Știu că sunt alții mult mai experimentați ca mine care au abordat subiectul, dar de multă vreme îmi doresc să aștern și eu câteva idei, mai ales acum că am reușit să încerc tot felul de lucruri când vine vorba de muzică și echipament. Încep prin a vă spune că articolul e la o a doua scriere, după circa 1300 de cuvinte mi-am dat seama că nu sună nicicum și m-am hotărât să reiau întregul proces. N-am de gând să intru în detalii tehnice pentru că, deși n-ai crede, în general nu prea contează pentru noi cei ce doar ascultăm muzică.
Așadar, sună vinilul mai bine ca digitalul? da, poate să, dar, ca și în cazul relațiilor, it’s complicated – e normal să fie așa pentru că ascultatul muzicii e o experiență subiectivă. Aș vrea să țineți minte două idei principale, ca un fel de context pentru ce urmează: 1) pasionații (și audiofilii) sunt foarte pretențioși și atenți la detalii și 2) toți ascultăm muzică, nu suntem niște aparate de măsură – adică ne interesează cum sună Ești căpșuna vieții mele a Codruței Vasilache (hitul de pe albumul Fluier de iubire), nu muzica la modul general.
Vinil vs. Digital – sunet, sau care se aude mai bine
Din punct de vedere al materialului și al discului de vinil, ca mediu de scriere în ansamblu, este inferior formatului digital. Cred că este evident și fără să ajungem la măsurători. Vinilul e un plastic cu niște șanțuri, prin care circulă un ac și care, cu timpul se deteriorează. Cu cât e mai performant echipamentul de redare (pick-up, amplificare și boxe sau căști), cu atât auzi mai ușor defectele, de exemplu frecarea dintre ac și disc. Chiar dacă am scoate din discuție praful, scamele sau zgârieturile, degradarea e semnificativă, practic după zeci de audiții experiența se poate schimba semnificativ. Muzica în format digital nu are aceste neajunsuri, la modul general formatul digital e net superior.
Dar, cum vă spuneam, noi ascultăm niște piese, niște albume, niște producții care ajung în comerț. Unele înregistrări sunt mai bune, altele mai proaste, unele remasterizări sunt mai bune ca altele, unele genuri de muzică scot în evidență altfel (și alte) instrumente. Și apropo de (re)masterizări, datorită procesului de presare a discurilor, masterizarea pentru vinil este puțin diferită. De altfel, în ciuda digitalizării înregistrărilor vechi, remasterizarea pentru vinil tot este diferită. Pe scurt, nu ascultăm același produs finit pe medii de redare diferite, ci mixuri prelucrate diferit, pe medii de redare diferite.
Fac aici o paranteză legată de remasterizări. Imaginați-vă o fotografie veche pe film și una în format digital, recentă. Prelucrările acum caută fidelitatea, scoaterea în evidență a culorilor, claritate, contrast – la fel și în muzică, se scot în evidență frecvențe care cred casele de discuri că sunt cerute de public, încearcă să scoată un mix pe placul ascultătorului modern. Albumele remasterizate ne sunt aduse tot de oameni care se pricep și care nu sunt idioți, în mod normal ce apare acum pe piață e mai bun dar… mai bun poate fi relativ, mai ales dacă ești pretențios.
Deci avem un prim motiv pentru care vinilul poate suna mai bine – prelucrarea diferită. Revin cu un apropo la punctul 2), ascultăm albume pe care le putem cumpăra, remasterizarea de pe vinil nu poate fi achiziționată digital, de exemplu. Sau poate preferi o înregistrare mai veche a cărei mix nici nu există în format digital.
După părerea și gusturile mele, muzica în format digital sună în general mai bine. Am ajuns la concluzia asta pentru că îmi place acel sunet mai subțire și mai fin, mai metalic. Am ales o doză de pick-up doar pentru că se spune că duce sunetul spre digital (și chiar așa e) și sunt foarte mulțumit. Dar ce aduce totuși vinilul ăsta în plus? în principal reduce vârfurile de frecvențe înalte și mai multă substanță în cele medii. Muzica live și instrumentele nu au acel sunet subțire și fin, de asta uneori muzica în format digital nu sună natural. Am salvat un YouTube Short cu o comparație, iar din punctul meu de vedere diferențele sunt semnificative și sesizabile chiar și prin boxele unui laptop. Care sună mai bine însă, zic eu, ține de gust și, mai departe, de genul de muzică și calitatea înregistrării. Pe scurt, contează ce asculți și la ce volum asculți. La un volum mic (60-70 dB) un echipament de calitate nu-și atinge potențialul și, de cele mai multe ori, sunt necesare corecții de ton – se compensează frecvențele joase și înalte (bass & treble).
N-am zis încă nimic despre sistemul nostru auditiv, care variază și el de la un individ la altul. Nu neapărat că auzim mai bine sau mai rău, ci tolerăm în mod diferit frecvențele înalte sau joase. Am observat că în general cei ce preferă vinilul evită accentul pe frecvențele înalte și reclamă acel sunet subțire, ascuțit, prezent mai ales în digital și în multe remasterizări. Până la urmă nu contează dacă stabilim că așa trebuie ascultată muzica, dacă mulți oameni nu se pot bucura de ea în felul ăsta. Revin la punctul meu de vedere, cred că aici e principala diferență între vinil și digital, eu unul aud mai multă claritate în digital, alții aud un sunet natural pe vinil.
Poate dacă am putea face comparații între masterizări, chiar dacă exclusiv în format digital am înțelege mai bine preferințele oamenilor, dar nu putem face asta pentru muzica pe care o ascultăm din motive evidente: ascultăm ce putem cumpăra.
În general comparațiile se fac pe o piesă sau un album, fiind în discuție atâtea variabile, o discuție generalizată practic nu-și are sensul. Dacă mai adăugăm și subiectivismul experienței de ascultare cred că e lesne de înțeles de ce nu mai contează măsurătorile. Revin la paralela cu fotografia, poate ce vezi acum în materie de fotografie ți se pare prea precis, prea saturat, artificial chiar, și preferi rezultatul mai simplu al filmului. Putem măsura rezoluția, claritatea sau culorile, dar contează? oare contează acuratețea când nici măcar ochii mei și ai tăi nu văd chiar la fel culorile? Ce rost are să-ți explic că Provia nu oferă culori naturale, când acel aspect e preferatul tău?
Mai e un aspect – echipamentul de redare. Când echipamentul este performant, diferența poate fi făcută de mix, de ceea ce înseamnă de fapt muzica. Atât vinilul cât și digitalul vor avea claritate pe un echipament scump, s-ar putea ca în experiența de ascultare să conteze evidențierea sau estomparea (grobian spus) unor instrumente în montaj. Ajungem astfel la viziunea artistului sau a formației. De exemplu, mie mi se pare că albumele celor de la Bon Jovi sunt în general proaste, sună cumva comprimat totul, parcă melodiile nu se deschid din punct de vedere instrumental. Tind să cred că e intenționat pentru că instrumentele sunt, ca în cazul multor formații rock, chitară electrică, chitară bass, orgă digitală și tobe. Jon Bon Jovi are o voce puternică, presupun că și-au dorit ca rezultatul să fie în general alert, puternic, impunător. Complet alta ar fi discuția dacă era prezent un violoncel, vioara sau o harpă, sau chiar mai multe chitare electrice (cum e cazul uneori la Scorpions sau Def Leppard).
Nu vreau să înțelegeți că pasionații caută detalii inutile doar ca să-i facă pe restul să-și dea ochii peste cap, doar că ascultăm ani sau zeci de ani muzică, e normal să ajungem la detalii.
Preconcepții
Hai să trecem mai departe, la câteva preconcepții. Prima ar fi chiar legată de deșertul ăsta de mai sus plin de text: ăștia pasionații exagerează și aud chestii care nu sunt de fapt acolo, fix ca ăia cu vinurile. Nu e așa, spuneam mai sus că uneori chiar auzul personal ne determină să ascultăm într-un fel muzica. Eu unul mă declar surprins de cât de bine poate suna vinilul pe un echipament de calitate. Acum că am încercat și eu, înțeleg de ce pentru unii sună mai bine vinilul.
Ideea că vinilul se ascultă la un echipament mai performant / precis decât digitalul și de asta pare că sună mai bine. După părerea mea asta n-are nici un sens, când ai un amplificator bun și boxe sau căști de calitate, de ce n-ai asculta la ele și muzică în format digital? Mai ales când vrei să faci o comparație.
Impresia că un album pe vinil și unul pe CD sau un serviciu de streaming sunt la fel din punct de vedere al montajului și deci se compară direct mediul de redare – sper că am fost destul de clar mai sus.
Experiența de asculta discuri de vinil
După cum spuneam mai sus, dacă ar fi să aleg între vinil și digital, adică dacă de mâne ar exista doar unul pe lume, aș alege digitalul. Preferința pentru un sunet mai aproape de digital am avut-o tot timpul, inclusiv la bandă, spre acel sunet subțire, fin, cu înalte înțepătoare, am tins de când mă știu. Din fericire pot avea și o altă experiență fără să fie constrâns să ascult doar muzică în format digital, pot să mă bucur și de vinil pe un echipament modern și cât de comod se poate.
Discurile sunt în general descrise ca un format fizic, îl iei în mână, trebuie să ai grijă de el și înainte de a asculta trebuie să faci ceva, în timp ce digital sunt suficiente câteva comenzi vocale. Mai mult, trebuie să acorzi atenție întregului proces, pentru că trebuie să oprești pick-up-ul, trebuie să întorci discul, adică te oprește din altă activitate atunci când vrei să asculți muzică. E o experiență mai tehnică, ai ocazia să operezi un echipament mai complex. Nu știu ce să vă spun aici, pentru mine e (și) o altă experiență, nu neapărat mai bun sau mai rău, ci puțin diferit.
Eu aș menționa aici, așa cum o fac de obicei, că experiența asta vine și cu dezavantaje: trebuie să cureți discurile, să fii atent la praf, din când în când să cureți acul, o piesă foarte delicată. Mai sunt și discurile în sine, niște plăci din plastic mult mai mari și mai pretențioase ca un mediu de stocare digital sau un CD. Stocarea improprie poate însemna zgârieturi sau deformații, iar astea afectează sunetul. Mai e și acul sau doza, dacă asculți constant muzică e bine să schimbi acul din când în când, poate odată la 2-3 ani. Majoritatea au o durată de viață estimată de 700-1000 de ore de ascultare, un ac uzat înseamnă sunet mai prost și o degradare accelerată a discurilor. Mai sunt și pocniturile și defectele, care uneori pot fi puțin atenuate de pre amplificatoare scumpe, în rest… trebuie să le suporți.
În toată nebunia asta, care presupune că la un moment dat va trebui să meșterești ceva, partea bună e că dozele diferite îți oferă un sunet diferit. Practic cu investiții relativ mici (1-2-300 de euro) poți avea din când în când un alt sunet cu același echipament, o altă aromă dacă vreți. Nu cred că ar trebui să ne simțim vinovați pentru că ne plictisim din când în când și simțim nevoia de schimbare, important e să nu exagerăm cu acea schimbare. Sau poate nu e doar schimbare, ci și nevoia de control, faptul că poți schimba lucrurile. Sunt oameni care schimbă brațe de pick-up, fac platforme izolatoare, schimbă într-una dozele sau pre amplificatorul, ba chiar discurile în funcție de presă.
La un format digital, cu excepția unui egalizator (și ăla probabil tot digital), nu prea ai ce să faci. Poți încerca amplificatoare pe lămpi, dar sunt scumpe și incomode, iar orice ajunge să fie incomod contrazice fix avantajul dat de digital – ușurința cu care poți asculta aproape orice, cu un minim de efort, pe scurt… comoditatea. E drept, într-un sistem minimalist și digitalizat muzica în format digital se potrivește de minune, mai ales prin playerele integrate de rețea, ai nevoie doar de internet și boxe.
Eu le văd ca experiențe diferite care nu se exclud una pe cealaltă – cu excepția celor ce refuză sunetul digital și care, după părerea mea, merg spre fanatism. Cred că putem fi de acord că fanatismul, indiferent pentru ce, nu e chiar sănătos dar hei, fiecare face ce vrea cu viața lui. Cred că dacă iubești muzica în general, și ești o fire curioasă, ar trebui să le încerci pe ambele. Dacă e una mai bună ca alta, sau dacă trebuie să elimini una sau alta, e însă mai personal decât credem că e. Și e ok, trebuie să ne bucurăm de toate experiențele, nu numai de cea (convențional) mai bună.
dam167.wordpress.com 