un plastic cu niște șanțuri, prin care circulă un ac și care, cu timpul se deteriorează. Cu cât e mai performant echipamentul de redare (pick-up, amplificare și boxe sau căști), cu atât auzi mai ușor defectele, de exemplu frecarea dintre ac și disc. Chiar dacă am scoate din discuție praful, scamele sau zgârieturile, degradarea e semnificativă, practic după zeci de audiții experiența se poate schimba semnificativ. Muzica în format digital nu are aceste neajunsuri, la modul general formatul digital e net superior.

Dar, cum vă spuneam, noi ascultăm niște piese, niște albume, niște producții care ajung în comerț. Unele înregistrări sunt mai bune, altele mai proaste, unele remasterizări sunt mai bune ca altele, unele genuri de muzică scot în evidență altfel (și alte) instrumente. Și apropo de (re)masterizări, datorită procesului de presare a discurilor, masterizarea pentru vinil este puțin diferită. De altfel, în ciuda digitalizării înregistrărilor vechi, remasterizarea pentru vinil tot este diferită. Pe scurt, nu ascultăm același produs finit pe medii de redare diferite, ci mixuri prelucrate diferit, pe medii de redare diferite.

Fac aici o paranteză legată de remasterizări. Imaginați-vă o fotografie veche pe film și una în format digital, recentă. Prelucrările acum caută fidelitatea, scoaterea în evidență a culorilor, claritate, contrast – la fel și în muzică, se scot în evidență frecvențe care cred casele de discuri că sunt cerute de public, încearcă să scoată un mix pe placul ascultătorului modern. Albumele remasterizate ne sunt aduse tot de oameni care se pricep și care nu sunt idioți, în mod normal ce apare acum pe piață e mai bun dar… mai bun poate fi relativ, mai ales dacă ești pretențios. 

Deci avem un prim motiv pentru care vinilul poate suna mai bine – prelucrarea diferită. Revin cu un apropo la punctul 2), ascultăm albume pe care le putem cumpăra, remasterizarea de pe vinil nu poate fi achiziționată digital, de exemplu. Sau poate preferi o înregistrare mai veche a cărei mix nici nu există în format digital. 

După părerea și gusturile mele, muzica în format digital sună în general mai bine. Am ajuns la concluzia asta pentru că îmi place acel sunet mai subțire și mai fin, mai metalic. Am ales o doză de pick-up doar pentru că se spune că duce sunetul spre digital (și chiar așa e) și sunt foarte mulțumit. Dar ce aduce totuși vinilul ăsta în plus? în principal reduce vârfurile de frecvențe înalte și mai multă substanță în cele medii. Muzica live și instrumentele nu au acel sunet subțire și fin, de asta uneori muzica în format digital nu sună natural. Am salvat un YouTube Short cu o comparație, iar din punctul meu de vedere diferențele sunt semnificative și sesizabile chiar și prin boxele unui laptop. Care sună mai bine însă, zic eu, ține de gust și, mai departe, de genul de muzică și calitatea înregistrării. Pe scurt, contează ce asculți și la ce volum asculți. La un volum mic (60-70 dB) un echipament de calitate nu-și atinge potențialul și, de cele mai multe ori, sunt necesare corecții de ton – se compensează frecvențele joase și înalte (bass & treble). 

N-am zis încă nimic despre sistemul nostru auditiv, care variază și el de la un individ la altul. Nu neapărat că auzim mai bine sau mai rău, ci tolerăm în mod diferit frecvențele înalte sau joase. Am observat că în general cei ce preferă vinilul evită accentul pe frecvențele înalte și reclamă acel sunet subțire, ascuțit, prezent mai ales în digital și în multe remasterizări. Până la urmă nu contează dacă stabilim că așa trebuie ascultată muzica, dacă mulți oameni nu se pot bucura de ea în felul ăsta. Revin la punctul meu de vedere, cred că aici e principala diferență între vinil și digital, eu unul aud mai multă claritate în digital, alții aud un sunet natural pe vinil. 

Poate dacă am putea face comparații între masterizări, chiar dacă exclusiv în format digital am înțelege mai bine preferințele oamenilor, dar nu putem face asta pentru muzica pe care o ascultăm din motive evidente: ascultăm ce putem cumpăra. 

În general comparațiile se fac pe o piesă sau un album, fiind în discuție atâtea variabile, o discuție generalizată practic nu-și are sensul. Dacă mai adăugăm și subiectivismul experienței de ascultare cred că e lesne de înțeles de ce nu mai contează măsurătorile. Revin la paralela cu fotografia, poate ce vezi acum în materie de fotografie ți se pare prea precis, prea saturat, artificial chiar, și preferi rezultatul mai simplu al filmului. Putem măsura rezoluția, claritatea sau culorile, dar contează? oare contează acuratețea când nici măcar ochii mei și ai tăi nu văd chiar la fel culorile? Ce rost are să-ți explic că Provia nu oferă culori naturale, când acel aspect e preferatul tău? 

Mai e un aspect – echipamentul de redare. Când echipamentul este performant, diferența poate fi făcută de mix, de ceea ce înseamnă de fapt muzica. Atât vinilul cât și digitalul vor avea claritate pe un echipament scump, s-ar putea ca în experiența de ascultare să conteze evidențierea sau estomparea (grobian spus) unor instrumente în montaj. Ajungem astfel la viziunea artistului sau a formației. De exemplu, mie mi se pare că albumele celor de la Bon Jovi sunt în general proaste, sună cumva comprimat totul, parcă melodiile nu se deschid din punct de vedere instrumental. Tind să cred că e intenționat pentru că instrumentele sunt, ca în cazul multor formații rock, chitară electrică, chitară bass, orgă digitală și tobe. Jon Bon Jovi are o voce puternică, presupun că și-au dorit ca rezultatul să fie în general alert, puternic, impunător. Complet alta ar fi discuția dacă era prezent un violoncel, vioara sau o harpă, sau chiar mai multe chitare electrice (cum e cazul uneori la Scorpions sau Def Leppard). 

Nu vreau să înțelegeți că pasionații caută detalii inutile doar ca să-i facă pe restul să-și dea ochii peste cap, doar că ascultăm ani sau zeci de ani muzică, e normal să ajungem la detalii. 

Preconcepții

Hai să trecem mai departe, la câteva preconcepții. Prima ar fi chiar legată de deșertul ăsta de mai sus plin de text: ăștia pasionații exagerează și aud chestii care nu sunt de fapt acolo, fix ca ăia cu vinurile. Nu e așa, spuneam mai sus că uneori chiar auzul personal ne determină să ascultăm într-un fel muzica. Eu unul mă declar surprins de cât de bine poate suna vinilul pe un echipament de calitate. Acum că am încercat și eu, înțeleg de ce pentru unii sună mai bine vinilul. 

Ideea că vinilul se ascultă la un echipament mai performant / precis decât digitalul și de asta pare că sună mai bine. După părerea mea asta n-are nici un sens, când ai un amplificator bun și boxe sau căști de calitate, de ce n-ai asculta la ele și muzică în format digital? Mai ales când vrei să faci o comparație. 

Impresia că un album pe vinil și unul pe CD sau un serviciu de streaming sunt la fel din punct de vedere al montajului și deci se compară direct mediul de redare – sper că am fost destul de clar mai sus. 

Experiența de asculta discuri de vinil

După cum spuneam mai sus, dacă ar fi să aleg între vinil și digital, adică dacă de mâne ar exista doar unul pe lume, aș alege digitalul. Preferința pentru un sunet mai aproape de digital am avut-o tot timpul, inclusiv la bandă, spre acel sunet subțire, fin, cu înalte înțepătoare, am tins de când mă știu. Din fericire pot avea și o altă experiență fără să fie constrâns să ascult doar muzică în format digital, pot să mă bucur și de vinil pe un echipament modern și cât de comod se poate.

Discurile sunt în general descrise ca un format fizic, îl iei în mână, trebuie să ai grijă de el și înainte de a asculta trebuie să faci ceva, în timp ce digital sunt suficiente câteva comenzi vocale. Mai mult, trebuie să acorzi atenție întregului proces, pentru că trebuie să oprești pick-up-ul, trebuie să întorci discul, adică te oprește din altă activitate atunci când vrei să asculți muzică. E o experiență mai tehnică, ai ocazia să operezi un echipament mai complex. Nu știu ce să vă spun aici, pentru mine e (și) o altă experiență, nu neapărat mai bun sau mai rău, ci puțin diferit.

Eu aș menționa aici, așa cum o fac de obicei, că experiența asta vine și cu dezavantaje: trebuie să cureți discurile, să fii atent la praf, din când în când să cureți acul, o piesă foarte delicată. Mai sunt și discurile în sine, niște plăci din plastic mult mai mari și mai pretențioase ca un mediu de stocare digital sau un CD. Stocarea improprie poate însemna zgârieturi sau deformații, iar astea afectează sunetul. Mai e și acul sau doza, dacă asculți constant muzică e bine să schimbi acul din când în când, poate odată la 2-3 ani. Majoritatea au o durată de viață estimată de 700-1000 de ore de ascultare, un ac uzat înseamnă sunet mai prost și o degradare accelerată a discurilor. Mai sunt și pocniturile și defectele, care uneori pot fi puțin atenuate de pre amplificatoare scumpe, în rest… trebuie să le suporți. 

În toată nebunia asta, care presupune că la un moment dat va trebui să meșterești ceva, partea bună e că dozele diferite îți oferă un sunet diferit. Practic cu investiții relativ mici (1-2-300 de euro) poți avea din când în când un alt sunet cu același echipament, o altă aromă dacă vreți. Nu cred că ar trebui să ne simțim vinovați pentru că ne plictisim din când în când și simțim nevoia de schimbare, important e să nu exagerăm cu acea schimbare. Sau poate nu e doar schimbare, ci și nevoia de control, faptul că poți schimba lucrurile. Sunt oameni care schimbă brațe de pick-up, fac platforme izolatoare, schimbă într-una dozele sau pre amplificatorul, ba chiar discurile în funcție de presă. 

La un format digital, cu excepția unui egalizator (și ăla probabil tot digital), nu prea ai ce să faci. Poți încerca amplificatoare pe lămpi, dar sunt scumpe și incomode, iar orice ajunge să fie incomod contrazice fix avantajul dat de digital – ușurința cu care poți asculta aproape orice, cu un minim de efort, pe scurt… comoditatea. E drept, într-un sistem minimalist și digitalizat muzica în format digital se potrivește de minune, mai ales prin playerele integrate de rețea, ai nevoie doar de internet și boxe.

Eu le văd ca experiențe diferite care nu se exclud una pe cealaltă – cu excepția celor ce refuză sunetul digital și care, după părerea mea, merg spre fanatism. Cred că putem fi de acord că fanatismul, indiferent pentru ce, nu e chiar sănătos dar hei, fiecare face ce vrea cu viața lui. Cred că dacă iubești muzica în general, și ești o fire curioasă, ar trebui să le încerci pe ambele. Dacă e una mai bună ca alta, sau dacă trebuie să elimini una sau alta, e însă mai personal decât credem că e. Și e ok, trebuie să ne bucurăm de toate experiențele, nu numai de cea (convențional) mai bună.