Procesul de creație

Procesul de creație și rețelele de socializare

Teodor – sau Teo, cum îi spun prietenii – e un blogăr vechi, cu postări de prin 2008, dar cu idei mărețe. A fost la curent cu tot ce înseamnă trend pe internet în ultimii ani și e convins de ideea vehiculată cum că un blog te ajută să te exprimi, îți conferă credibilitate și prestanță într-o lume electronică tot mai transparentă. Și-a dat seama la un moment dat că trebuie să se detașeze de certurile copilărești ale unora și de interesele meschine ale altora, ba mai mult că trebuie să urmeze un drum al lui, deși ocazional intersectat cu marii influențatori ai zilelor noastre. Dacă v-ați întrebat vreodată cum așterne un condei electronic postările pe un blog, dar în același timp cum articolele și influența sunt propagate pe marele web, ei bine, sunteți pe cale să aflați.

Înainte de toate, Teo a înțeles că de fapt EL e blogul. Blogul în sine, fără Teo e un fișier gol, binar, pierdut la un moment dat pe un hard disk îndepărtat, ajungând o componentă a unui sector corupt în negura internetului. Nu, de fapt e Teo, blogul e doar o formă, e doar o fereastră spre suflet, spre personalitate și, de ce nu, spre creație. Blogul e un paravan transparent spre lumea interioară a lui Teo, un paravan care amplifică vulnearbilitatea umană în fața realității și, la un moment dat, chiar și săgețile pot trece prin el. La modul pur, într-o ambianță optică ideală, blogul nu există. E doar Teo care suflă spre tine un fragment de creație.

E important să te detașezi de oamenii răi, oamenii care te critică sau de oamenii care au pretenții de la tine. Deși ești în spatele unui sensibil paravan, ești totuși un suflet aruncat într-o lume nedreaptă, în mijlocul mulțimii. Nu e nimeni perfect, nu are nimeni adevărul absolut și fiecare text trebuie luat ca atare. Nu poți să-i mulțumești pe toți și nu poți să vindeci tot ce e rău doar prin faptul că ai ales să fii tu însuți, defilând cu un paravan transparent, incolor și inodor în față. Astea fiind spuse, fapte, imagini și trăiri s-au desfășurat electronic de-a lungul timpului, unii au venit, alții au plecat, dar ceva s-a clădit în timp, o bază s-a consolidat.

Era o duminică mohorâtă de septembrie a lui 2010 și Teo ajunse în sfârșit acasă. Fusese invitat în calitate de blogger la o cafenea nou deschisă și, deși în primă fază n-a fost încântat de idee, a acceptat să meargă. Și bine a făcut. Era un loc nou amenajat, cald, deschis de oameni zâmbitori pasionați de cafea și voie bună. Bloggeri, artiști și alți oameni interesanți, un grup restrâns dar deschis și vesel. S-au servit cafele, mici gustări și fiecare invitat a primit o cană cadou. Teo și-a amintit textele acide despre pișcotari, bloggeri avizi de evenimente și săgeți aruncate, chipurile, împotriva textelor considerate slabe și inutile. Gândurile îi fură spulberate de gazda evenimentului care a luat cuvântul.

Amalia a urmărit blogurile și amploarea rețelelor sociale. A călătorit mult și e atrasă de cafenelele calde de prin toate colțurile lumii, de oameni frumoși care își petrec acolo ore de relaxare sau de muncă, de culturi care se intersectează și de povești care se nasc în urma postărilor și pozelor împărtășite pe rețelele de socializare. Îi plac locurile unde ritmul vieții încetinește și se scaldă într-o lumină a zâmbetelor oamenilor veniți din toate colțurile lumii.

De ce n-am putea avea și noi asta? De ce nu ne putem aduna să discutăm despre asta aici? De ce trebuie să fie totul bun sau rău, rentabil sau nu? Se întrebă Teo în timp ce constată că gândurile-i întrerupte de Amalia se spulberaseră complet. Se așeză la birou cu un ceai verde în cana nou primită, deschise ecranul laptopului și îl pornise. Se pare că mai trebuia să aștepte puțin – Windows update. Asta e, își spuse. Era un Windows 7 cu licență, achiziționat puțin după ce și-a luat laptopul, un HP E.. P.. modele de-astea cu notații ciudate. Probabil mai ții minte posturile alea de pe bloguri în care apare câte un MacBook luat de pe Shutterstock. Ce ipocriți. În primul rând că nu contează laptopul de pe care scrii și nu contează imaginea din post. Contează experiența pe care o primești și o oferi la rândul tău, în loc să arunci cu banii pe un laptop care nu face nimic în plus, deși e de trei ori mai scump. Alte discuții și polemici pe bloguri, discuții la care mereu a ales să nu participe. 15 minute mai târziu sistemul de operare reporni, semn că actualizările erau instalate. A, nu, mai era puțin. Sorbi o gură de ceai. Telefonul piui lângă el – o notificare. A, cineva a dat like pe facebook postării evenimentului. Se uită totuși să vadă dacă au apărut poze, dacă cineva a surprins cu adevărat atmosfera caldă și atitudinea revigorantă prezentă acolo. Nu, se pare că nu s-au pus încă poze. Laptopul reporni.

Ajunse și prietena sa acasă între timp, de la o scurtă întâlnire cu fetele. De ceva timp o încuraja și pe ea să-și facă un blog. Bugetele pentru publicitatea pe blog sunt tot mai mari, i-a zis. Sunt oameni care luptă în continuare pentru interesele bloggerilor, în ciuda miștoului ieftin al unora. Ea zice tot timpul că se mai gândește, iar el e răbdător. Primii bani veniți din 2-3 articole plătite l-au motivat să continue. Odată cu trecerea timpului va scrie articole tot mai bune, mai elaborate, dar în același timp dense și pline de informații. Laptopul reporni. Bun, oare s-a stricat căcatul ăsta?! Nu poți să nu te întrebi după jumătate de oră de așteptat. Ca un făcut, ecranul de logare sclipi în fața sa – ******* parola și era gata de lucru.

Își așeză domol mâinile pe plasticul argntiu al carcasei și coborî lent degetele pe tastatura neagră a laptopului. Deschise shutterstock. Uneori e bine să începi cu pozele , te introduc ușor în atmosfera de creație. Asta e, dacă la eveniment erau poze le-ar fi folosit pe alea, desigur, cu citarea sursei. Ar putea programa articolul pentru luni, dar luni probabil va ajunge acasă abia pe la 6:30. Ăsta e programul corporatist, nu ai ce-i face. Nu, mai bine să îl scrie azi. După jumătate de oră de căutat și vreo 200 de poze scrutate, cu Norah Jones în fundal, se apucă de scris. Și-a notat câteva idei din povestea Amaliei, deci n-a fost prea greu de încropit o introducere. E despre oameni. E convins că cititorii vor fi imersați, poate chiar prizonieri ai atmosferei induse de povestea Amaliei. Mirosul cafelei prăjite poate doar să domolească multitudinea de simțuri dintr-o astfel de cafenea. Închise articolul prin îndemnul cititorilor de a trece pragul. Nici măcar nu e vorba de vreun câștig aici, Teo nu concepea ca restul să nu înțeleagă că e vorba de o experiență aproape spirituală aici. Salvă textul.

– Auzi, Cristi, întrebă Teo pe messenger. Cred că am nevoie de un cont de Twitter pentru blog. Ce zici?

– Pentru ce?

– Păi, e o rețea de socializare. Aș putea facilita accesul la textele mele, am văzut că na, mulți își fac conturi.

– Păi ajung oamenii la tine pe blog… și de ce scrii așa formal? Ești ciudat azi. Mergem mâine la bere?

Teo se uită lung la ecranul laptopului, apoi coborî privirea la doza de Ursus pe care se pregătea să o desfacă. Era una dintre cele șase doze primite în urma unei colaborări fructuase. Ce nu pricepe lumea e că nu e despre primitul atențiilor, ci e doar un gest. E un gest de la un om la altul, chiar dacă e un gest născut dintr-un interes profesional. Doar că relațiile profesionale sunt fragile, sunt întreținute prin aparențe și sunt luate în derâdere de cei care nu înțeleg aceste lucruri. Până la urmă e doar o bere.

– Bă! Mergem mâine la bere? Întrebă din nou Cristi.

– Nu, că mâine ajung târziu acasă, zise Teo oarecum dezamăgit. Da, auzi, crezi că nu ajută să-mi fac un cont de Twitter? Gândește-te că oamenii ar putea primi notificări chiar pe telefon, ar putea cirti mai repede ce scriu, aș putea construi o comunitate mai mare

– Băi nu știu, eu mai intru la tine pe blog da twitter asta…

Teo așeză berea pe birou. Sunt lucruri pe care nu toți le înțeleg, nu văd impactul social, nu văd forța care animă tot domeniul ăsta. De asta sunt bloguri de specialitate, de asta avem conferințe și de asta unii au ajuns mai sus. De asta unii preferă să scrie aiurea pe bloguri fără o direcție, fără vreun câștig și fără constanță. Fără esență și fără a înțelege sistemul din care vrând-nevrând facem parte suntem niște suflete pierdute, niște bloguri fără cititori sau relevanță, niște oameni care facem aiurea mișto de tot ce se poate. Așa nu vom progresa, nu vom ajunge departe și nu vom deveni niște oameni mai buni. Nu vom lega strâns comunități ci vom fi în continuare o vâltoare de proiecte online, pierdute printre irelevanți.

Zece ani mai târziu unii încă îl ironizăm pe Teo, alții am devenit ca el. Acum are ”12600 de followeri necumpăraţi la kilogram, ci crescuţi organic” și zilnic e un link cu ultimul său post. Povestea ta care e?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s