Faza cu review-urile (recenziile) de jocuri și extrapolarea lui dam ăsta

M-am uitat alaltăieri la un clip postat de Alanah (YT) despre review-urile de jocuri video, ea vorbind în calitate de fost angajat al IGN. În mare este despre controversa privind sinceritatea review-erilor din domeniu și câte ceva din industria respectivă, dar eu aș vrea să extrag doar câteva idei. Repet, ideile se referă la industria jocurilor video, dar eu cred că se poate extrapola și pentru alte domenii pentru că, de cele mai multe ori, vorbim de publicitate și PR.

Spune la un moment dat că review-urile, și implicit nota pe care o primesc jocurile, nu influențează vânzările. Pe scurt, discuțiile generate și criticile aduse au loc de fapt într-un cerc relativ restrâns, nu la nivel de piață (Alanah dă diverse exemple ce susțin asta). Dacă te gândești chiar are sens: marea majoritate – nu majoritatea pe care simte fiecare nevoia să o menționeze, ci aia reală – nu studiază atât de mult, ci cumpără sau nu. Asta cred că se poate aplica și pentru alte domenii/produse, iar review-ul sau recenzia e de fapt pentru producător, nu e ceva menit să vândă oamenilor acel produs. Adică la un anumit nivel da, te convinde de niște lucruri, dar te convinge pe tine și pe alți câțiva ca tine (studioși), nu o masă de cumpărători. 

Hai să luăm un alt exemplu. Să zicem că îmi trimite Canon mie un 1Dx Mk III, ultimul lor DSLR, pentru review. Corpul costă circa 6000$, dacă e să punem și niște cifre. Presupunând că eu mă pricep la aparate și tehnica foto, review-ul meu oferă un punct de vedere producătorului pe care poate nu l-a luat în calcul în cadrul companiei. Asta în primul rând, iar în al doilea rând îi oferă expunere. Bine, eu am 2 cititori, dar dacă aveam pe undeva 200 de mii de abonați? Și mai e ceva: aparatul ăla, care e un „review unit”, merge la mai mulți ca mine – deci nu sunt 6 mii de $ ca dam ăla să zică ceva ci sunt 1) testări pertinente și 2) expunere multă.

Asta înseamnă că aparatul ăla și-a scos deja banii cu vârf și îndesat, nu trebuia ca eu sau alții care l-au primit să „vândă” mai departe. Am văzut că la noi în România există obsesia asta că cineva care testează un produs trebuie să-l vândă direct și să producă bani așa cum face un angajat într-o firmă. Subliniez cuvântul obsesie. Revenind la exemplul meu cu aparatul, culmea, adevărații clienți nu se uită la review-uri, exact ca și la jocuri. Asta se vede în comunitățile foto, unde n-ai să vezi profesioniști care împărtășesc review-uri pe YT sau diverse site-uri de profil. Internetul a făcut posibilă expunerea la scară mult mai mare, pe bani mai puțini, așa funcționează și chestia cu inflențării – arunci ceva în fața multor ochi. Ironia e că, deși ar trebuie să te orientezi spre un public țintă (care e interesat de produsul pe care-l vinzi), e logic ca pentru produse de larg consum să nu fie așa. E mai ușor să arunci idei și conținut media care să-i găsească la un moment dat decât să-i cauți excesiv pe ăia care chiar vor să cumpere. 

Mai e o companie destul de mare de care poate ați auzit – Apple – care fix pe principiul ăsta merge: decât să cauți posibili cumpărători pe care să-i fericești, mai bine îi faci pe toți să vorbească despre tine. Trebuie să mai spun o dată că nu mă pricep la publicitate, dar ce avem noi între Carpați începe să sune tot mai dubios. Da na’, priviți și voi cu scepticism ce zice dam ăsta, că campaniile de pe blog nu-l recomandă la chestii serioase.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s