De dimineață

img_6925

Era un aer răcoros, umed cu un miros pregnant de țesătură veche și esență lemnoasă. M-am îmbrăcat, buimac fiind, și am ieșit din cameră. Holul întunecat, răcoros și pustiu mi-a smuls o grimasă. Am pășit spre ușă. Ceasul arăta 8:17 – o dimineață răcoroasă de iulie. Am luat-o agale pe poteca din fața cabanei, călcând ușor pe grohotișul umed, iar pe alocuri prin iarba saturată de rouă. Lacul Bucura, într-un cadru specific lunii iulie, încrețit de vântul aspru al dimineții. Pâlcuri de nori coborau încet spre vale, dezmierdând Judele.

Am căutat cu privirea valea, turiști sau corturi ascunse după cele câteva cazemate de piatră – nimeni și nimic, goniți probabil de cele 2 zile de ploi. Am pășit spre vale. După cinci minute de mers ușor, cu mâinile în buzunare, m-am oprit pe o stâncă. În fața mea, mic, departe, dar liniștit, lacul Ana. M-am așezat, mi-am scos mănușile  și am căutat ipod-ul. ”Though your hurt is gone, mines hanging on, inside/And I know it’s eating me through every night and day/I’m just waiting on your sign” . Singur. Nici vântul nu se mai aude. ”’Cause I know, I know I never meant to cause you no pain/And I realize I let you down/But I know in my heart of heart of hearts/I know I’m never gonna hold you again”

”Now I, now I know I wish it would rain down, down on me
Oh you know I wish it would rain, rain down on me now
Ooh yes I wish it would rain, down on me
Yes you know I wish it would rain, rain down on me
Just rain down on me”

În timp ce priveam spre creste, micile pășuni alpine erau traversate de umbrele pâlcurilor de nori. În vale iese soarele. M-am ridicat încet, am aruncat o privire în jur, mi-am aranjat gluga și am plecat spre cabană. Vreau o cafea fierbinte, un suc de portocale și clătite. Clătite americane. Am intrat în cabană, mi-am proptit bocancii lângă ușă și am agățat haina în cuier. Holul părea mai luminos, mai cald, oarecum mai primitor.

Am stors niște portocale pe sunetul înfundat al espresorului și am pregătit aparatul de clătite. Oricum ai lua-o, nu e acea imagine din filme a micului dejun, nu e bucătăria luminată de răsărit, nu e masa plină de siropuri și fructe proaspete. Mă gândeam, într-o zi însă, că ar putea fi. După o muncă de două ore, de cotrobăit prin toate cotloanele, cu puțină lumină și câteva blende ar fi ieșit o fotografie de revistă. M-am întors, în ușă putea fi pus trepiedul. Lasă, e gata cafeaua, e gata și sucul. Am mâncat în grabă, tânjind după un sirop de arțar pe clătitele alea, deși gemul de prune n-a fost rău. Am sorbit sucul, și cu cafeaua în mână m-am îndreptat spre birou.

E un birou model. Un element de consolă din lemn masiv, acoperit cu furnir de mesteacăn, un scaun ergonomic comod, spoturi calde pe tavan și două lămpi pe birou. În dreapta, pe rafturile din lemn de stejar nelăcuit, stăteau cuminți obiectivele, aranjate după distanțele focale, în ordine crescătoare. M-am așezat și am pus cafeaua pe birou. E un sentiment liniștitor și satisfăcător în același timp să vezi contrastul dintre căldura mesteacănului și carcasa de aluminiu a laptopului, cu un măr alb aprins și culori îmbietoare ale ecranului. Pe perete, deasupra consolei, o fantastică panoramă a munților Tatra, cu vârfuri înzăpezite și stânci teșite, acoperite pe alocuri de nori. Munții Tatra, în Retezat. Am aruncat o privire peste cadrele de acum trei zile. Slabe. Șterse. M-am întins spre geanta de lângă mine și am scotocit – mai am două filme. Azi voi lua corpul Praktica pe lângă cel digital. ”Now I, now I know I wish it would rain down, down on me/Ooh yes I wish it would rain, rain down on me now”.

Am terminat și cafeaua. Mi-am strâns lucrurile, am pus trepiedul pe umăr și am pășit spre hol.

img_8295

 

 

 

Advertisements

6 comments

    1. Nu. E un exercițiu suprarealist. Sunt chestii pe acolo care nu pot exista în realitate. Pozele în schimb sunt de acolo, dar nu sunt de anul ăsta.

  1. Comentatorii inlacrimati se pun?!? In ultimul an jumatate am tot facut exercitii de-astea…

    Cabana la Bucura? nici in vise cu ochi deschisi nu mi-as dori si cred ca nici tu…

    Intr-o dimineata, reala, am plecat spre varful Retezat de la Bucura, toti ceilalti mai fusesera si trebuia sa ma intorc pana la ora zece, a plecarii.
    Am inceput sa urc, la cativa pasi de numeroasa tabara era deja pustiu, soarele taia crestele in doua jumatati, una aurie, alta argintie, la Taul Agatat o capra neagra bea apa. A inceput sa urce inaintea mea pe poteca privindu-ma din cand in cand: mai vii?
    Ea s-a avantat apoi in Caldarea Gemenilor, pe mine m-au prins razele soarelului intr-un val portocaliu.

    1. Nu știu ce să zic cu cabanele. Tind să cred că orice loc făcut accesibil va fi populat de diverși care vor strica tot ce se poate. Cu toate astea nu e normal să nu fie accesibil și să fie ca acum, intră cine poate.

      Caprele negre… orice gest al animalelor e cu atât mai prețios cu cât noi intrăm în casa lor.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s