Început leneș de 2025 (18+)

Nu că ar fi poze cu dam ăsta despuiat (perverșilor), dar suntem aici printre oameni cu vicii și văd că orice ofensează lumea în ziua de azi. Deci, dacă ai ajuns la dam ăsta și nu ai împlinit încă 18 ani, va trebui să minți sau ceva, cum făceam pe vremea noastră.

Am zis început leneș de an pentru că nu s-au desfășurat încă prea multe, excepția fiind modificările radicale din parcul auto al familiei – doamna a găsit un Mercedes și asta e povestea. Cică BMW sunt urâte iar Audi nu sunt nici urâte nici frumoase dar n-am înțeles care e problema lor, din motive știute doar de doamna se pare că nu sunt mașini vrednice. Mașina ei, pretențiile ei. Eu? eu voi duce la un complet alt nivel expresia „rupt în fund” pentru că mi-am cumpărat o șa de bicicletă din fibră de carbon. Doar din fibră de carbon, nici măcar vopsită nu e – 500 de euro și 63 g (da știu, decizii de calitate în viață) -, urmează să vedem dacă o pot și folosi. 

Cam astea au fost picanteriile, trecem ușor la muzică, că alte lucruri interesante nu prea am pentru voi, cel puțin nu încă. S-ar putea să fie o postare destul de lungă, dar să nu vă descurajeze asta pentru că în stilul fermecător al lui dam ăsta știți cum zboară câteva mii de cuvinte? Dar, mai important, eu am început un chardonnay de Purcari, Sapiens mai exact, de data asta vă arăt și poză. Un vin cu corp, brutal l-aș numi în lipsa vocabularului specific, cumva dintr-o bucată. Are note subtile și post gust, dar prima impresie e cea a unui vin, fără prea multe subtilități. Așa cum zic și cei de la Purcari, nu e pentru toate gusturile. 

În boxe Voodoo Lounge (Remastered) al celor de la Rolling Stones, pe vinil roșu și galben (vedeți mai încolo cum arată), iar dacă voi întinde prea mult postarea voi trece la Dire Straits. Dacă îmi permiteți o recomandare, sugerez o atmosferă caldă, poate 1-2 lumânări, un pahar de ce vreți voi și un jazz, chillout sau, de ce nu, ceva nou. 

O să încep cu niște completări la postarea despre vinil vs. digital, iar apoi voi continua cu primul meu dongle DAC și albume pe care le-am ascultat sau cumpărat în ultima perioadă. Am făcut și poze, sper să dea puțină culoare.

Vinil vs. digital – câteva mențiuni

Am găsit la un moment dat un clip pe YT și, recunosc, am cedat titlului de clickbait: Vinyl sound quality myth destroyed. Ce e interesant însă e că face referire fix la clipul recomandat de mine în postarea precedentă. Dacă aveți chef să vă uitați la ce zice omul o puteți face, dacă nu, eu o să fac un foarte scurt rezumat: spune că simplul fapt că muzica e înregistrată pe o bucată de plastic nu înseamnă că sună mai bine sau mai rău, de vină e echipamentul care o redă. Comparat cu mediul digital, unde un cod e transformat în semnal analogic, aici sunt mai multe variabile – doza, acul, pre amplificatorul – și oricare din acestea poate schimba semnificativ redarea. Prin urmare, nu poți spune „vinil”, pentru că putem asculta fix același disc pe sisteme fundamental diferite, iar sunetul va fi… diferit. Mai bun sau mai prost, asta ține de preferințe. 

Aș spune că se păstrează concluziile mele, că detaliile astea contează la modul teoretic, nu contează atunci când asculți. Probabil fix ăsta e farmecul, că îți poți modifica tot timpul sistemul și poți simți diferența, însă în cazul formatului digital, în afara amplificatorului sau a boxelor, poți schimba doar DAC-ul, unde trebuie să investești foarte mult pentru diferențe semnificative. Sunt convins că pentru mulți farmecul e în discuri, colecționarea și manipularea lor, vânătoarea de doze și ace și dezbaterea pe marginea pre amplificatoarelor.

Primul meu dongle DAC – FIIO KA5

Nu vreau să vă plictisesc cu detaliile tehnice, las aici un link. Costă în jur de 100 de euro (depinde și de campaniile de reduceri) și e un DAC – AMP portabil pentru căști, alimentat de dispozitivul la care e conectat. Nu am încercat încă aplicația, l-am folosit așa cum e. Vine cu două cabluri (usbc – usbc și usbc – lightning pentru Apple) și adaptor usbc – usba, e practic plug&play cam pentru orice. 

Nu eram sigur dacă puterea e suficientă pentru căștile cu impedanță mare (300 ohm în cazul meu), dar m-am convins că e. Sunt foarte mulțumit de sunet, mi-am dat seama ce dor îmi era de Sennheiser HD800 la care nu am mai ascultat de ceva timp. Sunetul e la fel de analitic și clar, cu un bas natural și bine definit. În comparație cu amplificatorul meu de căști (Topping DX3 Pro+), de exemplu ascultând Poor Shirley – Cristopher Cross (o înregistrare bună, lossless, Apple Music), vocea deosebit a lui Cross are mai multă substanță, sunetul e ceva mai complet, mai robust, dar diferențele sunt mici – așa e și normal să fie, DX3 Pro+ costă dublu și e alimentat extern. KA5 packs a punch cum se spune și e o alternativă bună pentru cine vrea să plece de acasă cu niște căști cu impedanță mare. E un dispozitiv foarte tare și păstrează reputația majorității produselor HiFi chinezești – bune și relativ ieftine. 

Am încercat să-l folosesc și cu telefonul / iPod-ul (iPhone 13 Pro Max și iPod Touch 7th) și Meze 99 Classics – evident căștile nu se pot compara între ele, 99 Classics sunt un sfert din prețul HD800, dar e o combinație care scoate mai mult, mai ales bass. Mi-a lăsat impresia unui sunet puternic, pentru momentele în care vrei să asculți muzică fără să te gândești prea mult la detalii sau calitatea înregistrării. 

Muzică

Un prim album care mi-a lăsat o impresie foarte bună anul ăsta e Fleetwood Mac – Mirage Tour ’82, mai ales prin calitatea înregistrării. E ceva special când un concert înregistrat sună atât de bine și de clar și ai impresia că diferența față de varianta de studio e în principal improvizația formației. Probabil îl voi cumpăra și pe CD.

Rolling Stones – Voodoo Lounge. Tot timpul spun că nu-mi plac The Stones în mod deosebit, și totuși le cumpăr albumele. Ei bine și ăsta îmi place, pe ansamblu poate chiar la fel de mult ca și Sticky Fingers, albumul meu preferat de la ei. La mine contează mult dispoziția, de obicei merge când vin de la bere, e o muzică pe care vreau s-o aud fără să acord prea multă atenție, vreau să fie ceva încărcat și adânc, dar fără să fiu atent la subtilități. 

Craniul e o sticlă de Crystal Skull (vodcă, una foarte bună), pe coperta interioară a albumului

Cum spuneam, remaster pe vinil roșu și galben.

Pink Floyd – Transmission 1968 – l-am cumpărat pentru că nu-l aveam și nici nu l-am găsit pe net. E o colecție de melodii, aș spune pentru fanii adevărați. Sună bine, dar e la categoria „alea mai ciudate”. Nu am multe de zis, l-am găsit, l-am luat.

David Bowie – Legacy, care e un Best Of. Am mai scris despre el anul trecut, dar l-am ascultat frecvent și mi se pare o inițiere foarte bună în muzica lui Bowie. 

Lenny Kravitz – Greatest Hits. În general nu prea cumpăr Best Of-uri, dar am simțit că vreau melodiile lui din când în când și nu-mi place atât de mult încât să iau mai multe albume. Periodic revin la el, mi se pare că sună foarte bine, e un rock melodios cu influențe de soul, o voce care îmi place și o chitară de excepție. 

De încheiere

Vă las cu unul dintre obiectele pe care nu le-am inclus în lista cu favoritele anului 2024 pentru că încă e în cutie și, teoretic nu am văzut cum arată pe viu – Mercedes AMG F1W14 – și, chiar dacă par mai pasionat de cafea decât sunt, o cafea de Etiopia.

A, apropo de rezoluții și de ce mi-am propus pentru 2025: fuck it, an nou, pretenții noi. 

Technics SL1200GR2 – Impresii și câteva idei

Spuneam recent că nu vor urma achiziții importante în perioada asta așa că, în stilul caracteristic al lui dam ăsta, a apărut un nou pickup în peisaj. În primul rând vreau să spun că îmi pare rău, pentru că știu că sunt niște doamne care trec pe aici, dar va fi o postare de „boys with their toys”. Am niște poze (făcute de mine de data asta) dar… nu sunt nici munți, nici eu în haine dubioase, nici peisaje urbane la modă, ci doar muzică, pickup și accesorii. Așa că, doamnelor, dacă chiar nu aveți altceva mai bun de făcut, vă recomand un pahar mare de vin, poate chiar roșu, de sezon, orice soi sau cupaj poftiți – numai să nu scrie „demi” pe undeva pe etichetă pentru că îmi veți frânge inima.

O să încerc să nu bat câmpii (ca în postarea precedentă, ați citit? dacă nu, n-o citiți, nu merită, e o varză acolo), dar aș vrea să vă povestesc puțin despre motive, experiențe și rezultat. Eu am lângă mine o bere și albumul Kind of Blue al lui Miles Davis, pe vinil transparent. Pentru că sunt în birou, am și aici un alt sistem audio – vechiul Sony PS-HX500 și doza Nagaoka MP110, un amplificator Pioneer și niște boxe vechi. 

Sony PS-HX500 și doză Nagaoka MP110

De ce, de ce acum și de ce SL1200GR2

La prima întrebare răspunsul e destul de simplu: pentru că voiam mai mult. În 2021 când mi-am cumpărat primul pickup modern am avut un buget destul de strâns și nici nu știam prea multe. A doua parte știam că nu va conta pe termen lung pentru că urma să experimentez și să studiez, cei ce mă cunosc știu că pasiunile mele nu prea se sting în timp. Dacă mă gândesc bine, nu e important că n-am ales pe moment cel mai bun echipament în bugetul pe care-l aveam pentru că ceea ce îmi doream eu era departe de acele constrângeri, deci a fost o soluție temporară. Ca să sintetizez, îmi doream transmisie directă, posibilitatea de a pune aproape orice doză și o construcție solidă, așa că relativ repede am pus ochii pe produsele Technics.

Sony PS-HX500 – brațul nu poate fi ridicat sau coborât, deci o doză mai înaltă ar înclina brațul spre greutate

Doza ATN3600L (Sony PS-HX500), Nagaoka MP110, graficul de aliniere a dozei (tip Lofgren B) și soluție de curățare a acului

Să vedeți de ce acum. La un moment dat mă uitam la amplificatoare mai ieftine și am dat de produsele Cambridge Audio. Sunt bune și au un design discret, deci mi-au atras atenția. Am văzut apoi că a apărut Alva TT V2, un pickup primit foarte bine în comunitatea celor pasionați de muzică. L-am pus în wishlist pentru că se vindea cu aproximativ 1600 de euro, comparabil cu jucătorii grei de pe piață. Pickup-urile Technics sunt recunoscute în domeniu, deci să dai aceiași bani pe ceva de la Cambridge Audio am zis că e o decizie care merită studii aprofundate. Timpul a trecut, prețul a mai scăzut puțin, iar de Black Friday 2024 era anunțat de unele magazine pe la 1200 euro, cca. 6 mii de lei. Pentru că vine cu o doză moving coil care doar ea costă aproape 400 de euro, am zis că e o afacere foarte bună. Am uitat să menționez că îmi place și designul minimalist, e poate preferatul meu până acum când vine vorba de pickup. Pe lângă doză, V2 aduce un cap demontabil al brațului și posibilitatea de a pune aproape orice doză. La asta se adaugă pre amplificator integrat și chiar bluetooth, adică îl poți conecta wireless la boxe sau căști – nu e pentru mine dar hei, e o funcție în plus.

Până ne-am certat noi pe acasă a cam dispărut din stocuri – nu doar eu mi-am dat seama că e o ofertă foarte bună -, așa că am stat puțin să mă gândesc. Era clar că voiam ceva mai mult, așa că am săpat puțin în interior să văd cât de mult. Am ajuns la SL1200GR, SL1200GR2, SL1210GR2 și SL1500C și am început să le compar cu Alva TT V2. SL1500C a fost și el foarte bine primit și vine cu o doză Ortofon 2M Red, la un preț bun, undeva spre o mie de euro, deci chiar mai puțin decât Alva TT V2. E o versiune simplificată a seriei SL1200, aproape tot ce ai vrea dintr-un Technics – adică fix la ce ziceam să fiți atenți în postarea precedentă. Am hotărât să renunț la acest model pentru că sunt aproape sigur că după o perioadă mi-aș fi dorit mai mult. Review-urile spuneau că SL1210 nu e mai bun decât SL1200, așa că l-am eliminat și pe ăsta.

Recapitulăm, am rămas cu două variante în ajun de BF: Technics SL1200GR2 și Cambridge Audio Alva TT V2. Ca să fiu sincer, n-am fost niciodată un mare fan al aspectului DJ și aș fi preferat ceva mai minimalist ca Alva TT V2, dar știam că la un preț nu cu mult mai mare luam un pickup mai bun din toate punctele de vedere. Cam ăsta a fost procesul, o dorință mai veche al cărei justificare s-a derulat accelerat în perioada asta. Stocurile mici m-au determinat să cumpăr fără a mă gândi prea mult, așa cum am ratat cea mai bună ofertă pentru Alva TT V2 puteam rata orice în următoarele luni. 

Ca să clarific puțin aspectele tehnice, primul lucru pe care mi l-am dorit a fost transmisia directă, adică eliminarea curelei din ecuație. Voiam să încerc dozele Ortofon, iar pentru asta îmi trebuia un alt pickup (PS-HX500 nu are reglaj vertical al brațului, deci eram constrâns să rămân la doze de anumite dimeniuni). Capul detașabil al brațului mi se pare că facilitează foarte mult schimbarea dozei, altfel în cazul în care rupeam unul dintre fire trebuia să demontez tot brațul. Pe lângă asta voiam ceva mai bine construit, chiar dacă nu credeam că materialele componente ale bazei ar duce la diferențe semnificative de sunet.

Technics SL1200GR2

Gata, am ales, însă SL1200GR2 vine fără doză preinstalată. Nu voiam să cheltui foarte mulți bani acum și pe doză, dar în același timp nu voiam nici să pun ceva ieftine pe un pickup de aproape 2 mii de euro. Aveam în minte însă o voce care îmi tot șoptea Ortofon, mai exact seria 2M. Am studiat puțin problema acum un an când am cumpărat Nagaoka MP110 pentru Sony, comparată de unii la momentul respectiv cu 2M Blue de la Ortofon. 2M Blue avea un sunet mai fin, mai precis, mai aproape de digital, pe care eu îl prefer în general. MP110 (aveam să aflu și eu) e mai aproape de ceea ce se așteaptă lumea de la analogic, un sunet mai cald. Un plus, după părerea mea, pe lângă greutatea recomandată pe ac de 1.8-2.0 g, era că nu scotea în evidență defectele discurilor – e important când ai și discuri vechi. M-am uitat la prețuri și am sărit peste 2M Red și am ales 2M Blue, cu speranța că într-un viitor nu prea îndepărtat să cumpăr și un 2M Black. 2M Black e undeva pe la 4-500 de euro, iar 2M Blue, în funcție de magazin, în jur de 200 euro (atât am ajuns eu să dau pe ea). 

Technics SL1200GR2 – scos din cutie, fără platan și headshell

Technics SL1200GR2 – montat (cu excepția capacului) și reglat – doză Ortofon 2M Blue

Instalarea e mai ușoară decât pare: platan (de data asta fără poziționarea curelei), echilibrarea și reglajul brațului, la care se adaugă montarea dozei. Mi-a fost frică că nu am un protractor pentru aliniere (am uitat să comand unul), dar Technics include o piesă de plastic pentru aliniere.

Dacă anul trecut spuneam că schimbarea dozei a fost cel mai stresant lucru pe care l-am făcut, montarea dozei pe shell-ul detașabil a fost aproape relaxant. Am fost puțin stresat că nu am aliniat-o bine, dar când am pus primul disc mi-am dat seama că nu e nici o problemă. În caz că vă întrebați, pentru un pickup care vine cu doza preinstalată pașii sunt aceiași, evident, cu excepția ultimei părți. Cu toate astea, după ce te obișnuiești puțin cu un astfel de sistem e bine să verifici alinierea dozei, măcar cu un protractor printat, cum e cel din poză. 

Piesa de aliniere a dozei și acului (cea albă, din plastic), n-a fost nevoie de protractor

Greutatea de apăsare (tracking force) și anti-skating – ambele la 1.8 g

Experiența în general și sunetul

Cum zice toată lumea de altfel, e foarte bine construit. Are 11.50 kg, deci lasă impresia de echipament serios când îl pui pe poziție. Nu vreau nici să exagerez cu entuziasmul, e totuși un pickup ca și restul, dar materialele și componentele de calitate mai bună se simt. Brațul e din aluminiu și e mai precis, cred că cuvântul care descrie cel mai bine pickup în ansamblu e precis. De la rulmenți până la evidenta lipsă a vibrațiilor ai o senzație de silențios și stabil, motorul pornește aproape instant la viteza necesară, cel cu curea pare aproape leneș în comparație.

Sunetul. Sincer și fără exagerări, am avut un moment de WOW. Am spus-o și apropiaților, strict din punct de vedere al sunetului, aș fi fost mulțumit și cu mai puțin, nu mă așteptam ca diferența să fie atât de mare. Până acum eram convins că cel puțin 90% din calitate e dată de doză, iar poveștile despre construcție, lipsa vibrațiilor, platan și alte detalii însemnau ceva doar pentru fanaticii vinilului. Ei bine, aici doza nu e mult mai scumpă decât MP110 (ba chiar ar fi comparabile, cum spuneam mai sus), dar sunetul e mult, mult mai bun. E ce speram, mai clar, mai articulat, mai fin și mai conturat. Dacă ar fi să fac o analogie cu o imagine, e vorba de contrastul unei imagini versus alternativa fadă, ștearsă. 

Am pus melodia Sorrow de pe compilația Live at Knebworth din 1990 (45 rpm) a celor de la Pink Floyd pentru că e o instrumentație încărcată de chitară electrică, ceva ce mi se părea că putea avea o separație mai bună a instrumentelor cu vechiul sistem. Într-adevăr, sunetul era mai clar iar separația era evidentă, am remarcat în mod special tobele lui Nick Mason care sunau foarte exact,  îți lăsau impresia că e o înregistrare în studio. Sigur știți, live tobele au de multe ori puțină reverberație, chiar dacă păstrează ritmul parcă nu au atâta definiție. Chiar dacă sunetul se apropie mai mult de digital, nu e așa subțire, ci doar mai clar și mai bine definit.

Ca o paranteză, nu mă deranjează ca sunetul discurilor să se apropie de digital, îmi place să ascult muzica după preferințele mele, nu pun accent pe ceea ce ar trebui să însemne un semnal analogic.

Revin. Asta a fost prima reacție și, ca să mă asigur că nu e doar entuziasmul meu, am pus fix aceeași parte a melodiei și pe vechiul PS-HX500. Amplificatorul și boxele au fost aceleași, chiar și pre amplificatorul (cel integrat în Rotel A11 Tribute). Acustica camerei și poziția boxelor nu sunt cele mai fericite la mine, dar diferența era mare, nici n-a trebuit să-mi iau căștile. E un plus de putere a semnalului (gain), practic la același volum SL1200GR2 scoate mai mult. Detaliile sunt mult mai bine puse în evidență, de exemplu chitara acustică sună mult mai bine, mai cristalin.

Bun, deci mai clar per total și mai detaliat, dar asta poate însemna că și defectele discurilor pot fi scoase mai tare în evidență. Cu discurile noi nu s-a întâmplat ca acul să sară, chiar și pe coloana sonoră a filmului Top Gun (cel nou), unde cu echipamentul vechi se mai întâmpla pe alocuri – chiar și cu greutatea de 2.0 g pe ac (și aceeași valoare la anti-skating). Din fericire nu au fost probleme nici la albume pe discuri mai vechi (dar în stare bună) ca Phil Collins – No Jacket Required sau Damn the Torpedoes al Tom Petty&The Heartbreakers. Deci sunt mulțumit că pe moment am rămas cu forța de apăsare de 1.8 g și anti-skating tot de 1.8 – valori mai mici înseamnă degradare mai mică a discurilor în timp. Ca o comparație, dozele vechi ajungeau la 4-5 g, iar ATN3600L cu care vine Sony PS-HX500 are greutatea recomandată de 3 g.

Concluzii și ce urmează

Dacă încă nu era clar, sunt foarte mulțumit. Cred că transmisia directă (direct drive) e soluția de lungă durată, eu unul n-aș vrea să mă tot întreb dacă ar trebui să schimb cureaua și să sper că mai găsesc de cumpărat. La fel și capul detașabil al brațului (headshell) sau reglajul pe verticală, pe viitor îți oferă o gamă largă de posibilități de a experimenta și îmbunătăți. Per ansamblu e un pickup serios și sunt mai multe motive pentru care costă de 5 ori mai mult. Nu, sunetul nu e de 5 ori mai bun, dar acum că l-am încercat nu vreau să mă întorc, deci, pentru mine cel puțin, merită. 

Am ținut să pun poze cu accesorii și să vorbesc despre doze ca să fie clar că ascultarea de discuri în general presupune mici frământări – tinkering. Cine nu vrea bătaie de cap fie evită complet formatul, fie ar fi mulțumit și cu mai puțin, poate Alva TT V2 sau SL1500C, poate chiar și ceva cu transmisie pe curea, deși dacă bugetul nu e o problemă, eu aș evita pe cât posibil. Cum spuneam în postarea precedentă, echipament bun e foarte mult, la fiecare interval de preț. Audio Technica LPX120, după cum vedeți, seamănă izbitor cu ceea ce propune Technics, dar construcția și materialele nu sunt aceleași, la fel și precizia sau fiabilitatea. Cred că rămâne ideea mea din postarea precedentă, dacă pasiunea pe care o ai e o mâncărime care nu se va vindeca prea curând, merită cu vârf și îndesat echipamentul scump. Entuziasmul trece în scurt timp și e mai rău să începi să numeri compromisurile în loc să-ți extinzi bugetul înspre ceea ce vrei cu adevărat.

Cât despre ce urmează, un amplificator și încă o doză. Spunea Andrew Robinson într-un review că oamenii tind să prefere o marcă și pentru că nu le pot încerca pe toate pentru a vedea cele place. E normal, majoritatea covârșitoare a oamenilor nu avem șansa de a asculta nici măcar sisteme complete, dar mai combinații între sisteme. Datorită experiențelor anterioare eu am dezvoltat o afinitate pentru Panasonic și Technics și îmi place și design-ul lor, lucru foarte important pentru mine. Aș vrea ca următorul amplificator să fie Technics SU-G700M2, sper undeva în decursul anului viitor. O particularitate a amplificatoarelor Technics e transformarea semnalului în digital indiferent de sursă, ceea ce pe mine nu mă deranjează, însă mulți fani ai formatului analogic consideră că semnalul trebuie să rămână analogic. Evident, ieșirea din amplificator e din nou transformată în analogic, dar procesarea internă e digitalizată. 

Nu caut pre amplificator separat, deși la un moment dat mă gândeam să cumpăr unul. Momentan sunt mulțumit de ce oferă Rotel A11 Tribute pe care-l am la capitolul phono, iar acel SU-G700M2 va fi chiar mai bun. Mi-ar plăcea un sistem Technics complet, exceptând boxele, dar sunt foarte mulțumit de CD player-ul actual.

Atât pe moment, dacă am timp voi reveni cu o trecere în revistă a albumelor care pe care le-am descoperit anul ăsta, sau cu alte modificări, dacă e cazul.

După câțiva ani de HiFi

Cred că ultima postare despre echipament audio (pick-up) a fost la început de an și… era, și încă este, cum spun acum tinerii, cringe. Nu neapărat că scriam prostii acolo, doar că am vrut să zic prea multe și prea clar. N-am de gând să reformulez ce e acolo sau vând ceva, dar cred că am înțeles niște lucruri în ultimii 2-3 ani de încercări și studiat review-uri. Nu e un secret că dam ăsta e generos din fire, așa că m-am gândit să împărtășesc cu voi câteva gânduri pentru că 1) ne apropiem de finalul anului și 2) vine sfântul BF și cine știe, poate cineva caută ceva.

Ca de obicei, o să fac câte o pauză de poze, să vă recomand muzică și voi încerca să evit discuțiile prea tehnice. Ca un avertisment, urmează să scriu despre echipament audio în general, deci pentru cine nu e interesat în mod deosebit, dar n-are altceva mai bun de citit, mai săriți câte un rând. Până să vă bucurați de scrierea fermecător de sfredelitoare a lui dam ăsta, vă recomand să vă înarmați cu răbdare și poate căutați susținere într-un pahar de… ce vreți voi.

Ca o primă idee, cu cât aprofundezi ceva, cu atât devine mai greu să fii tranșant. Cu cât înțelegi mai multe pretențiile cresc, de asta când întrebi pe cineva pasionat dacă poate să-ți recomande un produs, răspunsul e tot timpul mai complex decât te așteptai. Cu cât pretențiile cresc, cu atât devine totul personal și subiectiv și îți dai seama că ceea ce contează pentru tine s-ar putea să nu însemne mare lucru pentru un alt individ. Din punctul ăsta de vedere pasionații, sau entuziaștii cum mai sunt numiți, sunt cei mai dificili pentru că își permit să filtreze orice după propriile așteptări. Fac o paralelă cu fotografia, eu personal sunt mult mai pretențios decât majoritatea fotografilor profesioniști. Eu îmi permit să evit un echipament pentru simplul fapt că nu-mi place cum arată. Sau pentru că eu nu am nevoi specifice, ci anumite pretenții. 

Mărci și tipul de sunet

Spunea cineva pe aici prin comentarii la un moment dat de recomandări ale unor mărci – de cumpărat sau de evitat. Deși fiecare producător urmărește anumite caracteristici, alegerea acelor caracteristici e… subiectivă. Niște căști nu sună rău doar pentru că pun accentul pe anumite frecvențe, trebuie doar să vezi ce curbă de frecvențe preferi, ca mai apoi să alegi căștile care ți se potrivesc. Există mulți producători și mult echipament bun pe piață, nu cred că dai greș dacă alegi pe oricare dintre: Denon, Cambridge Audio, Sennheiser, Technics, Sony, Rotel, Bowers&Wilkins, Audio Technica, Project, Audiolab, Eversolo, NAD, Fiio, Topping, Woo Audio, Meze, Focal, Keff, Klipsch, Teac etc. Bine, le-am amestecat puțin, pentru că unii dintre ei sunt specializați pe boxe sau căști, dar cred că e clară ideea: e mult echipament de calitate pe piață și fiecare producător încearcă să se diferențieze prin ceva. 

Bun, e evident că tu sau eu n-avem cum să încercăm prea multe produse pentru a alege și nici nu există vreo unealtă pentru a ne determina un spectru de frecvențe pe care-l preferăm, deci ce facem? Ascultăm review-uri și încercăm. Trei canale pe care le urmăresc eu sunt Andrew Robinson (și Kristi Wright), John Darko și Steve Guttenberg. Primul mi se pare cel mai modern și are o producție mai elegantă, fără a sublinia obsesiv practicile audiofililor, John e puțin mai ancorat în tradițional și foarte tipicar, în timp ce Steve e de modă veche. Când începi să urmărești review-uri și discuții cred că e mai bine să fii atent la abordare, decât la produsele în sine. Cu timpul ai să vezi ce muzică preferă fiecare și cum judecă produsele în funcție de modul în care redau acea muzică. În spatele tuturor producătorilor sunt niște ingineri de sunet care consideră că muzica trebuie să sune într-un anume fel, iar ideile lor diferite conduc la produse diferite… pentru gusturi diferite. 

Ce voiam să spun în toate astea o mie de cuvinte e că totul e mai nuanțat decât pare la început. Chiar și sistemul auditiv al fiecăruia dintre noi e diferit, de exemplu unii tolerează frecvențele înalte, pe alții îi deranjează. 

Aș vrea să rămâneți de aici cu o concluzie: echipamentele moderne sunt tot mai ieftine și mai bune. Dacă urmărești mărcile consacrate sunt șanse minime să alegi un produs prost.

Buget și preferințe – adică ce îți place sau ce te atrage

E important să îți faci o idee despre ceea ce îți place și ce ai vrea de la un sistem audio. Uneori e pierdere de vreme și de bani să cumperi echipament adresat începătorilor, dacă tu te uiți încă de la început după componente scumpe. Sau, degeaba ai stabilit un buget și vrei cea mai tare chestie în banii ăia, știi, ceea ce unii caracterizează că e 90% din ce ai nevoie în viața asta, iar pentru 10% în plus dai de zece ori mai mulți bani. Pentru mine personal contează cum arată echipamentul și cât de mult îmi place cum e construit. Ca să fiu sincer, nu mă interesează că un amplificator e cel mai bun din lume dacă nu-mi place designul. Acel amplificator va sta la mine în camera de zi, trebuie să-mi placă să mă uit la el. La fel și când vine vorba de funcționalitate, anumite pretenții fac diferența, dacă vorbim de un amplificator poate fi un pre amplificator phono integrat, puterea sau intrările digitale.

Când urmărești foarte multe review-uri începi să ai tot felul de idei și îți imaginezi diverse combinații, dar un lucru e simplu: ce e mai scump e mai bun. Mai bun poate însemna multe lucruri, dar cu mai mulți bani vine o calitate mai bună. Există CD playere de 500 de euro și de 5000 de euro, cele mai scumpe sunt mai bune din toate punctele de vedere. E discutabil cu cât sunt mai bune și cât înseamnă asta pentru tine, dar sunt mai bune. Cu toate astea bugetul e un punct de plecare pentru că toți avem o limită, limită care n-are legătură cu bogăția sau sărăcia. Eu unul n-aș da 10000+ euro pe o componentă a unui sistem audio, de la un anumit preț în sus mi se pare că se pune accentul pe lucruri care pe mine nu mă interesează, chiar dacă acele produse sunt mai bune. 

O concluzie și aici, e important să stabilești un buget, dar și să cauți ceea ce îți place. Mai bine ai răbdare și crești bugetul, decât să schimbi des componente.

<<<———————————————————————————————————————————->>>

Vă propun să face o pauză de muzică, mai exact să vă arăt ce albume am descoperit în utlima perioadă. Încep cu AC/DC – The razors edge. Nu aș putea spune că am devenit fan, dar sunt tot mai multe melodii care îmi plac, au un sil simplu, aparte, și doi chitariști buni – frații Young.

Urmează David Gilmour cu Luck and strange. L-am luat pur și simplu, cred că prima dată pe vinil, apoi CD-ul după principiul: cât de rău poate fi ceva scos de Gilmour? Îmi place mult, cred că e pe placul oricui îi place influența lui Gilmour în Pink Floyd.

Cumva descoperirea anului pentru mine, albumul Backlash al celor de la Bad English. Foarte, foarte bun tot albumul. L-am ascultat într-o zi la birou pe Apple Music și m-am hotărât că trebuie neapărat să-l cumpăr. Cu greu l-am găsit doar pe CD, în ediție japoneză. A durat cred că vreo două luni până să ajungă, dar a meritat.

Bruce Springsteen, 18 tracks. Probabil că știți deja că îmi place atât el cât și The E Street Band, așa că l-am luat – unul în plus nu strică, nu? Unele piese sunt versiuni mai puțin cunoscute, nu neapărat mai bune sau mai rele ci… diferite.

U2 – Achtung Baby. Nu știu ce părere aveți voi despre U2 și Bono, mie îmi place să spun că muzica ar fi fost mai săracă fără ei. Mi se pare că au ceva al lor, chiar dacă nu m-aș declara fan. Uneori simt nevoia să-i ascult, iar albumul ăsta mi se pare foarte reușit. L-am luat doar pe vinil și a fost cam scump, celor de la Cărturești le place să mă vadă cum mă pregătesc să mănânc mai puțin după ce cumpăr câte un album mai scump. Sunt foarte drăguți de fiecare dată, nu-și explică de ce sunt unele așa scumpe (cam 40 euro) și parcă le pare și lor rău că voi mânca mai puțin în perioada următoare.

<<<————————————————————————————————————————————->>>

Surse audio

Am mai vorbit despre, dar fac o recapitulare: avem bandă (magnetofon sau casete), digital (streaming sau CD) și discuri de vinil. Îmi amintesc cu plăcere de vremurile în care căutam sau înregistram casete, ba chiar am cumpărat anul ăsta o casetă (un concert Credence Clearwater Revival, made in UK). Am cumpărat-o din nostalgie, nici măcar n-am îndepărtat ambalajul. Deși se găsesc deck-uri sau magnetofoane recondiționate, pentru mine banda nu mai merită. De cele mai multe ori echipamentul vechi are nevoie de service, iar uneori schimbarea condensatorilor poate fi problematică. Reglajele la cap, după părerea mea, sunt mai complexe decât dozele pick-up-urilor, iar piesele se găsesc mai greu. Dar, pentru cine e importantă nostalgia benzii, cred că încă se mai găsesc sau, de ce nu, se pot înregistra albume.

Caseta cumpărată recent (CCR – dreapta sus), albumul New Jersey (Bon Jovi) pe caseta Agfa, înregistrat de mine de pe vinil acum vreo 20 de ani, iar în stânga Jon Bon Jovi – Destination anywhere, un album care îmi place foarte mult, casetă originală cumpărată prin 1999

Digitalul e cea mai ieftină formă de a te bucura de muzică. Abonamentele de streaming sunt destul de ieftine, iar CD-uri poți găsi la prețuri de nimic la târguri. În cazul în care nu vrei să investești într-un CD player (iei unul bun pe la 4-500 de euro), chiar și unitatea optică a unui PC poate scoate o calitate bună prin rip-ul CD-urilor. Dacă vrei să-ți compui un sistem audio, streamerele de rețea încep să fie tot mai accesibile, ba chiar există destule amplificatoare cu streamer integrat pentru o gamă largă de bugete. On the go, digitalul e de departe cea mai simplă metodă de a te bucura de muzică – e de ajuns un telefon cât de cât, un laptop sau o tabletă, oricare dintre astea pot produce un sunet de calitate în niște căști cât de cât.

Am lăsat la urmă discurile de vinil, care, oarecum ca și banda, nu sunt pentru oricine. Diferența între benzi și discuri e că pentru vinil există echipament modern tot mai mult și tot mai accesibil, ca să nu mai spun de remasterizări, unele exclusiv pe discuri. Există și funcții destinate comodității, pick-uri cu USB sau bluetooth, poți asculta discuri wireless la boxe sau căști. Unii spun că discurile vor depăși CD-urile în popularitate în viitorul apropiat și, dacă te gândești puțin, e logic: digitalul e mai practic prin streaming, iar pentru formatul analogic pick-up-ul e cel mai la îndemână în ziua de azi.   

Personal, am ales să merg pe digital (streaming și CD) și discuri de vinil. Nu vreau să aleg, le vreau pe ambele, mi se pare că fiecare are un farmec aparte și nu mă refer doar la sunet, ci la experiența în ansamblu. 

Căștile și sistemele audio bazate pe căști

După părerea mea e fascinant faptul că poți avea un sistem audio performant, compact și aproape izolat de lumea din jur, la prețuri decente. Cu un amplificator de căști cât de cât poți spune că dispozitivul sursă (laptop, PC, telefon, tabletă etc.) nu mai contează prea mult. În ciuda a ceea ce (încă mai) cred unii, diferențele în calitatea sunetului sunt în echipament, nu în formatul digital. Unele amplificatoare de căști sunt atât de mici încât le poți lua aproape oriunde cu tine, iar niște căști de calitate te vor ține mulți ani dacă ai grijă de ele. Mai mult, e mai ușor să încerci căști decât boxe, primele nu ocupă atâta loc și nici nu costă atâția bani. Poți avea chiar diverse perechi de căști pentru diferite genuri muzicale, ai nevoie doar de un suport sau un sertar, nu trebuie să umpli o cameră cu cabluri și boxe. 

Obsesia pentru formate, remaster și înregistrări

Spuneam mai sus că pasionații au foarte multe pretenții, uneori chiar mai multe decât cei ce produc muzica. Atât formațiile cât și inginerii de sunet scot ceea ce consideră ei că sună bine și, dacă te uiți atent, de multe ori echipamentul de monitorizare nu e nici pe departe atât de sofisticat ca al celor ce le ascultă muzica. Trebuie menționat și faptul că, în remaster contează și trendul, așa ca în orice tinde să fie la modă. Cel mai abordabil e digitalul, deci producțiile se fac pentru digital, așa cum fotografiile din telefon urmăresc culorile saturate și contrastul mare – pe scurt, ce se caută. E bine pentru cei cărora le place digitalul și poate fi corectat de cei cu echipament sofisticat prin egalizatoare sau reglaje de ton.

Eu unul refuz să intru în detalii privind înregistrările și ideea de a reda fidel prestația originală, de asta cred că nu fac parte din comunitatea audiofililor. Amintesc că audiofil nu înseamnă doar goana după sunetul de calitate, ci obsesia pentru un sunet cât mai aproape de sursă. Eu vreau să mă bucur de muzică, nu să sune exact ca în studio în timpul înregistrărilor. 

Cu toate astea, (remaster) nou poate însemna calitate mai scăzută din două motive: sursa producției și mixul sau prelucrarea ulterioară. Ca și în fotografie, uneori când încerci să mărești contrastul sau claritatea pierzi niște detalii fine, pe care unii le-ar aprecia mai mult. Cum spuneam mai sus, inginerii de sunet sunt și ei oameni și prioritizează ce cred ei că e mai important pentru ascultător. În general producțiile noi sunt mai clare, mai dinamice, mai colorate și mai finisate, fără a-ți sugera să cauți sunete și tonuri printre defecte. Exact ca și fotografiile saturate și cu un contrast pronunțat, muzica încearcă să-ți aducă esențialul în prim plan. 

Nu știu unde aș ajunge cu argumentația asta dacă continui, așa că mă opresc la o concluzie: producțiile noi au luat o direcție (bună sau rea, ține de gusturi), iar satisfacția stă în a căuta, încerca și asculta mai multe variante – plastic spus, contează călătoria, nu destinația.  

În încheiere

Cam atât de la dam ăsta, ați fost martori la gândurile deșirate ale lui dam ăsta din ultima vreme dar materializate într-o scriere… decideți voi cum e. Nu știu dacă ați intuit sau nu, de la început sau pe parcurs, dar atâtea frământări fără să cumpăr nimic… nu se poate. Așa că…

Va urma…