Povestea mea cu trepiedele

Sau cu trepiedurile, dacă îți sună mai bine.

Pe scurt, istoria mea cu aparatele foto e cam așa:

Până în 2005 am folosit (rar) un Smena 8M, apoi un Praktica LLC. Dacă Smena era greu de folosit, pentru Praktica nu găseai baterie, ceea ce însemna că aveai un singur timp de expunere – noroc totuși cu filmele mai noi. În 2005 mi-am cumpărat primul aparat digital, un HP, ce găseai prin magazine, compact cu 5 megapixeli. Prost, bineînțeles. L-am folosit cam 1 an, ca să revin apoi la Praktica – mai puține cadre, chiar mai puține reușite, dar măcar simțeam că fotografiez. N-am putut totuși să ignor era digitală și, în 2006, mi-am cumpărat un Canon EOS 350D (kit). Spre sfârșitul lui 2006, după încercări de expuneri lungi pe o plajă a Mării Adriatice, începe povestea trepiedelor.

Aveam acasă un trepied vechi cu picioare din aluminiu și cap cu bilă – probabil de prin anii ’70 – ’80. Era așa stabil încât abia am reușit să fac o poză ansamblului aparat+trepied. Pe la sfârșitul lui 2006 am decis să iau totuși un trepied – ceva cu picioare din aluminu și cap cu 3 axe, din plastic. A costat undeva pe la 200 de lei, sau 2 milioane cum era atunci când eram toți milionari. Era destul pentru trepied ieftin și prost, având în vedere că 350D-ul a costat 1800 de lei. Deși foloseam un aparat ușor (practic cam cel mai mic corp de DSLR de pe piață), capul era groaznic și rar reușeam să-l fixez așa cum voiam. Șuruburile strânse prea tare uzau imediat filetul și făceau plasticul să crape pe alocuri. Dar ăsta a fost primul și na, am zis că învăț.

Al doilea, luat tot din supermarket (Metro de data asta) era, ce-i drept, mai solid. Tot din aluminiu, tot cu cap din plastic și 3 axe, dar capul era mai mare și părea mai robust (circa 360 de lei) – asta fiind în 2007. După câteva ieșiri, cu amărăciune în suflet mi-am dat seama că era exact același lucru – doar că arăta ceva mai bine. 

În 2008 am trecut la un corp mai mare – Canon EOS 40D – și nu știu dacă ați observat voi din prostiile de pe aici, dar mi s-a părut că fotografia mea prin contur. Am adăugat un obiectiv cât de cât (acel 17-55 IS USM f/2.8) și parcă s-a făcut, la propriu și la figurat, lumină. Așa că, în 2009 și cu o mașină sub fund, m-am gândit că ar trebui să-mi iau chestii mai ca lumea. Mai ca lumea a însemnat atunci un Bilora Perfect Pro A324 cu cap Bilora 1150 – 700 de lei. Într-adevăr, era complet altceva, adică dacă restul erau mașini, ăsta era un tanc. Partea proastă e că nu era ceva de cărat în spate – am încercat, cam 3.5-4kg e cam deal braker cum se spune acum. Mi s-a părut foarte mult atunci 700 de lei (poate pentru că salariul meu era de 1500), dar lucram altfel cu el. Capul era cu bilă, se fixa precis, picioarele erau solide și ușor de extins. A fost pentru prima dată când mi-am dat seama că un trepied bun își merită banii. 

All good things must come to an end și prin 2014 am reușit să rup un picior la nivelul articulației. Practic a fost vina mea, șurubul din articulație nu era strâns, iar jocul piciorului din cauza pozițiilor dubioase de pe lângă râuri a rupt definitiv prinderea. L-am trimis către producător în speranța că se poate schimba piciorul, dar din păcate mi s-a spus că nu se poate. Deși îl foloseam mai rar pentru că era greu de cărat, a fost un trepied foarte bun atunci când îl aveam cu mine. 

În 2015 vine următorul, un Mantona Scout, din aluminiu și cap cu bilă – 450 de lei. Ceva mai mic (și mai puțin robust), cu greutatea de aproximativ 2kg. Deși cântărește jumătate din cel vechi, și ăsta mi se pare destul de greu – probabil am îmbătrânit eu. Oricum, faptul că a fost ieftin (a venit cu tot cu cap) se vede și, poate și datorită lipsei de întreținere, capul nu e precis, clemele picioarelor sunt greu de desfăcut și mecanismul de fixare al plăcuței e corodat tot. Toate astea înseamnă că probabil va fi înlocuit, dar parcă n-am învățat nimic până acum și mă uit din nou la chestii relativ ieftine.

Niște calcule, dacă ajută pe cineva:

  • 1700 lei în circa 12 ani am cheltuit doar pe trepiede;
  • în ăștia 12 ani am schimbat 4 aparate (după 40D am trecut la 7D, apoi la 1D, dar nu cred că avea relevanță aici pentru că greutatea echipamentului n-a variat mult);
  • dat fiind faptul că doar corpurile aparatelor m-au costat cam 11200 lei, trepiedele au costat cam 15% din prețul corpurilor

Ca o concluzie, 1700 de lei nu e foarte mult, dar ar fi putut fi, la un moment dat un trepied bun. Aș menționa totuși că înainte de 2009 – 2010 nu găseai mare lucru în România, așa că era greu să alegi de la început ceva ca lumea, chiar dacă știai ce cauți. Probabil punctul de cotitură a fost 2009, când puteam alege direct ceva din carbon care să mă fi ținut și acum. Problema de fiabilitate a fost utilizatorul aici, deci în mod normal acel trepied (Bilora) era bun, doar că foarte incomod și probabil ar fi stat mai mult acasă. 2009 însă a fost un an prolific pentru echipamentul meu, pentru că mi-am luat rucsac, trepied, grip, acumulatori, blitz și un obiectiv – adică câteva mii bune de lei.

Morala: chestiile foto-video mai ieftine s-ar putea să nu fie așa bune.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s